Din ianuarie până în iulie 2018, împreună cu istoricul Vlad Pașca vom revizita evenimentele Marii Uniri, deconstruindu-le și prezentându-le bucată cu bucată, cronologic și tematic, în timp ce suflăm praful clișeelor care s-a așternut pe istoria lor în cei 100 de ani. 


Mai jos, episodul paisprezece, din care aflăm despre implicarea femeilor în Marea Unire din 1918 în limitele impuse de o cultură politică rezervată bărbaților.

Imaginea Marii Uniri depinde foarte mult de unghiul și distanța din care ne propunem să o privim. Imaginați-vă că anul 1918 este o tapiserie uriașă, în care sunt îngrămădite toate viețile din regiunile locuite de români. Sunt milioane de persoane care se luptă cu greutățile războiului – femei, bărbați și copii. Dacă ne apropiem cu o lupă, am putea distinge câteva sute de bărbați români care se agită pentru Unire. Ei sunt oamenii politici și ofițerii, care s-au folosit de statutul social și de resorturile instituționale (la care doar ei aveau acces) pentru ca deciziile și acțiunile lor să aibă impact la nivel general. De aceea sunt cusuți cu fir de aur.

Dacă plimbăm lupa în jurul acestor bărbați, am putea observa niște femei în ipostaze dinamice. Sunt mamele, surorile, soțiile și fiicele lor, cu care poartă conversații însuflețite în intimitatea căminului. Sunt acele femei care, cât timp bărbații se închideau în saloane ca să organizeze instituții, regimente și evenimente, au făcut schimb de informații, au confecționat recuzita Unirii (drapele, cocarde, pancarte, coroane etc.), au redactat, tradus și multiplicat corespondența, nelăsând nici o clipă îndatoririle „obișnuite” – grija casei, propriilor copii, răniților, orfanilor și flămânzilor. Sunt acele femei care, din poziția politică inferioară cu care s-au obișnuit și pe care și-au asumat-o, au făcut o organizare simultană a Unirii.

Dacă ne dăm un metru mai departe, deja intuim unde s-ar putea afla femeile maghiare, ruse, sârbe și ucrainene, care și-au încurajat bărbații naționaliști cu aceeași intensitate cu care au făcut-o femeile române cu bărbații lor. Partida lor a fost pierdută, dar eforturile și sacrificiile lor au fost o realitate care ar trebui (re)cunoscută. Distanțele dintre ele sunt umplute de grupuri compacte de siluete cusute cu fir gros de lână. Sunt milioanele de femei din mediul rural, care nu erau cuprinse de emoția Unirii pe cât trăiau cu speranța, alături de bărbații lor mai umblați prin lume (mai ales de când cu mobilizarea), că vor primi pământ în urma reformei agrare.

Câte femei unioniste române au fost, așadar? În cifre absolute, putem estima câteva sute de mii, provenind din burghezie și din țărănimea prosperă. În termeni relativi, au fost tot atât de multe cât bărbații români unioniști. Unde e istoria măcar a celor câtorva zeci de femei care au fost în proximitatea „fruntașilor” Marii Uniri ?  În cel mai bun caz, e încă îngropată în arhivele familiilor și reuniunilor de femei. Dar în cele mai multe cazuri a dispărut o dată cu ele.

Vor mai trece niște ani până vom avea o istorie a participării femeilor la Marea Unire. De-abia anul trecut a fost publicată o istorie a participării femeilor române în Primul Război Mondial – război care este din anumite puncte de vedere preludiul Marii Uniri –, și de-abia începe să se structureze o dezbatere în jurul acestui subiect. Deocamdată trebuie să ne mulțumim cu poveștile solitare ale unor personalități feminine: cu activismul Elenei Alistar – singura femeie din Sfatul Țării basarabean în momentul proclamării Unirii –, cu pitorescul Eleonorei Lemenyi – singura delegată social-democrată la Alba Iulia și singura femeie din Marele Sfat Național – și cu vocația diplomatică a reginei Maria, a cărei călătorie la Paris și Londra în serviciul României Mari este generos prezentată în jurnalul și memoriile sale.

Gradul scăzut de implicare publică a femeilor române unioniste nu a depins de ele însele. Faptul că au fost o minoritate – atât numerică, dar și discursivă – în avangarda dominată de bărbați a mișcării unioniste a fost cauzat de obstacolele artificiale, culturale și politice, ale vremii. Potențialul lor politic și dorința lor de implicare au existat, dar s-au lovit de convențiile patriarhatului (care, surpriză, mai există și astăzi). Regina Maria credea chiar că, dacă i s-ar fi permis să discute cu liderii Marilor Puteri Aliate cât i se permitea lui Ionel Brătianu, ar fi făcut o treabă mult mai bună decât acesta din urmă la Conferința de Pace de la Paris.

Și, ca să pun cireașa pe tort, ironia este că în ziua de 1 decembrie 1918, când Ioan Suciu a trecut în revistă delegațiile pentru Adunarea Națională de la Alba Iulia, el a uitat să menționeze un grup – ați ghicit care:

„...Sunt 1228 de delegați.

(Voci pe galerie: Dar Reuniunile femeilor?)

Cer scuze, dacă am întrelăsat să amintesc că și Reuniunile femeiești sunt reprezentate prin delegatele lor. Femeia română a fost doar totdeauna însuflețită pentru idealul național.(Trăiască femeile române!)”

 

Istorie pe șleau e un proiect video al istoricului Vlad Pașca. Marea Unire pe șleau e o serie susținută, printre alții, de Scena9.

Aici puteți vedea episodul 1, despre desprinderea Basarabiei de Rusia, aici pe al doilea, despre pericolul bolșevic din Basarabia, iar aici pe al treilea, despre cum s-a văzut Unirea de la Chișinău. Aici aveți episodul patru, din care aflăm cât de mult a contat contextul geopolitic al păcii și războiului pentru planurile României față de Basarabia. Din episodul cinci am aflat cum și-a pierdut Basarabia autonomia în cadrul României Mari, iar episodul șase ne-a explicat care au fost consecințele crizei austro-ungare în Bucovina, Transilvania și Banat. În episodul șapte am văzut care au fost complicațiile unirii întregii Bucovine cu România, iar în al optulea despre gâlceava românilor ardeleni și bănățeni cu guvernul maghiar pe final de 1918. Episodul nouă e despre adunarea națională de la Alba Iulia și cum s-au derulat evenimentele din Transilvania la intrarea în anul 1919. Al zecelea episod vorbește despre avantajele și dezavantajele României în privința Unirii, la Conferința de Pace de la Paris, iar al unsprezecelea e despre campania armatei române în Ungaria. În episodul doisprezece am aflat cum s-a făcut unirea unei părți din Banatul istoric cu România, iar în cel de-al treisprezecelea despre recunoașterea internațională a Marii Uniri.