Scriitoarea franceză Marie NDiaye, cunoscută pentru romane precum Trei femei puternice sau piese de teatru ca Papa doit manger, se întoarce cu romanul A mea e răzbunarea, tradus anul acesta la editura Trei.
Romanul spune povestea lui avocatei Susane, o femeie în vârstă de 42 de ani care, la rugămințile lui Gilles Principaux, ajunge s-o reprezinte în instanță pe soția lui, acuzată că și-a ucis cei trei copii. Citește un fragment din poveste aici.
Pe bărbatul care, pe 5 ianuarie 2019, i‑a intrat cu timiditate, aproape cu teamă în cabinet, avocata Susane a știut de îndată că‑l mai întâlnise, cu mult timp înainte și într‑un loc a cărui amintire i‑a revenit în minte cu atâta precizie, cu atâta brutalitate, de parcă ar fi primit o lovitură puternică în frunte.
Capul i s‑a înclinat ușor în spate, astfel că nu a putut să răspundă imediat la salutul, o șoaptă fâstâcită, rostit de vizitator, și o stânjeneală a dăinuit între ei chiar și după ce avocata Susane și‑a venit în fire, l‑a întâmpinat cu amabilitate, zâmbitoare, cordială, cu o atitudine liniștitoare, așa cum ținea cu tot dinadinsul să fie de la bun început față de oricine venea în cabinetul ei.
În două rânduri și‑a frecat fruntea, fără să bage de seamă, crezând că avea acolo o rană tainică la care nu s‑a mai gândit după aceea.
Când, seara, așezată pe pat, și‑a ridicat din nou spre frunte o mână înceată și greoaie înainte de a‑și întrerupe gestul pentru că, de fapt, n‑o încerca nicio durere, avea să‑și amintească brusc cum suferise când îl văzuse intrându‑i în birou pe bărbatul acela discret, mărunt, cu un chip și o statură care nu se remarcau prin nimic. Și nu mică i‑a fost mirarea: de ce oare fusese cuprinsă de suferință, și nu de bucurie? De ce, convinsă fiind că, după treizeci și doi de ani, revede pe cineva care o fermecase, avusese impresia că cineva voia s‑o omoare?
Avocata Susane l‑a ascultat îndelung pe Gilles Principaux, gândindu‑se de mai multe ori: Te cunosc și‑ți cunosc povestea, punând astfel cap la cap certitudinea că, odinioară, mai avusese de‑a face cu bărbatul acesta, cu ceea ce știa, pentru că citise în ziare, despre marea nenorocire care îl împovăra.
Cât a durat întrevederea aceasta, el nu i‑a îngăduit nici măcar o clipă să‑și dea seama dacă își amintea că o mai întâlnise cândva, dacă nu cumva, poate, amintirea aceasta îndepărtată îi influențase decizia de a o căuta.
Căci cu ce dosare importante putea să se mândrească avocata Susane?
Ce anume, se întreba ea, putuse să‑l împingă pe un bărbat cu bani, distrus, dar lucid, să o aleagă pe avocata Susane pentru a‑i apăra nevasta, dacă nu, poate, o încețoșată, superstițioasă capitulare în fața clipelor luminoase pe care i le oferise viața?
Și totuși, Principaux n‑a scos o vorbă despre motivele, chiar dacă încâlcite, chiar dacă prostești, pentru care o alesese.
A țintuit‑o pe avocata Susane cu o privire la început piezișă și care a devenit din ce în ce mai îndrăzneață pe măsură ce‑i răspundea la întrebări, iar avocata Susane nu a putut, în ciuda eforturilor sale, să discearnă în privirea aceasta care îi zăbovea pe față bănuiala unui: Te cunosc.
Cum nu putea să‑l întrebe: De ce ați venit să mă vedeți pe mine, care nu sunt, în Bordeaux, o avocată celebră, și dată fiind gravitatea dosarului?, l‑a informat că soția lui, Marlyne Principaux, anchetată, trebuia să accepte în mod oficial ca avocata Susane să o reprezinte.
Era ea de acord?
—Bineînțeles, i‑a răspuns el cu o asemenea certitudine în glas, cu, dintr‑odată, ceva atât de sec, de antipatic în trăsăturile‑i crispate, încât avocata Susane s‑a îndoit, preț de o clipă, că îl avea în față pe acela pe care nu‑l uitase niciodată.
—De maestrul Lasserre, până acum avocatul soției mele, nu ne place nici mie, nici lui Marlyne, îi spusese Principaux încă de la început. Țin, așadar, să‑l schimbăm, pentru binele lui Marlyne.
În clipa în care Principaux s‑a ridicat să plece, l‑a întrebat dacă locuise odinioară în cartierul Caudéran.
—Da, a zis el, în tinerețe, de ce?
I‑a zâmbit atunci și tot chipul i s‑a însuflețit, cuprins de o bucurie copilărească, brusc năpădit de un farmec pe care avocata Susane l‑a remarcat cu atât mai multă grabă cu cât același chip i se păruse, cu doar un minut în urmă și spre marea ei dezamăgire, aproape respingător.
Dar de ce trebuia oare să se simtă dezamăgită că Principaux era acela de care își amintea sau că n‑avea nimic de‑a face cu toate acestea?
I‑a răspuns, luată prin surprindere, că în copilărie cunoscuse o familie din Caudéran.
N‑a avut nevoie să‑l audă exclamând: Sunt multe ca să‑și dea seama de absurditatea propriului ei răspuns. Multă lume, într‑adevăr, locuia în Caudéran. Cine era, pentru ea, Gilles Principaux? Cum să o știe, cum să se încreadă în această exaltantă, sfâșietoare, alarmantă intuiție că el fusese adolescentul de care odinioară ea se îndrăgostise pentru totdeauna, într‑o casă din Caudéran pe care n‑ar fi fost în stare să o recunoască astăzi?
Avocata Susane și‑a dat seama că se bâlbâie.
—Cum se numea familia respectivă? a întrebat‑o Principaux, părând să aștepte cu însuflețire răspunsul, de parcă se bucura deja de o legătură pe care cu siguranță avea să o stabilească între oamenii aceia și el însuși, ba chiar, i‑a trecut ei prin minte, de parcă s‑ar fi bucurat la perspectiva că, la nevoie, va trebui să născocească și să facă în așa fel încât să fie plauzibilă o legătură între familia aceea și el însuși, ca să‑i ofere avocatei Susane plăcerea unei complicități, a unei conexiuni între toate lucrurile.
—Nu știu, adică nu mai știu, a murmurat avocata Susane. Într‑un sfârșit i‑a spus, reluându‑și tonul profesional, că aștepta scrisoarea doamnei Principaux care avea să o desemneze ca avocată a apărării.
I‑a deschis ușa, s‑a dat la o parte ca să‑l lase să iasă. Atunci el s‑a sprijinit de tocul ușii și, cu un glas stins, cavernos, i‑a șoptit:
—Doar dumneavoastră ne puteți salva.
Mai târziu, avocata Susane avea să se îndoiască de propria‑i memorie, fără să se poată hotărî dacă spusese: „să ne salvați“ ori „să mă salvați“.
Bărbatul a adăugat ceva banal, de genul:
—O să ne scoateți din coșmarul acesta, nu‑i așa? Ceea ce, firește, a mirat‑o pe avocata Susane.
Nu avea cum să nu‑i înțeleagă speranța că poate urma să scape de consecințele unei cumplite erori judiciare, ale unei înfiorătoare confuzii. Dar, în cazul acesta precis, coșmarul nu era rezultatul niciunei confuzii, al niciunei încurcături, era însăși viața acestui om, iar faptele care distrugeau viața aceasta avuseseră loc și nu puteau fi anulate, fiindcă morții n‑aveau să‑i dispară din vis ca să se mai nască încă o dată. Principaux, și‑a spus ea, voia deci să fie trezit? Chiar credea el că, în viața lui de apoi, într‑o dimineață limpede și diafană, copiii aveau să‑i iasă iarăși în întâmpinare, teferi, veseli și nevinovați? De care vis anume voia el, mulțumită avocatei Susane, să‑și afle scăparea?
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
