Alex Ștefănescu are 27 de ani și s-a născut în București. A ajuns să locuiască în Azuga la șapte ani. Ca mulți alți bucureșteni, părinții lui își construiseră acolo o casă de vacanță care le-a devenit cămin. „Mie și surorii mele ne-a plăcut mult în Azuga, mie mai ales la schi, și atunci ai mei au zis gata, ne mutăm de tot acolo”, spune Alex. „Au zis că era mai frumos pentru noi să creștem aici decât în București. Tata a fost ghid montan, a tot stat pe la munte și-i plăcea și lui în Azuga.”
Orașul nu se dezvoltase încă pentru turism, iar urșii stăteau departe de el. Puteai să alergi în voie pe câmpie și prin pădure. Iernile erau mai bogate în zăpadă, iar pârtia era aproape de casă. Azuga avea și o sală mare de sport, ajunsă între timp în ruină. Un băiat pasionat de schi alpin avea tot spațiul necesar pentru a se antrena și a-și urma pasiunea. În Azuga, Alex Ștefănescu a făcut primii pași spre a deveni multiplu campion național și a reprezenta România la Jocurile Olimpice.
Traseul său a început de la schiul de agrement. La nouă ani, concura deja la „mici pitici”, la 11 ani intra în primul club de performanță, iar între 13 și 18 ani a activat la Dinamo. Deși domina competițiile naționale, confruntările cu vestul Europei erau dureroase din cauza lipsei informațiilor tehnice, a unor antrenori blocați în metode învechite și a unui echipament net inferior celui folosit de marile forțe alpine. Brandurile de echipamente, spune Alex, le oferă pe cele mai bune doar sportivilor din top 30 mondial, în timp ce restul primesc variante standard.
„E ca și cum BMW-ul face două mașini care arată exact la fel, dar într-una pune materiale mai de calitate și în cealaltă materiale standard. Una fuge de rupe și ia virajele mai bine, cealaltă e tot BMW, merge sportiv, dar nu ca prima.” În această ierarhie dură, continuă Alex, singura cale de-a urca e să storci totul dintr-un echipament inferior, ca să obții rezultate mai bune și accesul la unul performant. A mers pe această premisă și a ajuns să concureze la Jocurile Olimpice. Mai întâi la Beijing, apoi la Milano & Cortina d'Ampezzo. La prima competiție a obținut locul 32 la slalom uriaș, iar la următoarea a ieșit pe poziția 30 în proba de slalom.
Debutul olimpic i-a deschis ochii asupra modului în care se antrenează marii campioni. A înțeles că succesul nu stă doar în epuizare fizică, ci în eficiență și recuperare. Așa că a căutat o soluție în afara țării. În 2023, la 24 de ani, a început să se antreneze la un club din Italia. În ciuda unor accidentări repetate — fractură de coloană, hernie de disc, ligamente rupte —, pregătirea tehnică cu italienii a dat roade: „Fiecare secundă pe pârtie a fost în direcția bună și s-a văzut în rezultate.”
Astăzi, Alex continuă să schieze și vede o speranță pentru viitorul schiului românesc în tinerii antrenori care refuză vechile tipare și aleg să-i învețe pe copii privind direct spre campionii olimpici, nu doar spre cei naționali. Am povestit cu el în foișorul unei pensiuni din Azuga, unde l-am rugat să ne spună mai ales ce a însemnat pentru el și pentru cariera lui mica stațiune de pe Valea Prahovei.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
***
„Aveam cinci luni de schi pe an”
Când am venit eu aici, era mai puțin construit. Noi ne-am făcut casa la marginea clădirilor. După ea plecau câmpia și pârtia. Aveai mult mai mult loc să alergi. Acum, doar zona de pârtie a rămas cu iarbă și pământ. Azuga nu era un oraș turistic atunci. Apoi s-a dezvoltat treptat și pe partea asta. Au apărut pensiuni și săli de jocuri, s-au făcut și în sus, pe deal, tot felul de construcții. Nu e un minus, a fost o schimbare. Am trecut de la fabrici la pârtie și a fost nevoie de construcții.
Când eram mic, nu te duceai la magazin să cumperi lapte, brânză sau ouă, le luai de la oameni. Era mai rural. N-aveam nici urși atunci. Îi mai găseai prin pădure sau mai auzeai de ei de la cei care umblau mult prin natură, dar nu îi vedeai în oraș. Când ningea, te acoperea cu totul. Aveam cinci luni de schi pe an. Acum mai este doar una. Precipitațiile s-au schimbat, s-a mutat cu totul sezonul rece. În perioada aprilie-mai e deja foarte cald, iar dacă mai dă o zăpadă, nu se lipește cât să poți să schiezi. Acum 20 de ani, la 1 decembrie schiai. Acum nu. Uneori, nici la 1 ianuarie. Se luptă să facă zăpadă pe pârtie de Revelion, dar nu le iese în unii ani.
Pe vremea lui Ceaușescu, Azuga a fost populată de oamenii care au venit să lucreze în fabrici. Când acestea s-au închis, a venit pârtia peste ei. Cred că dacă mergi să întrebi în oraș, mulți o să zică: Nu mai e ca pe vremuri. Era mai bine pentru ei când mergeau fabricile și nu văd oportunitatea pe care o aduce pârtia. Din păcate, nu mai e zăpadă. Din fericire, au apărut traseele de bicicletă, care aduc un mare plus. Ele ar putea să miște din nou foarte mult pe partea de turism. Au apărut investitori care au băgat niște bani și arată mai frumos acum. Au renovat hotelul de vizavi de pârtie, s-au apucat să le termine de construit și pe cele de la baza ei. E mai bine să vezi o clădire frumoasă, finisată, decât betoane neconstruite. Totul are sens în baza dezvoltării infrastructurii pentru bicicletă.
Apoi, chiar dacă nu mai e zăpadă iarna, instructorii de schi care lucrează cu copii sau cu începători reușesc să lucreze trei-patru luni, pentru că au nevoie doar de o bucățică de pârtie. Nu e ce trebuie, dar se mișcă cât de cât. În trei luni, la monitorie, pentru traiul din Azuga, reușești să scoți niște bani cât să te descurci mai multe luni. Iar unii pot să treacă de la monitori de schi iarna la monitori de bicicletă vara. Tinerii, în general, se bucură de sport și cred că ar veni mulți să se dea cu bicicleta prin pădure. Mai sari, te distrezi, e o atmosferă frumoasă.
„Am avut clar un plus față de colegi din Brașov”
Din colegii mei de generație, o parte s-au orientat către IT, care era la modă acum ceva vreme; s-au dus la București, la Brașov. Alții s-au făcut ingineri în Ploiești, pe partea de petrol. Am câțiva foști colegi care sunt pe pârtie, la monitorie, sau la aranjat traseele pentru bicicliști. Alții lucrează ca muncitori necalificați în construcții, în zonă și în alte orașe. Pentru mine, ca sportiv, faptul că nu mai este zăpadă pe pârtie a avut un impact mare. Eu nu mă mai antrenez în România de patru ani. Am progresat și am nevoie să mă antrenez afară ca să merg înainte.
Mă întorc în Azuga mai ales pentru că sunt ai mei aici. De mic, am tot fost plecat de-acasă, n-am petrecut foarte mult timp cu ei. Așa că, ori de câte ori apuc, vin să-i văd. Am o prietenă la București, de mai mulți ani, așa că merg des și acolo. Ușor-ușor, o să mă mut la Brașov, pentru că acolo pot să mă antrenez mult mai bine pe perioada de vară, când stau acasă. Primăvara, vara și toamna stau mai mult pe-acasă și în cantonamente. În general, sunt două săptămâni la schi, două acasă. La schi merg în mare parte pe ghețari, pe-afară, în Italia, Austria, Elveția.
Azuga m-a ajutat în traseul meu sportiv. Când eram copil, m-a ajutat foarte mult, pentru că mi-a dat o pârtie lângă casă. Aveam zăpadă multă și puteam să mă antrenez pe ea în fiecare zi. După ce am început să am rezultate și să prind niște colaborări, n-am mai plătit urcările pe pârtie. În plus, pe partea de pregătire fizică, am avut un teren doar al meu în spațiul liber, unde puteam să alerg, să sar, să fac ce vreau. Am alergat de o grămadă de ori pe drumul forestier, „drumul de păstrăvărie”, cum îi zicem noi. Mi-am făcut și antrenamente cu bicicleta acolo. Pe lângă acel drum trece gârla. Alergam în pădure și mă băgam direct în gârlă, în apă rece. Apa rece face bine. Sunt multe momente când e foarte bine să te bagi în ea.
Am avut clar un plus față de colegi din Brașov, care nu puteau ieși în fața blocului să facă sprinturi și sărituri, că nu aveau unde. Fix aici, deasupra, e strada pe care stau, Strada Gospodăriei, iar când eram mic, cum ziceam mai devreme, în capătul ei era fundătură și începea câmpia. Mai târziu, s-a construit acolo o sală de jocuri, care s-a închis între timp, dar a rămas o parcare destul de mare care fusese făcută pentru ea. „Parcarea de la bowling” îi zicem noi. În parcarea asta mi-am făcut multe antrenamente și alerg în continuare acolo. Chiar și în dimineața asta am ieșit. Sunt lângă casă, e OK. A trecut ursul și pe-acolo, dar ai spațiu să-l vezi și să te ferești de el. Imediat lângă e o stradă în pantă unde, la fel, m-am antrenat mult.
„Problema e cu ursul”
Ieșeam și alergam direct din fața casei. Cu bicicleta, la fel. Și acum pot să-mi fac antrenamente cu bicicleta în Azuga. Prefer să stau aici, în liniște, decât să ies pe DN și să inhalez noxele de pe Valea Prahovei. Mai demult, când m-am apucat de ciclism, ieșeam pe DN și făceam 100 de kilometri. Dar mi-am dat seama că pot să-i fac și aici. Pot să scot o tură de șase-șapte kilometri fără să mă simt ca șoarecele pe bandă, iar dacă fac 10 ture, e OK. Nu mai inhalez toate prostiile și e și mai sigur: odată, pe DN, cineva a deschis portiera în coloană și m-a dat peste cap.
Problema e cu ursul. Când eram mic, sprinturile în pantă, săriturile, chestii de-astea de făcut în pădure sau alergări mai lungi pe munte le făceam în Azuga. Făceam pârtia de două-trei ori și era bine. N-am mai ieșit să fac asta de câțiva ani, pentru că m-am văzut de câteva ori cu ursul. Până la 18 ani, l-am văzut doar de cinci ori în pădure, dar de la distanță. Mai târziu, m-am trezit cu el în față pe pârtie, în miezul zilei. Începe să fie teritoriul lui mai mult decât al tău. Am înlocuit antrenamentul de pe munte cu bicicleta pe asfalt și alergatul în oraș.
Mai demult, aveam multe oportunități de antrenament în Azuga și mi-a plăcut foarte mult asta. Ieșeam să alerg și după-masa, iarna, când e deja întuneric, fără să am vreun stres legat de urs. Cât am fost la Dinamo, mergeam la Brașov de trei-patru ori pe săptămână să mă antrenez, la sală și pe stadion, iar restul îmi dădea antrenorul să fac acasă, în Azuga. În 2018, m-am mutat în Predeal, la clubul Steaua, și am început să fac mai toate antrenamentele acolo, că era aproape.
Pe vremea aceea, mă duceam pe munte în grupă mare, cu colegii din Predeal. Tot atunci, un băiat a fost mâncat de urs, și nu în vârful muntelui, ci undeva aproape, așa că ușor-ușor n-am mai făcut nici asta. Colegii din Predeal aleargă și ei tot prin oraș. Merg la Pârâul Rece, unde e un poligon de biatlon - o pistă de beton, împrejmuită, care e a Armatei și unde ești liniștit. Astăzi, când avem grupă mare, mai ieșim pe munte cu spray-urile după noi. Altfel, nu mai mergem în pădure.
„Mai vin în Azuga doar ca să-i văd pe-ai mei”
Acum prefer să stau mai mult la Brașov, de când am ajuns la clubul din Italia. Am sala lângă mine și găsesc și acolo unde să mă dau cu bicicleta, să nu stau în noxe și praf. Fac pregătire fizică și în Italia și am început să stau tot mai mult pe schiuri acolo. Am devenit pasionat de partea de fiziologie. Prietena mea e kinetoterapeut. Prin prisma activității de zi cu zi, a relației de acasă și a accidentărilor pe care le-am avut, am ajuns să mă documentez foarte mult pe partea asta. Mi-am construit singur programul de antrenament. Strict tehnic, am nevoie de antrenorul de afară, să-mi zică ține mâna mai sus sau atacă așa virajul ăsta.
Mai vin în Azuga doar în vizită, cum spuneam. E frumos ori de câte ori vin aici. Bucureștiul sau Brașovul nu-ți oferă ce-ți oferă Azuga. Fac plajă în curte, stau desculț în iarbă, e aer curat. Sora mea, care are 31 de ani, locuiește și ea aici. Are un magazin cu mama și fac aprovizionare pentru HoReCa. Vând tacâmuri, vase, farfurii, detergenți, hârtie igienică pentru hoteluri. Cumpără și localnicii de la ele, pentru că au prețuri foarte bune. Au și o parte de birotică și papetărie, fac meniuri. De-a lungul timpului, mama s-a tot orientat după piață. A deschis o florărie și apoi un plafar cu produse naturiste, pe care încă îl mai are. Tata a fost ghid montan, afacerist, s-a ocupat de construcții. Acum e liber profesionist.
Ai mei mă ajută în continuare. Au rămas sponsorii mei la nevoie. Am avut ajutor de la ei de la început. Apoi am avut și de la club un pic de susținere. De la 14 ani, de când eram la Dinamo, am avut o indemnizație de sportiv de preformanță, iar la 18 ani am început să am și contract cu clubul și să iau un salariu minim pe economie. Când ai mei au trecut printr-o perioadă mai dificilă financiar, întâmplarea a făcut să încep să am mici sponsori. În general, am mers mult pe sponsori. Rezultatele au crescut, iar aceștia au avut încredere în mine.
Unchiul meu e unul dintre cei mai mari sponsori ai mei. În rest, mare parte sunt cei care redirecționează din impozitul pe salariu sau profit. Se adună de la mai mulți și reușești să faci de o pereche de schiuri de 1.200 de euro sau de o cartelă de 80 de euro, pentru o zi de schi în Italia. Costurile sunt mari și atunci e întruna o luptă. Umblu cu CV-ul în mașină. Bani în buzunar nu bag. Din ce primesc de la sponsori, reușesc să fac mai departe schi. Probabil că o să culeg roadele când o să mă apuc de antrenorat. Anul acesta am fost invitat să deschid campionatul național de copii și să le povestesc cum e la performanța mare. Mulți erau interesați de cum să facă să schieze mai bine, să sară mai mult, deci e o șansă.
FOTO main: Andreea Săsăran
Materialul a fost realizat în cadrul proiectului „Azuga, între regalitate și industrie”, inițiat de Asociația Lala-Land și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Proiectul a documentat, printre altele, transformările orașului de-a lungul timpului și posibilele sale perspective de viitor, prin lentila unor localnici.
