Cum reprezinți ceva ce nu poate fi reprezentat? La școala de vară Linia Verde, cinci echipe de studenți au încercat să răspundă prin video-eseuri despre hiperobiecte. Prin cadru a trecut și o turmă.
Eram într-o drumeție în tabăra Linia Verde anul trecut, alături de gazda noastră, curatorul și directorul tranzit.ro/cluj Attila Tordai-S. Urcam Vârful Cetății pe Valea Nirajului, în județul Mureș, și admiram stârcii cenușii care zburau deasupra capetelor noastre. Apoi am trecut pe lângă o kopjafa care împrejmuiește Lacul cu arini.
În timp ce ieșeam din crângul cu tei și fagi ca să ne întoarcem pe platoul de unde am fi luat-o la vale, o turmă comunală de oi și capre cobora ușor-ușor către noi. Turma s-a dovedit a fi o apariție copleșitoare, cel puțin pentru atenția grupului de cursanți-drumeți. S-a simțit ca intersecția mai multor hiperobiecte – mai multe despre acest concept în cele ce urmează. Până atunci, pot spune că turma e despre agricultură și relații filiale, atât între animale, cât și între săteni. Poate are legătură și cu circuitul hranei sau cu istoria umană și memoria sau, de ce nu?, cu somnul.
În acea turmă am văzut un grup mare de indivizi, ale căror miriade de interacțiuni ar fi fost greu de urmărit simultan. Și, pentru că cine împarte parte-și face, n-am putut să nu leg prezența oilor și caprelor de limbaj ca hiperobiect – adică de tema video-eseului la care am colaborat în cadrul unui atelier de la Linia Verde. Unele animale erau însemnate cu pete de vopsea pe creștet și se auzeau fluierăturile ciobanilor și câinii lătrând la doi țapi încăpățânați, care nu voiau să se alăture celorlalte animale. În fragmentul video cu care echipa mea a decis să-și încheie lucrarea poate fi observat artistul Ștefan Tiron discutând despre futurologie cu unul dintre cursanți. În video-eseu, discuția lor se disipă gradual, pe măsură ce turma se scurge către noi.
Dar ce este, de fapt, un hiperobiect, ce am aflat despre asta la Linia Verde și ce-a ieșit în urma unor explorări video-eseistice ale acestei noțiuni filosofice? Despre toate astea vorbim în textul de față.
***
Telefonul fără fir: Linia Verde este o școală de vară preocupată de reprezentarea tranziției spre energia verde, care aduce împreună studenți, indiferent de domeniul de studiu, interesați de evoluțiile tehnologice care ajung să ne structureze viața. Ediția de vara trecută a avut loc sediul ONG-ului hypha___etc din Câmpu Cetății, județul Mureș, și s-a concentrat pe temele descentralizării, debranșării și descreșterii. Prezentările lectorilor au mers de la sursele de curent electric în literatura științifico-fantastică până la standardele de sustenabilitate în construcții.
Cercetătoarele Ana Szel și Liri Chapelan, ambele asociate la acea vreme cu programul de master de Arhive audiovizuale de la UNATC, au susținut în cadrul școlii de vară un atelier de video-eseu. Intitulat „Reprezentarea ireprezentabilului: limitele mediului vizual și cum le putem contura”, atelierul a pornit de la premisa că audiovizualul poate exprima în mod direct destul de puțin din fenomene complexe ale realității, care nu pot fi percepute unitar de simțurile umane. Video-eseurile au fost încărcate recent pe platforma Film a doba și pot fi vizionate integral acolo, precum și în acest material.
Baza de la care au plecat cele două cercetătoare este noțiunea de hiperobiect a filosofului Timothy Morton (vezi Hyperobjects: Philosophy and Ecology after The End of the World, University of Minessota Press, 2013). Hiperobiectele sunt entități a căror realitate primordială e ascunsă înțelegerii complete de către om. Ele au o vastitate, complexitate și dimensiune temporală care nu le pot face ușor de perceput sau înțeles în mod direct. Conform lui Morton, acestea nu sunt constructe mentale, ci niște entități care ne forțează să medităm asupra locului nostru de pe Pământ sau în cosmos, asupra a ce înseamnă să exiști, ce este Pământul sau ce este societatea, și sunt strâns legate de fenomene globale și procese care ne afectează.
Printre caracteristicile hiperobiectului se numără:
- vâscozitatea, omniprezența – hiperobiectul este „lipit” de subiect, indiferent dacă acesta e conștient sau nu. Este intelectual sau senzorial perceptibil, dar nu în totalitate;
- nonlocalizarea – hiperobiectul nu are un punct sau loc al său, poate fi întins în întreaga lume și se desfășoară pe o durată de timp care depășește viața umană. Astfel, încălzirea globală sau efectele deșeurilor radioactive sunt hiperobiecte;
- diviziunea în faze – hiperobiectul nu poate fi cunoscut deodată, ci doar anumite bucăți ale sale pe rând, iar cunoașterea lor este exclusiv fragmentară sau lacunară;
- inter-obiectivitatea – hiperobiectele sunt atât de integrate în sisteme complexe, încât nu pot fi separate de alte sisteme, și sunt compuse dintr-un ansamblu de obiecte, dar nu pot fi reduse la un ansamblu format din acestea și nici la suma lor.
Un hiperobiect poate fi prezent în miriade de activități. Spre exemplu, încălzirea globală se află în relație cu actul de porni o mașină sau cu momentul în care un scriitor speculează despre emigrarea pe Marte. Manifestările unor hiperobiecte sunt rezultatele unei serii de decizii despre obiecte, mișcare, spațiu și timp, care își au originea în matematizarea cunoașterii cu care lucrează gândirea modernă carteziană, scrie Timothy Morton. În cazul încălzirii globale, aceasta ne înconjoară și ne penetrează, chiar și atunci când nu e cald afară. Cu cât afli mai multe despre ea, cu atât devii mai prins în plasa acesteia. Filosoful explică astfel:
„Simptomele imediate, intime ale hiperobiectelor sunt vii și adesea dureroase, totuși ele poartă cu sine o urmă de ireal. Nu mai sunt sigur unde mă aflu. Mă simt acasă, fără a fi acasă. Hiperobiecte, nu vreo vizuină de hobbit, nu vreun mit național despre patrie.”
În atelierul susținut de Ana Szel și Liri Chapelan a fost prezentată încercarea de reprezentare a unui ireprezentabil vâscos, nelocalizat etc. Printre întrebările de la care au pornit cele două: Ce poate face civilizația noastră, definitiv orientată spre imagine, pentru reprezentarea unor entități nereprezentabile? Putem găsi soluții de a reprezenta audio-vizual hiperobiectele sau este cazul să ne regândim paradigma imago-centrică?
Istoria audiovizualului nu e străină de „crize ale reprezentării”, care au pornit mereu de la acuzația că mediul nu redă decât învelișul exterior al lucrurilor. Peste calitatea sa iluzorie s-a așternut mai recent criza generată de digital – veridicitatea unor imagini, într-o lume în care există deepfake, de pildă.
Tot istoric, o astfel de tentativă de a reprezenta un hiperobiect este proiectul neterminat al regizorului sovietic Serghei Eisenstein, o adaptare în film a Capitalului de Karl Marx. Capitalul e un hiperobiect par excellence, au argumentat coordonatoarele atelierului, fiindcă are vâscozitate (e imposibil să i te sustragi), e non-localizabil (are impact chiar și asupra sistemelor non-capitaliste), e divizat în faze (poate fi înțeles doar diacronic) și presupune inter-obiectivitate (depășește totalitatea efectelor sale micro).
Din încercarea lui Eisenstein de a realiza un film care să exprime ideiile Capitalului au rămas trei jurnale, în care acesta a adunat note, imagini și texte decupate din presă și reclame. Regizorul ajunsese în punctul în care considera că cinemaul se poate desprinde de narativ și poate vehicula sau chiar crea idei filosofice. El voia să găsească formule vizuale care să echivaleze metoda lui Marx, fără un personaj principal – o încercare de a face spectatorul proletar să gândească dialectic. Printre metodele prin care voia să se facă înțeles s-ar fi numărat utilizarea asocierii libere în montaj – o acumulare de elemente audiovizuale disparate i-ar fi produs spectatorului asocieri mintale. Ulterior, asocierile rezultate din povești simple ar fi ajuns să exprime idei filosofice tot mai abstracte, printr-o metodă pe care tot Eisenstein o numea „deanecdotizare”. Astfel, ideea de „marfă” ar putea fi reprezentată ca o succesiune de obiecte banale (pâine, pantofi etc.), arătate apoi atât în fabrici sumbre, cât și în vitrine luxoase – fetișizarea mărfii.
În urma explorării acestor direcții de discuție, participanții la atelier au avut la dispoziție două zile să compună scurte video-eseuri care să exprime câte un hiperobiect la alegerea lor.
Echipa formată din Ioana Colac, Miruna și Ana-Maria Diaconu a identificat drept hiperobiecte noțiunile de dorință și putere, pe care le-au melanjat folosind materiale de arhivă, dar și citate din filmele La collectionneuse (1967) și Portocala mecanică (1971). „Eu m-am gândit la hiperobiect ca ceva care nu e palpabil neapărat, e un obiect în jurul tău, de care nu poți să scapi prea ușor, nici prin convenții sociale stricte. Dorința și carnalitatea sunt mână în mână cu noțiunea de putere. Corporalitatea și intimitatea sunt legate de putere și de influență”, explică tânăra artistă ieșeană Ioana Colac. Tot ea consideră că „atunci când se apleacă asupra teoriei, artistul nu trebuie să-și uite latura intuitivă”, ceea ce merge în tandem cu ideile lui Timothy Morton. Video-eseul rezultat construiește un discurs despre cum ți se dictează ceea ce trebuie să îți dorești și să obții.
Darius Bumbar, Adnana Greșiță, Călin Boto și Rareș Ignat au explorat ideea de odihnă. Felul în care e reprezentată munca în regimul audiovizual poate să intre într-un șablon utilitar: te odihnești de la prea multă muncă. Soluția aleasă de această echipă a fost să sugereze sau să reprezinte somnul ca temă existentă în diferite forme de media. Au căutat clipuri pe YouTube, care ilustrau atât comodificarea agresivă a somnului prin reclame mai vechi (Nadia Comăneci promovând saltele Dormeo, FNI care veghea somnul românilor etc.), precum și imagini de amator despre ce fac oamenii în intimitatea lor atunci când nu produc și nu consumă. O altă direcție de ilustrare a fost noaptea, așa cum arăta ea pe Youtube-ul de acum mai bine de un deceniu: muncitori care râd, arici pe câmp, insecte, noaptea într-un joc video.
Hiperobiectul ales de echipa compusă din Mara Oglakci, Viviana Pascu, Elisa Ganea și Toni Aricel a fost noțiunea de doliu planetar – un sentiment copleșitor, care implică elemente din cele mai diverse și care se răspândește peste tot în lume. Sursa acestui doliu e criza climatică. Cu cât asimilezi mai multe date, cu-atât doliul planetar devine mai abstract; și este incomensurabil, chiar dacă îl poți asimila unor stări umane cum ar fi depresia. Filmul se construiește pe diferite imagini ale morții, pornind de la una individuală – arderea unui corp care plutește pe Gange –, până la morți non-umane și colective, cum ar fi secarea Mării Aral. Ca o contrapondere, apare și planta Welwitschia, „fosila vie”, o plantă care, de fapt, rezistă în fața morții și trăiește mii de ani în Deșertul Namib. Succesiunea funcționează în tandem cu remarca lui Morton potrivit căreia oamenii nu sunt în măsură să-și dea seama de semnificația evenimentelor măsurabile statistic: „Îngrijorarea nu e că lumea se va sfârși, (...) ci dacă sfârșitul lumii se petrece deja sau nu cumva a avut deja loc”, scria acesta. Filmul se încheie cu un fragment din animația La planete sauvage (1973), o ironie la adresa ideii de a coloniza alte planete ca soluție la distrugerea celei pe care locuim.
Pe Csenge Szilágyi și Paul Catalan noțiunea de hiperobiect i-a trimis în căutarea a ceva ce nu poate fi observat în totalitate, ceva extrem de ramificat și incomprehensibil – așa că, în primă fază, au fost preocupați de internet, acel aspect al realității în care suntem mai toți prinși, fără cale de scăpare. Ulterior, zona lor de explorare s-a restrâns asupra unei părți specifice de internet, care la rândul său arată ca un câmp vast al realității – spamul, un fenomen cu multiple avataruri și care disrupe realitatea. Teoreticiana Finn Burton definește spamul drept folosirea infrastructurii tehnologiei informaționale pentru exploatarea unor agregate ale atenției umane.
Prima versiune a video-eseului, care avea până în trei minute, a venit ca un glonț. Am resimțit-o ca pe un film-obiect, care, în timpul său scurt, a derulat o multitudine de imagini și efecte care transmit subiectul, poate împrumutând ceva din estetica unui TikTok. Ulterior a apărut și o a doua versiune, mai lungă, și care își diluează efectul pentru a explica o idee, mai degrabă decât pentru a o face simțită. Aceasta funcționează pe alocuri ca un desktop documentary preocupat de obiectele ce ne apar în fața ochilor pe Internet fără alegerea noastră, aceste non-consensual commercial messages. O primă parte a video-ului arată ca un clip realizat de IA-ul dintr-o fermă de conținut, în care o voce narează conținut în afara drepturilor de autor și în care apar cuvinte-cheie, puse acolo cu scopul explicit de a fi remarcate de privitori. Peste un text-to-speech aleator au fost adăugate vizualuri copyright free, social media, Youtube, momente dubioase, filmate in goana după engagement, și inbox-ul de mail al lui Paul. După ce „utilizatorul” intră pe mail, e inundat de pop-up-uri suprarealiste, al căror ritm din ce în ce mai accelerat devine presărat cu spam comercial.
Din cea de-a cincea echipă au făcut parte Emilia Faur, Dan Robert Nicolau, Nicoleta Vlad și subsemnatul, iar hiperobiectul discutat a fost limbajul. Video-eseul analizează ruptura de coduri referențiale, disocierea dintre un cuvânt și obiectul pe care îl semnifică, trecând de la suprapuneri exacte la unele aluzive. Pe parcursul video-ului, unele cuvinte își confirmă sensul cu care sunt asociate, iar altele se disociază de acesta, în mod radical sau treptat, prin referințe literare (Marquez, Bischel), tablourile lui Magritte sau tardigrade. O altă idee care se strecoară în video este legătura dintre cod și memorie. O anumită semnificație este întreținută de memorie, iar odată cu pierderea unei amintiri asociate cu o situație, codul i se preschimbă în altul.
***
Am discutat atât de mult despre hiperobiect în tabără, dar și despre episodul cu turma, încât oile și caprele au ajuns să mă bântuie destul de intens în lunile care-au urmat după Linia verde.
