Cu acțiunea plasată în istoria Imperiului Otoman, Cei care cumpară stele este o poveste sensibilă, populată cu personaje misterioase care te conving să rămâi acolo.

Anca Mizumschi este scriitoare, eseistă, public speaker, realizatoare de emisiuni culturale. Printre alte cărți publicate de ea se numără: Est (1993), Opera Capitală (1995), Poze cu zimți (2008), Anca lui Noe (2009), În moalele cerului (2012) și Țara mea suspendată (2018). Eseurile și conferințele ei includ teme precum: identitate și exil, trauma colectivă și transgenerațională.

---

Ar fi vrut să-i spună că nu e bine să te afli în preajma puterii. Puterea e ca mercurul — ucide lent. 

— Ai căutat atât de mult să placi Padișahului, Mustafa, te-ai străduit douăzeci de ani. Nu ai bănuit niciodată că, la un moment dat, îți va cere ceva? E tare nefirească legătura voastră.

— Nu… Cine putea să creadă că are gânduri de astea? Ai să mă ajuți?

— Sigur că o să te ajut.

Luă cartea lui Dioscoride din mâinile lui și o deschise. Era traducerea lui Abdullah ibn al Fadl.

— Nu o știu pe asta, știu doar pergamentele lui Yahya Ibn al Batriq. Sunt mai multe traduceri în arabă și au note scrise de mână. Cine știe cum și când, un traducător sau doar un scrib care se plictisea a adăugat desenul talismanului tău pentru nemurire. 

— Sunt victima unui scrib care a trăit cu câteva sute de ani înainte și se plictisea? 

— Nu, ești victima ta, dacă vorbim de victime, dar nu e cazul. O să caut și originalul în greacă, dacă îl găsesc, dar aș pune rămășag că Dioscoride nu a scris nimic despre nemurire. A însoțit armata împăratului roman Nero, era chirurg, cred că a văzut destulă moarte și, dacă avea vreun leac pentru asta, am fi știut până acum. 

— Ce să fac? 

— Găsește pietrele, fă-i talismanul după desenul din carte. Dacă Padișahul a ales anume codexul cu desenul ăsta, înseamnă că asta vrea. 

— Și dacă nu îi va fi pe plac sau o să zică că vreau să-l înșel? O să mă omoare până la urmă. A zis că n-o să mi se întâmple nimic, dar simt eu că o să mă omoare… 

— Eu aș zice să te liniștești și să gândești puțin. Cum poate cineva face proba nemuririi? Dacă moare el înainte, nu va mai avea cum să te omoare și, dacă mori tu întâi, nu îți va mai păsa. Atâta vreme cât știți numai voi doi, ești în siguranță. Cât timp ți-a dat să-i faci talismanul? 

— Despre asta nu a pomenit nimic. Doar dacă am nevoie de aur sau de alte materiale. Îmi pare atât de rău, acum îmi pare atât de rău…

Mustafa dădu la o parte hainele de pe pat și câteva suluri de hârtie și încercă să se așeze. Khalil locuia într-o singură cameră închiriată. Haine și lucruri aruncate unele peste altele, într-o dezordine cruntă, în care se descurca numai el. Nu fusese niciodată însurat, nu își dorise să aibă casa lui; se îmbrăca, vorbea și se purta ca un burlac convins. Din când în când, sora lui cea mică, din Konya, venea și stătea la el câte o săptămână, de când rămăsese văduvă, și îi făcea curat. La puțină vreme după ce pleca înapoi la copiii ei, dezordinea cucerea din nou totul. Singurele care se sustrăgeau haosului erau instrumentele astronomice: cuadranții, calendarele mecanice, astrolabul. Șterse de praf, unse, tronau pe masa din mijloc, de care se sprijinea Khalil.

Deschise tomul și valuri, valuri de picturi ovale, nu mai mari decât o petală de lalea, îi foșniră sub degete. 

— De ce îți pare rău? 

— Că m-am încăpățânat atunci să fac diadema, că a cumpărat-o, că ne-am împrietenit…

— Nu știu dacă chiar v-ați împrietenit, Mustafa…

— Nu așa cum sunt prieten cu tine, dar cred că are nevoie de mine, chiar dacă numai să-l ascult. 

— Asta pot înțelege, dar atunci de ce îți este atât de teamă? 

— De zidurile alea, Khalil. Poți să crezi? E acolo ceva negru, apăsător, nu pot să respir, nici măcar când trec prin grădini nu pot să respir, e prea multă moarte.

— Morții nu pleacă nicăieri dacă nu și au încheiat misiunea — și, când te urci pe tron omorând toți bărbații din familia ta, la ce te poți aștepta?

— Dar e legea dinastiei imperiale, ce altceva putea să facă?

— Să-ți omori toți frații? Să știi că o să-ți fie omorâți toți fiii, în afară de cel care moștenește tronul? Ce lege e asta? Unde scrie în Coran așa ceva? Mi-am petrecut destulă vreme cercetând textele sfinte. Știi ce se spune în sura Ghafir despre Allah? Că numai El este Cel care dă viață și dă moarte, dacă hotărăște un lucru, El spune „Fii“, și el este. Cum se împacă asta cu legea fratricidă a Casei lui Osman? De când i a luat Padișahul locul lui Allah?

— Să nu vorbești în fața nimănui, te rog, or să te acuze de trădare.

Cuvintele sunară dogit, așa cum sună unele clopote vechi când se crapă. De fiecare dată când vorbea despre mai marii imperiului, Mustafa părea că se boțește, că se deșiră în aer.

— Poate de asta vrea nemurirea, Khalil, ca să nu și mai omoare copiii.

— Îl crezi prea bun. Dacă, de fapt, nu vrea decât să stea cât mai mult agățat de putere? Regii, șahii și padișahii au căutat din toate timpurile nemurirea și tot ce au primit a fost un mormânt grandios și o poveste care a durat mai mult, până când au apărut alți regi, șahi sau padișahi și s-a șters și ea. Toate căpeteniile de popoare au nevoie de himera asta, îi ajută să treacă prin viața lor grea. Oricum, mult mai grea decât a mea sau a ta.

— Un astronom sărac care-l compătimește pe sultanul lumii.

— Nu, doar un om care compătimește un alt om.

Khalil avea dreptate, dar uneori nu-i putea cuprinde spusele. El nu dorise nimic altceva în viață decât să fie un artizan bun și, inșallah, să aibă un trai îndestulat și liniștit.

— Te cunosc de atâția ani și niciodată nu am știut în ce crezi cu adevărat.

— În firea lucrurilor. Dumnezeu a lăsat lucrurile într un fel pe pământ și ne a creat pe noi să trăim în firea lucrurilor Lui. Ce e sus e și jos, ce e în cer e și în noi. Pe El Baki — cel veșnic — îl văd peste tot: în matematică, în mișcarea previzibilă a astrelor, în poemele lui Farid ud Din Attar. Trebuie un om cu inimă de leu să parcurgă această cale extraordinară; căci drumul este lung și marea adâncă și călătoria se face în uimire, când râzând, când plângând. (Graiul Păsărilor de Farid Uddin Attar, Editura Rosmarin, București, 1999.) 

În asta cred, Mustafa, cred că trebuie să trăiești amețit de uimire. 

Imaginea principală este un fragment din coperta cărții.