Numele ei apare pe genericul a peste 100 de filme, dintre care o bună parte au adunat premii importante. Într-o țară unde cinematografia a fost adesea ignorată de politicile publice, Ada Solomon e printre puținii producători de film care au construit Noul Cinema Românesc și l-au făcut cunoscut în lume. La sfârșitul anului trecut, a fost aleasă președinta Consiliului de Administrație al Academiei Europene de Film, una dintre principalele instituții care reprezintă și promovează cinemaul european.
Luna aceasta, Ada Solomon a urcat pe scena celei de-a 83-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Veneția alături de actrița Alina Șerban. „Eu contez”, debutul regizoral al Alinei, la care Ada a fost producătoare, a primit Premiul Publicului – un moment crucial, atâta vreme cât Alina Șerban a devenit astfel prima regizoare romă premiată la Veneția.
Am vizitat-o pe Ada Solomon în biroul ei de la MicroFilm, compania de producție de film pe care a fondat-o și pe care o conduce de 14 ani. Am vorbit pe larg despre călătoria ei prin lumea filmului, revelațiile și frustrările muncii de producător, despre cum succesul poate uneori mai greu de gestionat ca eșecul și cum întâmpină întrebarea „Dacă vârful carierei mele a trecut?”.
În fiecare colț din biroul Adei, aflat într-o clădire cu istorie lungă din București, stă un obiect care poartă o amintire. A unui film, a unui festival, a unui prieten sau membru al familiei. Oriunde întorci privirea, dai de fotografii strecurate printre plante și statuete ale premiilor pe care le-au primit filme la care a pus umărul. Dincolo de ușa de obicei deschisă, se aud colegele ei, Carla Fotea și Diana Caravia. Ada Solomon este foarte legată de echipa cu care lucrează și pe care o numește „mica ei familie”. „Cred că nu eu mi-am ales meseria, ci ea m-a ales pe mine, pentru că este o meserie de echipă și e ce trebuie”, spune Ada Solomon, care și-a petrecut în lumea filmului mai bine de jumătate din cei 58 de ani.
Deși a studiat inginerie, nu a lucrat „nicio zi ca inginer”. După 1989, primul ei job a fost în publicitate, într-un „timp al libertății absolute, pentru că nu era nimeni care să știe mai bine”. Primul job pe un platou de filmare a fost de asistent de producător, și astfel avut șansa să lucreze cu Nae Caranfil, Ovidiu Bose Paștina, Mircea Veroiu și alți cineaști importanți ai vremii. Spune că această experiență care a însemnat foarte mult pentru ea. A lucrat apoi și la producții străine, precum Callas Forever, al lui Franco Zeffirelli, unde a învățat ce înseamnă procesul de producție, gestionarea platoului de filmare, rezolvarea problemelor și administrarea bugetului – etape fără de care niciun film nu ar fi posibil.
Treptat, a prins curaj să caute pe cont propriu sprijin și resurse pentru proiecte de film. Și chiar dacă s-a lovit de refuzuri de finanțare ale unor titluri precum Eu când vreau să fluier, fluier (r. Florin Șerban, 2010) sau Poziția copilului (r. Călin Peter Netzer, 2013), s-a încăpățânat să meargă mai departe. Astfel, din proiecte refuzate au ajuns filme premiate. Filmul lui Șerban a câștigat, printre altele, Ursul de Argint la Berlinale și două premii Gopo – pentru cel mai bun film și pentru cel mai bun regizor. Poziția copilului a fost primul lungmetraj românesc care a câștigat Ursul de Aur la Berlin, la care s-au mai adăugat Premiul FIPRESCI, acordat de Federația Internațională a Criticilor de Film și trei premii Gopo.
În cele trei decenii de când lucrează în cinematografie, Ada Solomon a jucat roluri esențiale în bucătăria internă a nenumărate filme, de la drame cu miez social și filme istorice, la satire contemporane, documentare politice sau personale, ori pelicule suprarealiste. De la o aterizare fulger într-un film de acțiune cu Steven Seagal, la o expriență construită în ani alături de Radu Jude și experimentele sale. Și în tot acest timp a protestat, a semnat petiții și a militat pentru finanțarea cinematografiei și a culturii, pe care aproape toate guvernele care au condus România după 1989 le-au ignorat. În 2013 a primit din partea Academiei Europene de Film European Co-Production Award – Prix Eurimages, un premiu important pentru contribuția la dezvoltarea coproducțiilor internaționale europene. De un an, e președinta Consiliului de Administrație al Academiei Europene de Film.
Am invitat-o pe Ada Solomon să ne împărtășească din călătoria ei prin industria filmului și am transpus dialogul nostru la persoana întâi. Interviul a fost editat pentru claritate.
„Sunt prima din familia extinsă care absolvă o facultate”
Eu am terminat Facultatea de Instalaţii în Construcţii, dar n-am lucrat nicio zi ca inginer. Când a venit Revoluția, mi-am luat primul job auzit la radio, în publicitate, la Târgul Internațional București. Acolo trebuia să vând spațiu publicitar pentru companiile participante. Nu exista internet, nu exista e-mail, ci noi vindeam în timpul târgului spațiu la radio și făceam spoturile pentru difuzoarele din târg atunci, pe loc, totul în ultima clipă. Mai ofertam și pe fax, dar atât.
Lucram cu oameni care făceau audio-urile și cu arhitecții care reproduceau la scară siglele și textele, ei lucrau cu aerograful și desenau de mână, deci nu printau nimic. Era foarte artizanal totul în structura asta.
Era un job temporar, eram încă studentă în anul IV, dar eu voiam să fiu independentă ca studenții americani pe care îi văzusem în filme. În comunism, dacă erai student la zi, n-aveai voie să lucrezi, era interzis, pentru că partidul îți plătește școala și tu trebuie să prestezi numai la școală.
Din fericire, n-am avut niciodată o problemă financiară, părinții mei nu erau niște oameni bogați sau nu aveau cine știe ce joburi, dar eram din București, stăteam la ai mei, ei aveau niște venituri medii ok. Am avut o relație extraordinară cu părinții și ei au făcut tot ce au putut pentru mine.
,,Am judecat-o pe mama pentru că punea munca înaintea familiei”
Sunt, oricum, prima din familia extinsă care absolvă o facultate, asta pentru că tata și frații lui n-au putut s-o facă -- aveau dosar prost. Tata a fost membru PNȚ și bunicul a fost ceea ce se numea chiabur pentru că avea o mică prăvălie și un pic de pământ. N-a făcut închisoare, dar i s-au confiscat toate astea, și copiii n-au avut voie să facă studii superioare. La sor-mea n-a fost să fie, astfel că eu, cea mai mică dintre verii mei, am fost răsfățata familiei, ținută foarte în puf.
Am adorat-o pe mama. Am și judecat-o pentru că punea munca înaintea familiei. La 10-11 ani, a venit să muncească la București dintr-un sat din Argeș. Era dintr-o familie monoparentală, ceea ce nu era deloc ceva curent la vremea aia. A fost singură la București şi și-a construit o viață. Pentru ea, partea pragmatică, să ai ce-ți trebuie și banii într-o familie, era esențială. N-a fost niciodată cu emoțiile și relațiile.
Mama n-a fost confidenta mea niciodată, n-a știut multe lucruri -- era și foarte timidă --, dar, bunăstarea, echilibrul nostru erau foarte important pentru ea. Părinții mei au avut o relație foarte frumoasă. Tata o adora pe mama, eu nu l-am auzit pe tata să ridice tonul vreodată către ea.
Având asta lângă mine, eu n-am simțit niciodată că sunt inferioară pentru că sunt femeie sau că există o diferență. Noi locuiam inclusiv cu bunica mea maternă, iar tata, chiar dacă era singurul bărbat, înconjurat de patru femei, nu era pașa în familie. Ba chiar juca table cu bunica mea și se uitau la sport împreună şi nu era tratat ca un tip superior.
„Singurul moment în care am început să conștientizez diferenţa dintre bărbați și femei a fost când am început să lucrez în film”
Foarte târziu am început să fiu conștientă de faptul că există o diferență, atunci când vine vorba ca o femeie să ocupe o poziție de top. Am fost tot timpul premiantă la școală, am fost șefă la organizațiile de pionieri, apoi la uniunea studențească, și nu mi s-a părut niciodată că sunt mai jos.
Din copilărie, sunt o persoană care se ține de promisiuni și care își face temele. Atunci n-am voie să ratez, trebuie să le fac cât mai bine. Nu am deloc chestia asta, că vreau să fiu premiantul clasei, dar și la școală îmi plăcea să rezolv probleme, să descopăr. Nu cred că am, structural, competitivitatea asta, ci mai degrabă dorința de a fi cea mai bună versiune a mea, pentru mine și grupul din care fac parte.
Singurul moment în care am început să conștientizez diferenţa dintre bărbați și femei a fost când am început să lucrez în film. Am început să aud indirect că eu reușesc ce reușesc pentru că sunt soția soțului meu. Şi un alt lucru: că în general nu prea aparțin, pentru că n-am făcut școală de film. Într-un fel, chiar mai mult decât faptul că sunt femeie, conta că sunt inginer și nu am background-ul potrivit pentru lumea filmului.
Sigur că eu am învățat cinema complet, autodidact, am recuperat foarte mult în timp după ce am început să lucrez în film.
„Nu îmi făcea nicio plăcere, de fapt să vorbesc despre cauciucuri și detergenți”
Revenind. După ce eu am început să lucrez în publicitate, am avut la un moment dat ocazia să-l cunosc pe Cornel Nistorescu, unul dintre acționarii Trustului Express și care, pe lângă reviste, avea și o mică agenție de publicitate.
M-am dus să negociez un contract pentru niște minute de publicitate și atunci, nu știu ce a văzut el la mine în momentul ăla, cert este că mi-a spus: „Ok, eu îți dau contractul ăsta de publicitate, în condițiile în care vrei tu, pentru compania pentru care lucrezi, dar tu te duci acolo frumos, îți dai demisia și vii să lucrezi aici.” Ceea ce, la momentul ăla, era wow! Trustul Express era cel mai tare, era „Pro TV-ul anilor '90” în materie de soliditate pe piața media.
Într-un an, am crescut agenția asta din 4 oameni, la 30. Am citit tot ce puteam citi, dar a și fost un timp al libertății absolute, pentru că nu era nimeni care să știe mai bine. Șansa pe care a avut o generația mea este incomparabilă cu oricare din generațiile care au urmat.
Noi puteam să facem greșeli și să învățăm din ele, pentru că nu era nimeni să ne dea peste degete. Noi greșeam, mergeam mai departe, găseam altă cale, inventam, adaptam lucruri la toată nebuloasa care era în peisajul românesc în societate și în sistemul economic. A fost foarte interesant, dar în același timp am început să înțeleg ce fel de presiune e publicitatea -- povestea asta că, dacă cineva plătește, el are dreptul să te calce în picioare. Vorbim de epoca unui capitalism hipersălbatic, nu sălbatic. Nu îmi făcea nicio plăcere, de fapt, să vorbesc despre cauciucuri și detergenți când ieșeam la cină cu clienții. Pe mine mă interesau alte lucruri.
Aveam 25 de ani atunci și, după ce au venit alții care încercau să acapareze compania, am decis că nu era locul meu și că mediul acela începea să devină toxic. M-am dus să lucrez publicitate și film la compania Domino Multimedia, în echipa de producție. Poziția în care m-am dus era de asistent de producător care face totul și cam atât.
Așa am început să lucrez în film.
Așa am început să mă mișc în lumea cineaștilor români, independenți din generația mea. Apăruseră atunci workshop-urile și ofertele europene de a lua în considerare cinemaul românesc și eram prietenă cu cineaștii aceștia noi. Atunci am început să propun proiecte către șefii mei de la Domino, dar n-am prea avut succes.
Am propus un proiect care în final a ajuns să se cheme Periferic, (r. Bogdan George Apetri, 2011), care dar a fost primit cu „nu, nu e interesant.” Și tot atunci am propus Eu când vreau să fluier, fluier (r. Florin Șerban, 2010) și am auzit iar „nu, asta nu e pentru noi”. Până la urmă, mi s-a zis: ,,Ada, uite, știi ce? Pe bune, nu mai veni la noi cu proiecte d-astea, pentru că n-o să investim niciodată în ceva ce nu e generat de noi.”
„Cred că sunt născută sub o stea norocoasă”
Ăla a fost și momentul în care am înțeles că trebuie să mă gândesc bine ce vreau să fac mai departe. N-aș fi avut curajul să fac pasul și să ies din companie, fiindcă eram deja mamă, îmi trebuia un venit stabil.
După care a venit o experiență extraordinară. Eu cred că sunt născută sub o stea norocoasă, asta e limpede. Nu zic că n-am muncit ca să ajung unde sunt, dar am avut și parte de niște întâlniri neprovocate, care au fost providențiale, precum cea cu Avi Karpick, director de imagine și regizor de publicitate israelian. Mi-a propus să-mi finanțeze o companie de producție în care să fim parteneri jumătate-jumătate. „Știi ce?” mi-a zis el. „Eu banii ăștia îi pariez pe tine. Dacă îi pierd sau nu, aia e. Așa m-au învățat pe mine părinții mei, să mai sădesc un pom ici-colo, și eu cred că nu o să-i pierd.”
Noi lucrasem doar trei zile împreună până la acel moment, și el credea pur și simplu că o să funcționeze. Avi nu s-a băgat niciodată în opțiunile mele de business. I-am returnat cei 15.000 de dolari în șase luni. Am deschis oficial compania pe 1 martie, iar pe 2 martie începeam această primă prospecție pentru un film de televiziune foarte mișto, o producție franțuzească, o docudramă pentru ARTE TV despre frică, La Route de la Peur, r. Judith Kele.
Am început să-mi construiesc echipa încet, încet. Nu eram convinsă că o să reușesc. Dar brusc, la primele lucrări pe care le-am avut, m-am trezit cu diverși oameni care lucraseră cu mine și care voiau să mă ajute să cresc. Unii au venit și pe gratis.
Dacă trebuie să fac o comparație cu munca de producție a anilor '90 și cea de astăzi, cred că era mai multă pasiune și mai puțin pragmatism. Generațiile noi sunt mult mai pragmatice și azi e mult mai greu să reușești să faci un proiect mic, fie și pe prietenie. Se mai întâmplă să reușești să faci lucruri cu resurse puține, dar sunt excepțiile care confirmă regula. Oamenii sunt mult mai puțini dispuși, costul vieții a crescut foarte tare, nu e foarte mult de lucru, oamenii trebuie să trăiască, au familie, au copii. Dar mi se pare că la generația noastră era mult mai multă disponibilitate de a face artă de dragul artei. S-a pierdut un soi de solidaritate, dar o înțeleg. Poate e în firea lucrurilor că am evoluat.
„Profitul e de altă natură pentru mine”
În primul an am lucrat publicitate și a fost singurul an profitabil al companiei. După aceea am început să fac producție de film și compania n-a mai fost profitabilă. După ce i-am returnat banii lui Avi, am împărțit profitul din primul an.
Eu am ales calea asta, care nu e o cale de profit economic per se, numai că profitul e de altă natură pentru mine. Faptul că am reușit fac să existe filmele pe care le-am făcut, că am crescut împreună cu cineaștii și că ne-am construit carierele, unul lângă altul, așa cum se așează cărămizile într-un zid și-l fac mai solid, pentru mine ăsta e un profit care nu se poate măsura în nimic și sunt mulțumită.
Sigur că sunt un om care trăiește ok pentru standardele mele. Nu-mi doresc mai mult. Am un Fiat 500, nu vreau să am un Mercedes. Sunt foarte bine cu mine și mă descurc, nu mă plâng nicio secundă. Nu e ușor, dar e ok.
Lucrez la mai multe filme deodată, nu pot să-mi permit luxul să lucrez la unul singur. E foarte greu de spus un număr -- la un moment dat erau 20 și ceva de proiecte în companie. Cinemaul pe care-l fac eu e cinema de autor, lucrul ăsta-l știu. Nu știu să fac cinema comercial și nu mă mândresc că nu știu să fac asta. Aș vrea, dar cred că e puțin târziu să învăț sau să sparg gheața într-un domeniu în care sunt alții infinit mai buni decât mine. Aș vrea să fac cinema de artă ceva mai mainstream, și voi încerca să fac asta. Dar nu-s convinsă că voi și reuși.
Când decid că vreau să fiu producătorul unui film, mă interesează povestitorul în primul rând. Și nu povestea, ci motivația. Mă interesează răspunsul la întrebarea „De ce?” înainte de a afla „Ce?” în detaliu. Mă interesează de ce cineva vrea să facă această poveste în acest moment în acest fel.
„Mă preocupă foarte tare debuturile”
La Radu Jude, de exemplu, a fost tipul de relație în care chiar am crescut sprijinindu-ne unul pe altul. Ideile și valorile lui erau absolut congruente cu ale mele. În momentul în care a venit să-mi propună Aferim, am căscat ochii și am zis „asta e ceva ce chiar mă gândeam că aș face”. Dar cu cineva de complexitatea intelectuală a lui Radu, eu nu pot să mă duc către el să îi propun ceva, e aproape imposibil. Plus că el are atâtea idei pe minut, încât nu cred că mai e loc de altceva. Această versatilitate în formă a lui Radu, toată joaca și toate încercările despre care știam că nu vor fi perfecte în unele cazuri, sunt provocări absolut de îmbrățișat.
Relația pe care o am cu un regizor ține, în primul rând, de relația umană și de valorile pe care le avem noi doi. De respectul ăsta reciproc la care tot revin.
Meseria mea e mult mai complexă decât pare. De exemplu, parte din munca mea, ca producător, n-are nicio legătură cu cifrele, și are legătură cu cuvintele. Trebuie să împachetez un proiect, pe cineastul care îl face și viziunea lui într-un construct unitar, care include și partea financiară. Apoi să explic, să conving și să vând această viziune, astfel încât să se potrivească nu doar cineastul cu povestea, ci și cu actorii, directorul de imagine, scenograful și monteurul. Sigur că sunt cineaști care au experiență, cum e Radu Jude, care lucrează cu o anumită echipă de-a lungul timpului și rămâne alături de ei. Producătorul pune la un loc resursele, în toate sensurile, care să susțină viziunea cineastului și partea cu banii e a treia, a patra latură.
În componenta creativă, probabil că cea mai mare implicare o am în alegerea castului și a locațiilor, a setup-ului pentru film. Aia e zona care mă interesează și unde zic eu că mă pricep. Mă uit la orașe ca la niște platouri de filmare. Iubesc spațiile, diferențele, culorile, structurile. Eu am făcut facultatea de instalații pentru că voiam să lucrez cu arhitecți și n-aveam talent la desen. Aș fi vrut să fac arhitectură dacă m-ar fi ținut, dar nu mă ținea. Așa că spațiul, încărcătura culturală, ce spune despre o societate o anumită imagine a unui loc, cum sunt casele, cum sunt curțile, cum e dezvoltat spațiul mi se pare că face parte din patrimoniu ăsta de civilizație și de cultură și că e o amprentă care rămâne peste timp și vorbește despre straturi, despre cine ce a trecut pe acolo. E fascinant pentru mine asta.
N-aș vrea să produc niciun film degeaba, care e doar divertisment pur, fără ceva care să te facă să gândești dincolo de cele 90 de minute pe care le petreci în sala de cinema. Team Building, r. Matei Dima, Cosmin Nedelcu și Alex Coteț, de exemplu, mi se pare că e un film care e mai mult decât divertisment.
Apoi, pe mine mă preocupă foarte tare debuturile. Sunt o mulțime de cineaști cu care am început cariera și le-am produs primele filme.
„Cine o să câștige, cine ar trebui să câștige, cine aș vrea eu să câștige”
Filmele de care mi-este teamă și nu aș vrea să le produc sunt filmele de acțiune pentru că posibilitatea accidentelor pe platou e ceva care mă înmărmurește. Am foarte multă expertiză de execuție, știu foarte bine să protejez, îmi iau asigurările, dar totuși ce am trăit eu când am filmat, ca prestator de servicii, un film cu Steven Seagal în care aveam patru camere pe peliculă pentru o explozie și când îmi aduc aminte riscurile care erau acolo, ei bine, mulțumesc, niciodată a doua oară.
Nu cred că există niciun fel de justificare pentru riscuri majore sau orice fel de abuz pentru gloria artei și aici mă refer și la abuzurile fizice pe care le știm din istoria cinemaului. Nu mă interesează un film în care niște copii sunt puși în situații care le pot lăsa traume pe viață ca să spui o anume poveste. Mulțumesc, nu e pentru mine!
Dacă ar fi să definesc relația producător-regizor, e ca răspunsurile de la Oscar: cine o să câștige, cine ar trebui să câștige, cine aș vrea eu să câștige.
Pentru filmul de autor, rămâne, din păcate, o relație de subordonare a producătorului față de geniul-creatorul-artistul cu care lucrează. Creația este a autorului și producătorul e și el pe-acolo. Acoladele sunt ale autorului, iar producătorul câteodată e menționat în catalog cu nume și prenume. Altădată e menționat doar ca o companie, câteodată nu e menționat deloc. Sigur că mă deranjează asta. Atunci când vezi într-un catalog de festival că toți șefii de departamente au nume și prenume, și tu nu ai numele tău acolo, nu exiști ca persoană în proces, e extrem de dureros. Sincer, consider că contribuția mea la existența acelui produs este mai mare decât a oricărui alt șef de departament, cu excepția regizorului și scenaristului.
Cutuma e atât de adânc înrădăcinată, că se pierde undeva și e foarte rar nivelul ăsta de respect al creatorului față de producătorul care nu doar că nu e în lumina reflectoarelor, dar nu e nici recunoscut ca atare. Sunt foarte mulți creatori care spun că filmul lor a fost super ajutat de regizorul de imagine, de actorul din rolul principal, dar uită să menționeze că a existat și un producător care și-a mâncat cinci ani din viață și multe nopți nedormite. Uitați-vă un pic în interviurile pe care le dau creatorii despre filmelor și veți vedea de câte ori apare numele unui producător acolo. Nu vorbesc de mine, ci în general. E o percepție publică, din păcate, pe care au alimentat-o foarte tare festivalurile și critica ce vorbesc în mod absolut majoritar despre creator. Star system-ul vine de acolo.
În realitate, în cazurile fericite, e o relație de încredere și de respect reciproc.
„Autoritățile nu iau în serios o meserie și un domeniu în care riscul face parte din viața de zi cu zi”
În munca mea, finanțarea și impredictibilitatea ei sunt cele mai complexe. Autoritatea (Consiliul Național al Cinematografiei, Ministerul Culturii n.r.) ne percepe, în mare parte a timpului, ca pe cineva care e întotdeauna nemulțumit, care nu e alături. E o lipsă de dialog profund, în care să se înțeleagă că, de fapt, suntem în aceeași barcă. Dacă noi avem o autoritate puternică, care înțelege provocările din piață, și merge cu propunerile și cu transformările normale, se schimbă piața foarte tare. Sectorul se va alinia și el va susține instituția. Dar, câtă vreme autoritatea e tot timpul reticentă în a face orice fel de schimbări, evident că asta ne antagonizează, pentru că ni se pare că merge într-un model care e atât de învechit, încât efectiv pune stop eforturilor noastre de a progresa.
Nu ni se pare că autoritatea este dușmanul nostru, ci că nu vrea să ia în serios o meserie și un domeniu în care riscul face parte din viața de zi cu zi. Am vrea să vedem și că autoritatea are curiozitatea și curajul de a prelua un pic din riscul ăsta, știind și crezând că va avea comunitatea alături în momentul în care decide să sară un pic în gol. Un pic, nu mult.
Această reformă e în noua lege a cinematografiei -- există premisele pentru conectarea la realitatea domeniului. Mai e faptul că directorul CNC, așa cum este legea acum, e practic ales pe viață. El nu are un mandat, este funcționar public. Dacă s-ar dori modificarea legislației, astfel încât directorul CNC să devină un manager și nu un funcționar public, ar fi un pas înainte. E și o chestie de generație. Toate schimbările astea sunt majore în breaslă și cred că ele ar trebui începute cu conducerea și structura echipei CNC, cu nivelul de salarizare, ca oamenii ăia să fie motivați să lucreze și să iubească cinematografia românească. Oameni care chiar cred în ce fac și sunt mândri că ne reprezintă.
„Cultura e cel mai ieftin scut de apărare, și noi nu o folosim”
Părerea mea este că Ministerul Culturii nu înțelege care e rolul cinematografiei la nivel cultural. Faptul că a trecut mai bine de un an și jumătate fără un concurs de proiecte demonstrează clar că nimănui nu-i pasă de cinematografie. Vi se pare că protestele oamenilor din teatru au dus la ceva? Nu știu dacă protestul mai funcționează acum și, din păcate, și adunarea energiilor pentru proteste e complicată, nu e garantată. Oamenii se descarcă pe social media, din păcate, nu mai au încărcătura pe care s-o livreze în stradă. Nu reușim să fim una cu instituția și dacă am merge împreună să deschidem ușile celorlalte autorități, cred ca am fi mult mai puternici.
Educația e ceva ce ar putea să schimbe lucrurile, inclusiv educația generală a decidenților în ceea ce privește rolul culturii. Cultura și educația sunt elementele care te ajută să ai dialogul, să-l cunoști pe celălalt, să-l înțelegi cu bunele și relele lui și să mergi mai departe. Chit că nu împarți aceleași valori, dar măcar să-l înțelegi pe celălalt. Cultura este o armă non-letală care poate face minuni. E și cel mai ieftin scut de apărare, și noi nu o folosim.
„Arta trebuie să deschidă ochii”
Problema mea cea mai mare este lipsa de înțelegere a faptului că o societate puternică nu înseamnă doar o societate cu o economie puternică. Viața bună nu se măsoară doar în venituri. Viața bună se reflectă în educație, sistem de sănătate accesibil, o ofertă culturală, o relaționare comunitară bună.
Eu nu sunt nici de părerea că arta trebuie să fie provocatoare cu orice preț, dar cred că arta trebuie să deschidă ochii. Cred că arta are o componentă, nu politică per se, ci de conștientizare a unor probleme, cu ajutorul emoțiilor. Pentru mine, asta e diferența, de fapt, între artă și știri. Știrile îți dau facts and figures. Arta îți transmite facts cu ajutorul emoțiilor, și atunci faptele ajung la tine mult mai intim, pentru că te ating personal, chiar dacă nu sunt neapărat ceva ce te privește personal.
În momentul în care ele sunt filtrate prin emoție, lasă o urmă mult mai adâncă în oameni și o nevoie. Fie de a ști mai mult despre asta, fie de a face ceva ca să schimbe asta, fie de a înțelege mai bine de ce ești într-o situație sau alta. Aceste trei componente te ajută să ai o viață mai bună. De-asta spun că e esențial să ai acces la cultură. Nu doar că trebuie să fie ieftină, dar să știi și să poți să alegi conștient să consumi cultură. Și să ai timp să consumi cultură -- asta e altă problemă. Când muncești 16 ore pe zi și nu ai un cinematograf pe o rază de 100 de km de locul în care trăiești, evident că n-ai să te duci să-ți cumperi un bilet la cinema, oricât de important ți s-ar părea filmul ăla.
Câtă vreme autoritățile văd arta ca pe un inamic, nu ca pe un scut de apărare, atunci lucrurile nu au cum să funcționeze.
Printre premiile primite de filme la care Ada Solomon a lucrat ca producător sau coproducător se numără două Ursuri de Aur la Festivalul de la Berlin: Poziția copilului (Călin Peter Netzer, 2013) și Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (Radu Jude, 2021), precum și Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor, obținut de Radu Jude pentru Aferim! (2015). Filmul Toni Erdmann, regizat de Maren Ade, la care Ada Solomon a fost producător executiv pentru partea românească, a fost desemnat în 2016 Cel mai bun film european la European Film Awards. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, regizat de Radu Jude, a primit Globul de Cristal la Festivalul de la Karlovy Vary, iar Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, tot în regia lui Radu Jude, a fost recompensat la Locarno cu Premiul Special al Juriului. Mai recent, Anul Nou care n-a fost, regizat de Bogdan Mureșanu și coprodus de Ada Solomon, a câștigat Premiul pentru cel mai bun film din secțiunea Orizzonti la Festivalul de la Veneția, precum și Premiul FIPRESCI.
„Tot Noul Cinema Românesc a fost construit de individualități”
Performanțele din cinematografie sunt uriașe -- și nu spun asta pentru că e bula mea. Cristi Mungiu, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude sunt mari personalități ale culturii europene actuale. Meritele sau acoladele principale sunt ale creatorilor, fără discuție. Însă creatorii respectivi n-ar fi ajuns unde sunt fără oamenii din echipele lor, fără criticii și jurnaliștii și oamenii care au organizat evenimente, care au descoperit aceste perle în fază incipientă și le-au dus mai departe.
Criticii români care au intrat în relație cu cei internaționali și au început să vorbească despre aceste talente i-au ajutat să ajungă în lumina reflectoarelor la Cannes la Berlin, să fie vizibili. Tot Noul Cinema Românesc a fost construit de individualități. Nu a existat o strategie de grup, și cu atât mai puțin la nivel de autorități, pentru a ajunge unde s-a ajuns și pentru a deveni cine suntem.
Nu-mi iau merite mai mari decât sunt, nu vreau să pară o aroganță. Cred foarte tare că a contat și rolul producătorilor. Unii dintre regizori -- Cristi Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Tudor Giurgiu -- sunt și producători, și alături de ceilalți, s-au plimbat în lumea largă și au stabilit relații internaționale, au vorbit despre cinemaul românesc. De la un moment încolo, nu e numai despre filmul terminat care a luat Palme d'Or -- e şi despre ce urmează. Astăzi nu mai exiști dacă nu umbli și nu prezinți proiectul din faza cea mai incipientă, dacă nu susții cineastul de la început de drum și nu începi să-l pui pe un mic piedestal, să fie văzut în lumea largă.
„E ca la fotbal, dacă vrei”
E o competiție extrem de mare și vocile cu care acum s-au diversificat foarte tare -- ele trebuie să fie văzute din faza de proiect. Nu mai spargi gheața când filmul extraordinar e gata, mai ales dacă ești un cineast la început de drum, pentru că nu te mai vezi. De-aia, în piețele de dezvoltare de proiecte, piețele de coproducții și așa mai departe, vei vedea o mulțime de selecționeri de festivaluri care vin să cunoască cineaști aflați la primul film, care nu are nici măcar un scenariu. Vin să-i cunoască și pe urmă îi urmăresc cu aceste proiecte. Te întreabă peste un an, doi: „Hei, unde e proiectul Alinei Șerban pe care l-ai prezentat acum doi ani la Salonic sau la Les Arc? Sunteți gata cu el? Îl înscrieți la noi?” E ca la fotbal, dacă vrei: îl urmărești pe jucătorul care a dat cinci goluri în nu știu ce competiție regională, pentru că de acolo vine ce urmează.
Ce am învățat din experiența de a fi în boardul Academiei Europene de FIlme că suntem o comunitate foarte mișto, de fapt și foarte diversă. Sunt mulți oameni nevăzuți care contribuie enorm la dezvoltarea unei identități europene. Aici mă refer la instituții, distribuitori de film, vânzători de film. Critica de film mi se pare că are un rol major de care câteodată nici măcar nu e conștientă. Sunt, până la urmă, cei care plantează ce rămâne prin felul în care percep filmele.
„Un serviciu în beneficiul comunității pentru a promova anual excelența în cinema”
Sa fiu președinta consiliului de administrație al Academiei Europene de Film înseamnă un serviciu în beneficiul comunității pentru a promova anual excelența în cinema. Înseamnă mai mult decât am crezut inițial, ca timp și energie investite în munca alături de colegii mei din board, dar și cu echipa executivă a Academiei, pentru a duce mai departe proiectele Academiei.
Am învățat foarte multe despre cât de important e patrimoniul. Unul din lucrurile pe care vreau să le fac în acest mandat, și să lăs moștenire, dacă nu voi mai avea încă un mandat, este un proiect de creare a unui fel de patrimoniu de arhivă a Academiei Europene de Film.
„Toți avem momentele în care spunem «Băi, dar de ce dracu' fac asta?»”
Eu vreau să fiu spătarul scaunului pentru toată lumea din jur. Cloșca aia care-i protejează pe ceilalți și preia responsabilitățile și problemele, ca ei să fie în siguranță tot timpul. Nu știu dacă e sănătos -- tot mai mult împart din aceste îngrijorări ale mele. Sunt un om foarte onest și, în general, spun deschis lucrurile. Doar dacă vreau să-i protejez pe ceilalți sau mi se pare că le-ar scădea încrederea în ei, le țin mai mult pentru mine.
Toți avem întrebările noastre și momentele în care spunem ,,Băi, dar de ce dracu’ fac asta?” sau ,,Încotro mă duc?”. În orice meserie există acest val, acest ritm. Acum ești sus, și într-un moment ești jos.
Cele mai complicate sunt perioadele în care cazi -- sau cel puțin ți se pare că ești în coborâre -- și te întrebi când atingi punctul cel mai de jos și o iei în sus. Asta nu știi niciodată: dacă mai ai de coborât. Îți iei un pumn în gură, îți iei o respingere sau un eșec la o aplicație. Ți-o iei încă odată și încă odată și tinzi să faci mai mari eșecurile decât succesul. Nu știi niciodată după câte eşecuri începi să urci din nou.
Mi-am pus de multe ori întrebarea dacă oamenii care se hrănesc cu succesul și hiperbolizează fiecare mic succes nu sunt, într-un fel, mai echilibrați. Eu nu sunt așa.
Eu am învățat că succesul durează foarte puțin și nu garantează următorul succes. Faptul că am luat astăzi Ursul de Aur nu înseamnă că următorul film va fi by default selecționat la Berlinale.
De exemplu, dacă ne aducem aminte de filmul Poziția copilului (r. Călin Peter Netzer, 2013) care a fost primul super succes. Pentru mine era foarte important filmul ăla. A fost un film greu din punct de vedere emoțional și ne-am ajutat cu echipa, și am reușit să facem, cred, cel mai bun film care se putea face. Ăsta e succesul pentru mine.
Apoi a venit toată povestea cu Ursul de Aur (Premiul pentru cel mai bun film primit la Berlinale în 2013 de Poziția copilului, n.r.) care mi-a schimbat într-un fel existența. În momentul ăla, am descoperit cum îți pierzi oamenii din jur, cum îți apar unii conjuncturali, cât de greu e să filtrezi asta și cât de perfidă e un soi de invidie. Ea e naturală și poate fi și admirativă, dar oricum ar fi, se repercutează pe tine, mai ales când vine dinspre oameni pe care îi apreciezi, colegi, prieteni.
„Câteodată mi se pare că succesul e mai greu de dus decât eșecul”
După Ursul de Aur și tot valul de recunoaștere, am crezut că o să fie mai simplu. Dar m-am lovit destul de repede de faptul că am primit cheia de la ușă, dar nu mi-o deschide nimeni.
Într-adevăr, cel mai important este următorul pas, nu cel de acum. E extrem de important să ai o familie directă, extinsă, și colegi care să te susțină și să te ajute să rămâi cu picioarele pe pământ. Îți trebuie o structură foarte echilibrată ca să duci succesul. Câteodată mi se pare că succesul e mai greu de dus decât eșecul.
Eșecurile sunt mai multe decât succesele în viață, doar că succesele se văd mai bine. Nu scrie nicăieri la gazetă „Ada Solomon a picat la Eurimage sau la CNC cu trei proiecte”. O să scrie cel mult ,,Ada Solomon a câștigat cinci proiecte la CNC”. Vorbim destul de puțin între noi despre eșecuri și cred că ar trebui să facem lucrul ăsta mai des. Să ni le recunoaștem, să schimbăm între noi păreri, stări. Să lăsăm un pic măcar între noi, bula noastră, să se vadă și ce nu funcționează, cum mergem mai departe. Câteodată mă ambiționează foarte tare aceste eșecuri.
Nu știu ce e aia „vârful carierei’’. Mi-am pus întrebarea: „Dacă vârful carierei mele a trecut?”. Cum mă raportez eu la a admite asta? Nu știu dacă vârful carierei mele a trecut. Sigur că, la o sută de filme pe ale căror generice am numele, pot să consider că vârful carierei mele a trecut. Dar cum gestionez asta? E o întrebare pe care mi-o pun de câțiva ani. Cum mă împac eu cu ideea că vârful carierei mele a trecut? Încă n-am găsit răspunsul la asta.
Asta e o chestie care mă preocupă în relația cu mine. Sigur că mai încerc ceva ce n-am reușit până acum, de exemplu Sorela di clausura (r. Ivana Mladenović, 2025), un film care nu seamănă cu nimic din ce am făcut până acum. Chiar dacă lumea spune că se simte Radu Jude acolo, eu cred că nu e Jude. E cu totul altceva, și mai îndrăzneț, și cumva mai articulat, mai emoționant. Asta cred eu. Nu am pretenția că e și adevărat.
Cred că filmul Alinei Șerban, Eu contez -- primul film făcut de o regizoare romă despre viața unor tineri din comunitate în contemporaneitate -- e un film despre supraviețuire, nu despre victimizare. Nu e un film exoticizant, ci unul extrem de emoționant.
Dacă mă uit la marii cineaști care sunt încă în plină forță creatoare din România, cred că ei au în față încă multe lucruri de spus și de făcut și că n-au atins vârful carierei. Chiar dacă se transformă, chiar dacă poate n-o să fie top of the top în recunoaștere internațională, atunci când e vorba despre altceva, la un alt nivel, e foarte greu de definit ce înseamnă „vârful carierei”. Eu nu cred că vârful carierei înseamnă o anume recunoaștere punctuală, ci ansamblul și complexitatea lucrurilor pe care le-ai făcut în toată cariera.
