Carol are 33 de ani, iar 28 dintre ei i-a trăit în Azuga. După ce s-au închis fabricile, iar stațiunea a început să se golească, a fost printre puținii din generația lui care nu au plecat. Nu pentru că ar fi crezut, atunci, că ar avea un viitor acolo, ci pentru că mama lui avea nevoie de el. A avut o viață „de stradă” înainte să-și facă buletinul și a dormit multă vreme într-o baracă, „pe gârlă”. Din adolescență, a început să-și împartă anul între munca brută în construcții, vara, și monitoria de schi & snowboard, iarna - unele dintre puținele opțiuni rămase până azi pentru tinerii din stațiune.
Apoi a avut șansa să schimbe mistria pe ghidon. L-a cunoscut pe munte pe Alex Duma, care se ocupa atunci de „Popasul Uriașilor”, o cabană deschisă turiștilor, cocoțată deasupra telegondolei din Azuga. Acesta l-a convins să i se alăture ca voluntar la amenajarea unui bike park, cu promisiunea că vor aduna clienți. Au săpat în pădure, au curățat poteci și au modelat trasee, efort care a atras un val de turiști pe timp de vară și o scădere a prețului la telegondolă, în contextul noului flux de pasionați de două roți.
A fost un pas important pentru Carol - nu doar pentru că nu-și permitea să urce constant cu gondola, dar mai ales pentru că a văzut că se pot mișca lucrurile într-o stațiune unde viitorul părea închis. Împreună cu campionul la snowboard Andrei Șubran, fondatorul unui club sportiv în Azuga, Alex & Carol au „furat meserie ca lăutarii” din alte țări și au clădit o școală de mountain bike care ține stațiunea vie și pe timp de vară. Carol și-a suplimentat veniturile de iarnă din monitoria pe două roți și a ajuns să-și permită să investească mii de euro într-o bicicletă performantă, care-l ajută să-și facă treaba mai bine. Acum locuiește într-o casă „explodată” pe care a reparat-o și renovat-o singur. Acolo încinge grătarul, în curte, cu colegii și tot acolo și-au confecționat împreună scule pentru întreținerea traseelor de MTB. Pe viitor, vrea să-și ridice cu mâinile lui una nouă, pe un teren pe care și l-a cumpărat recent.
Am stat de vorbă cu Carol în curtea casei lui, alături de Alex Duma. Am povestit despre traseul său prin viață, despre trecut și prezent, despre șanse și perspective într-un oraș care ar avea nevoie de mai multe exemple ca el ca să se revigoreze.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
***
„Am rămas pentru că mama mea este oarbă”
Când eram mic, aveam de toate aici. Viața era faină. Aveai cinema. Țin minte când m-a dus tata prima dată la film, la Postav și mi-au picat plombele. Aveai discoteci, aveai baruri, te duceai pe la pârtie și mai învârtea unul un mic, un hot-dog. Era plin de vaci și de cai, acum nu știu dacă mai sunt trei din fiecare în Azuga. Toată lumea se ocupa cu animale, chestii de-ale casei. Man, viața era simplă și faină. Fiind oraș industrial, lumea a lucrat prin fabrici. După ce s-au închis, s-au dus de-aici, pentru că nu mai aveai ce să faci. Am prieteni care sunt plecați pe vase, în șantiere pe-afară. Eu cred că și dacă nu se închideau fabricile, lumea tot nu mai stătea aici. Pentru că s-a deschis Occidentul ăsta. Trebuia să vezi altceva sau să faci altceva sau să vrei altceva.
O întindeam și eu dacă puteam. Am rămas pentru că mama mea este oarbă. Trebuie să am grijă de ea. A lucrat 37 de ani la fabrica de bere, unde i-a sărit niște sodă caustică în ochi. Fiind mai încăpățânată, n-a vrut să se trateze la timp și și-a pierdut vederea treptat. Tatăl meu a decedat acum ceva timp. Sunt crescut un pic pe stradă. Nu mi-a dat nimeni ghidaj, eu mi-am ajutat părinții de mic. Au fost zile când n-am avut ce mânca. Am fost și ciorditor, intram peste tine în casă. Cred că aveam vreo 12-13 ani atunci. Era să ajung la pârnaie, mi-am luat cu suspendare. Am avut noroc cu niște prieteni mai mari care au zis bă, nu e bine ce faci, hai la muncă, hai să te învăț asta.
„Îmi puneam mască, dar tot scoteam cărămizi pe nas”
Am ajuns să lucrez în construcții. Săpam pentru fose de veceuri sau în grădini, să pună lumea cartofi. Am ajuns să fac instalații electrice, acoperișuri, să pun un geam, un zid, să ridic o casă. Când aveam vreo 15-16 ani, am lucrat la un prieten care săpa cu buldozerul în stâncă. Scotea niște felii mari de piatră pe care le încărcam într-o camionetă și le duceam la el acasă. O tăiam și o spărgeam cu „maseta”, un ciocan de spart piatra, până scoteam niște fețe care arătau foarte fain. Nu puteai să stai în praful ăla. Îmi puneam mască, dar tot scoteam cărămizi pe nas după ce terminam.
La un moment dat, ai mei au fost evacuați din casă, pentru că nu și-au plătit dările. Eu locuiam într-o baracă, pe gârlă, unde am stat toată copilăria. Au venit și ai mei acolo. Unde stau acum, e o casă care a explodat [din cauza unei scurgeri de gaze]. Uite, se văd crăpături. Era nelocuită, dar avea o cameră unde se strângeau băieții și jucau remi sau whatever. Am ajuns aici printr-un prieten și am început să renovez.
„Am înțeles că pe pârtie se fac niște bani”
În paralel, am fost instructor de schi și de snowboard. Asta este în continuare o sursă a mea de venit. Doar că scad iernile, nu se mai câștigă ca acum 10 ani. A fost o perioadă când telescaunul și nocturna mergeau de dimineață până la 2 noaptea. Acum sunt alte reguli, mai chilleanu. Prin anii 2000 și ceva, n-aveai loc pe pârtie. Țin minte că se organizau o grămadă de chestii. Au venit ăia de la Mountain Dew cu tot felul de trambuline, se făceau mega festivaluri [de muzică], erau mii de oameni.
Când m-am dus prima dată la pârtie, eram cu un grup de prieteni cu care am lucrat la Cabana Sorica, aia care a luat foc. Dădeam zăpada la o parte și alte chestii. Eram copil, aveam vreo 11 ani. Lumea a prins încredere în mine și m-au pus să stau la garderobă. Acolo lăsa lumea schiuri și noi aveam grijă să le dăm, să le fie bine. Așa am început să mă dau pe schiuri. Mi-a adus maică-mea o pereche de undeva, nu mai țin minte care a fost combinația. Plus că la școală, fiind liceu sportiv, făceam schi de ne ieșea pe ochi: teorie și practică. Încet-încet, mi-am deschis mintea și am înțeles că acolo, pe pârtie, se fac niște bani: un monitor de schi lucrează două luni și după aia îl doare la baston, nu mai face nimic. Își permite să-și ia aia și aia. Chiar se câștiga bine. Țin minte că am văzut la unul un mountain bike care arăta ca o navă spațială. Tu aveai un Pegas care se desfăcea de la jumate și când se supăra tata, scotea cuiu', îl punea pe șifonier și te uitai la el. Apoi, niște prieteni mai mari, Lulă și Fane, foarte buni pe snowboard, m-au luat pe lângă ei și m-au învățat cum să mă dau și cum să predau.
„Alex a venit cu ideea să facem ceva cu bicicletele”
Cu timpul, m-am săturat de șantier și de praf. Din banii pe care îi făceam iarna, din schi și snowboard, puteam să trăiesc de la o iarnă la alta. Poate mai făceam pe lângă și alte mici chestii, ici-colo. Viața m-a dus mai departe pe două roți. Pe [Andrei] Șubran îl știam mai demult, cu Alex [Duma] m-am cunoscut pe pârtie. Ne dădeam amândoi cu placa. Mai mergeam cu bicicleta la pădure, iar ăsta mă tot agăța să merg la Popas (n.r. - Popasul Uriașilor) când mă vedea. Am început să merg la Popas, iar Alex a venit cu ideea să facem ceva cu bicicletele. Pe-atunci, aveam vreo 24-25 de ani.
Alex Duma: Eu am făcut turism și m-am uitat un pic cu Andrei la ce făceau ăia pe dincolo. Voiam să facem un bike park, să fie vara ca iarna. Și i-am zis lui Carol hai la lucru, la pădure. Să dăm cu sapa, să facem trasee. La început a fost un pic sceptic, dar are o minte foarte deschisă. Când a avut primul semnal, a fost on. Și fiind localnic, și-a adus și prietenii la muncă, hai să facem un grătar, a fost legătura noastră cu oamenii de aici. Noi eram nebunii de pe deal cărora el, dintr-odată, ne-a dat credit.
Carol: Când îmi zicea Alex bă, fii atent, dacă facem asta, o să vezi că o să vină lume, îi ziceam du-te, bă, că nu vine nimeni aici. După ce am văzut concret, am spus că dacă zice ăsta să batem parul până intră în pământ, că după aia e bine, hai să-l batem până intră și e bine. Țin minte prima oară când ne-am apucat mai serios. Am pus o tablă pe masa aia și ne-am apucat să ne facem unelte. N-aveai ce să faci cu alea din comerț, se rupeau după două zile de muncă. Am avut o tablă groasă, din metal, pe care am îndreptat-o cu ciocanul și am modelat-o cu flexul, am făcut-o faină și ne-am dus la un prieten a cărui mamă fusese sudor, dar nu mai făcuse asta de 20 de ani: Bă, ne sudează maică-ta greblele? Le-a sudat. Să vezi ce țepene au ieșit, și acum dăm cu ele.
„Am zis să mergem un pic pe-afară, să vedem ce fac alții”
Prima oară am lucrat la Traseul Roșu. Am curățat poteca și am început să adăugăm mai o contrapantă, mai un jump, mai un pod. Apoi am făcut Traseul Albastru, pe care poți să vii cu copilul, cu familia, nu să te duci să te arunci în cap - e mai lejer, mai de flow, pentru toată lumea. O să dăm drumul și la Traseul Verde - un jumpline, o linie foarte scurtă, dar foarte greu de traversat, că sunt numai săritori, una după cealaltă. Tot timpul e de făcut ceva la ele, fie că le cureți, fie că repari sau mai vii cu ceva nou.
Am făcut și un mini-traseu la baza pârtiei, „la bandă” îi zicem noi, unde vin cei care vor să ia cursuri - de la copii de cinci ani, până la adulți de 50. Acolo evaluăm situația: învățăm cum să ne înclinăm, cum să ținem ghidonul, cum să avem o poziție corectă, ce facem când cădem. Te lovești de tot felul de chestii pe mini-traseul ăla. Te ajută psihic dacă treci de nivelul ăla de bază, de jos, când ajungi sus. Pentru că mi s-a întâmplat să ajung cu oameni sus și să se blocheze. Și atunci, după ce treci de etapa aia și îi arăți un pic cum stă treaba, în mintea lui devine mai ușor să coboare de-acolo. Trebuie să te bagi în filmul fiecăruia, să citești omul, cam ce poate, ce nu poate, să-i dai încredere și siguranță, ca la final de zi să se ducă bine acasă. Asta e foarte tare.
Alex: Am citit cărți și ne-am făcut o metodologie de predare cam ca la snowboard, dar specifică pentru bicicletă.
Carol: În plus de asta, am zis hai să mergem un pic pe-afară, să vedem ce fac alții.
Alex: Ne-am dus în Austria, în Slovenia. Ne-am dus să furăm meserie ca lăutarii.
„Eu sunt și voluntar la Salvamont”
Carol: Suntem trei care lucrăm la trasee - Alex, Șubran și cu mine - și cei care mai vin voluntari. Ne-am făcut fiecare câte o pagină [de social media], câte un brand.
Alex: Ne-am împărțit rolurile, dar lucrăm toți la toți. De exemplu, eu mă ocup de bike park, de construcții și toate alea, dar toată lumea lucrează la bike park. Andrei are clubul, că el este antrenor de meserie, și organizează tabere, care au fost făcute ca să aducă niște bani la bike park. Bike park-ul este un organism în continuă dezvoltare. Mai mergem pe-afară, ca să fim up to date la ce se întâmplă, pentru că, pe lângă mentenanță - că pământul se roade, cad copaci etc. -, are nevoie de upgrade. Muncim și noi la taberele lui Andrei și îl ajutăm la club. Carol se ocupă de școala de MTB - am văzut că, la brigăzile de iarnă, îl iubesc copiii, se atașează foarte tare de el. Așa că dacă vine și mă întreabă cineva: Du-te la Carol. Cine îl întreabă pe Andrei: Vorbește cu Carol.
Carol: Oamenii vin mai mult prin recomandări și mai puțin online.
Alex: Ne mai strângem la început de sezon și ne corectăm unul pe celălalt. Ne dăm un reality check. Bafta noastră este că ne mai și dăm împreună și că vrem să avem stilul ăsta de viață. Și atunci e normal să-ți dorești să te upgradezi constant.
Carol: Eu sunt și voluntar la Salvamont, momentan. Nu sunt angajat. Trebuie să-ți faci ucenicia o perioadă. Fac școala de vară, școala de iarnă, durează minim doi ani. E o experiență foarte tare. Nu câștigi mulți bani de-acolo. Nu o fac pentru bani. Îmi place să ajut lumea din jurul meu și o fac pentru a-mi îmbunătăți anumite minusuri. Să știu să dau un ajutor. Pică unul lângă mine, ce fac? Ți-ai rupt piciorul, ce să-ți fac?
„Trebuie să investești în tine indiferent de cât costă”
Sunt un norocos, am avut noroc de Sus. Altfel, ce poți să faci aici? După ce s-au închis fabricile și toate cele, unii se ocupă cu cazări, cu turismul. Doar că cum a fost anul ăsta, tragi cu pușca. Încet-încet, scade și asta. Majoritatea prietenilor mei de aici bagă șantier de dimineață până seara sau sunt șoferi pe basculantă. Sunt mulți tineri care trag și la pârtie, că acolo se mai învârt lucrurile - mai un schi, mai un snowboard. Vara, dacă te plimbi pe-aici, vezi o mână de oameni. Iarna, o să fie plin de lume. Mulți care lucrează în construcții vara fac monitorie iarna. În rest, n-ai ce să faci.
Sunt și oameni care se întorc. Am un prieten care tot pleca pe vase de croazieră. S-a întors în România, s-a dus pe la București, unde la fel, chinuie-te, rupe-ți spatele, ospătar. Acum a reușit să-și facă un loc al lui, o casă pe care poate s-o închirieze și vrea să vină aici: Vreau să vin să te ajut la traseu, să facem chestii împreună. Și eu, dacă aș veni din altă parte aici, m-aș uita la lucrurile care merg. De exemplu, dacă aș avea niște bani puși deoparte, mi-aș deschide o spălătorie de mașini. Acum te duci până la Bușteni să-ți speli mașina. Sau mi-aș face un gater de lemne, care e e iarăși necesar.
Dacă n-aș fi fost în situația de a rămâne aici, cred că aș fi plecat demult. Dar dacă mă întrebi acum, mai degrabă m-ar interesa să plec în vacanță undeva. Anul trecut, am dat 4.000 de euro pe o bicicletă, deși am un Logan de 30 de milioane. Nu visam eu așa ceva. Dacă am făcut bani și îmi trebuie bicicleta aia, mă duc și-o iau. Ca să mă dezvolt pe mine. Cum fac ore cu bicicleta electrică, dacă am mai mulți copii pe traseu, unul îți mai pică, și atunci e foarte ușor să pornesc motorul, să mă duc la el. Trebuie să investești în tine indiferent de cât costă. Am ajuns să-mi cumpăr și un teren. Vreau să-mi fac o casă și să dăm talpă cât putem ca să fim mai bine pe zi ce trece.
FOTO main: Andreea Săsăran
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului „Azuga, între regalitate și industrie”, inițiat de Asociația Lala-Land și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul a documentat, printre altele, transformările orașului de-a lungul timpului și posibilele sale perspective de viitor, prin lentila unor localnici.
