Anul 2025 a fost impredictibil în teatru, ca și în lume. În România, a fost anul lui 0,07% buget pentru cultură, un procent rușinos care a îngropat speranțele de dezvoltare ale domeniului în iluzorii strategii de supraviețuire instituțională. Iluzorii pentru că Ordonanța 52 din octombrie 2025 a blocat de-a valma fondurile instituțiilor, inclusiv culturale, provenite din subvenția publică, finanțări nerambursabile și sponsorizări, în timp ce se anunța și insuficiența resurselor pentru salariile pe ultimele trei luni ale anului. Deblocate cu greu după lupte seculare, fondurile au permis instituțiilor să încheie pe linia de plutire anul 2025. În dezbaterea publică pe care am organizat-o în cadrul FNT, ministrul Culturii Demeter Andras susține că anul 2026 va fi greu, dar nu oferă niciun sprijin, măcar formal. „Trebuie să ne descurcăm” este singura „soluție” sugerată, o expresie goală de conținut care lasă instituțiile și directorii pe cont propriu. Poate nu chiar atât de propriu, dacă ne uităm la proiectul Legii managementului propusă la finalul anului și a cărei filosofie pare anunțată de replica ministrului din timpul dezbaterii, „Cine dă banul comandă muzica”.
Legea managementului vine să ajute la repararea unor tare pe care le cară după ele de ani de zile instituțiile de cultură, deci și teatrele: interimatele la nivelul conducerii care limitează direcția artistică și vulnerabilizează managerul, prin urmare instituția, în fața politicului (care poate decide fără justificare să nu mai prelungească un mandat interimar de 3-6 luni, așa cum s-a întâmplat la Teatrul Metropolis și Teatrul Excelsior). Concursul eșuat de la TNB pentru direcția teatrului (care va fi reluat din 19 ianuarie) împreună cu alte situații similare din diferite instituții de cultură au servit ministrului Demeter Andras justificarea pentru a lansa o nouă lege a managementului instituțiilor publice de cultură, aflată în dezbatere publică până la jumătatea acestei luni. Printre alte prevederi, proiectul noii legi deschide posibilități legale de numire în funcție — pot fi invitate direct de către autoritatea finanțatoare anumite persoane să candideze pentru postul de director (așa-numitele „selecții manageriale”). Vor putea decide în mod obiectiv câștigătorul comisiile de evaluare când știu că ordonatorul de credite, care le-a numit, și-a exprimat practic niște preferințe prin invitarea directă a unor persoane la concurs?. Proiectul legii stabilește și subordonarea politică directă în cazul instituțiilor de cultură în limbile minorităților naționale — candidații la funcția de director trebuie avizați de organizația politică a respectivelor minorități etnice din Parlamentul României. Practic, în acest proiect de lege, instituțiile de cultură ale majorității și minorităților sunt strâns legate, legal și pe față, de factorul politic. Proiectul - de inspirație vestică, se spune, doar că mecanisme care pot funcționa în societăți cu tradiție democratică și ceva mai curățate de corupție, cu o societate civilă puternică și cu educație culturală, pot deveni toxice într-un sistem politic clientelar — pare a confirma o tendință de restaurație care s-a văzut în cazurile celor două teatre bucureștene ai căror directori interimari au fost schimbați. La Metropolis, a revenit fostul director, George Ivașcu, eliberat din funcție din cauza managementului ineficient. La Excelsior, restaurația în sine nu a mai avut loc din cauza vâlvei create în jurul teatrului în plină campanie electorală pentru primăria Capitalei, fapt ce a dus la implicarea directă a politicului în teatru, dar pentru a bloca schimbarea - unii susțin că postul urma să fie ocupat și aici de fostul manager, Adrian Găzdaru, în timp ce la Teatrul Bulandra, unde direcția rămâne deocamdată neschimbată, Vlad Zamfirescu ar fi urmat să fie înlocuit de Paul Chiribuță. S-a încercat o ambuscadă și la Teatrul de Comedie, dar Vlad Massaci, susținut de trupă, rezistă. E de văzut dacă această tendință a fost doar marca primarului interimar al Capitalei, Stelian Bujduveanu, sau reprezintă o caracteristică a actualei conjuncturi politice.
Oricum ar fi, teatrele publice stau pe un teren nisipos. Dacă noua lege va fi aprobată în actuala formulă, amplificând vulnerabilizarea lor în fața factorului politic, ce fel de politică vor servi instituțiile de cultură? O imagine panoramică — vezi situația din educație — pare să indice revirimentul unui naționalism cultural, deocamdată stângaci și primitiv promovat. În teatru, cred că este fundamental să redefinim niște termeni și concepte. Ce mai este astăzi un teatru (sau un festival) național? Ce este un teatru comunitar? Care sunt scopurile lor, ce comunități deservesc, ce rol joacă în aceste comunități? Cum va funcționa, conform noii legi, legătura dintre artistic și economic într-o instituție de cultură? Ce relație există între ele și dacă e ierarhică, cine cui se supune? Chestionarea teatrelor nu se poate rezuma la rolul lor ca structuri culturale interne, ci include și modul în care acestea ar putea / trebui să creeze punți pentru internaționalizarea teatrului autohton, care rămâne cronic deconectat de cel european.
Dacă financiar, politic, administrativ, lucrurile par sumbre în teatru, artistic ele se mișcă un pic. Suntem în mijlocul unei schimbări de paradigmă prin schimbarea generațiilor. Noile generații de artiști încep să aducă un suflu nou.
Cu ce-am rămas din teatrul lui 2025
Spectacole:
Anticlimax, text Doru Vatavului, regia Bobi Pricop, (și) cu Bobi Pricop, Teatrul Dramaturgilor Români – o producție dementă, care râcâie manierismele performative autohtone precum rețeta autoreproducerii estetice livrată pe post de stil, o (auto)reflecție asupra propriilor experimente și blocaje artistice, o (auto)ironizare a gonflării prețiozității în discursul public autoanalitic al artistului ca modalitate de a ascunde inconsistența și abuzul în procesul de lucru la spectacol. Bobi Pricop se automitologizează și demitologizează în același timp și la final, ca orice operă de artă autentică în vremea teroriștilor culturali, se confruntă cu o conservă de tomate într-un act artistic protestatar, distructiv și eliberator. Cel mai nebun spectacol din 2025.
Rătăcirea de Doru Vatavului, regia Irisz Kovacs, de văzut la Teatrul Metropolis – o altă demență – o fi datorită lui Doru Vatavului, care se afirmă nu doar ca un dramaturg foarte bun, ci și ca unul care gândește în structuri dramaturgice anormative și imaginează teme din perspective cu adevărat surprinzătoare, fiind cel mai provocator new entry în dramaturgia autohtonă din ultimii ani? Rătăcirea reimaginează de la zero un angrenaj de basm popular noir – temă, subiect, construcție narativă și de personaje, limbaj (regional, dar parțial imaginat, măcar prin faptul că o parte dintre actori l-a învățat ca pe o limbă nouă), univers sonor și muzică, mitologie. Povestea se ajustează din intersecția realului, plasat într-un prezent nedeterminat, cu imaginarul popular, aici complet original. Supranaturalul dark este folosit pentru a perpetua modelul familial patriarhal, bazat pe violență domestică și control (personajul fantastic este feminin și negativ tocmai prin exacerbarea feminității sale). Sunt multe tușe, inclusiv ironice, la mitologia autohtonă, dar și la textele clasice (o natură hiperbolizată, aici în varianta horror, contribuie la mușamalizarea unei crime), iar referințele pot începe cu Miorița și Vittoria Lipan.
Dark play de Carlos Murillo, regia Radu Apostol, Teatrul Excelsior – tot un spectacol dark, dar nu în registrul mitologiei rurale, ci al celei digitale. Cyberbullying, jocuri de roluri în mediul virtual, manipulare și dezvoltarea identității la adolescenți într-un text vizionar cu iz de policier, scris în 2008, cu mult înainte ca agresivitatea și manipularea să devină norme pe rețelele sociale. Apostol creează un spațiu hibrid, între real și virtual, delimitat de muzică live, filmări și retroproiecție în timp real, o zonă semi-întunecată, dominată de albastrul ecranelor și de Matei Arvunescu în rolurile lui Nick și soră-sa, un personaj masculin cu un alter ego feminin ca o tumoare, tenebros, manipulator, plin de impulsuri și lipsit de control, prea tânăr ca să discearnă tradiționalul bine de tradiționalul rău. O performanță actoricească notabilă pentru Arvunescu într-un spectacol noir despre ființele umane în era digitală.
Lalele, păsări și beton, text și regie Leta Popescu, Reactor de Creație și Experiment – unul dintre spectacolele tetralogiei feminine, feministe, urbane și centrate pe exploatarea corpului (și) în relație cu diferite materiale (metal, lemn, BCA), pe care Leta Popescu a dezvoltat-o anul trecut (Aer, Lalele ..., Lirda) , urmând să o încheie anul acesta cu Lapte negru de / după Elif Shafak. O incursiune pe orizontală și verticală într-un colț de cartier de 1 martie, când primăvara accentuează depresia și celebrarea femeii seamănă mai degrabă a flagelare, o sinteză în lumea urbană la firul ierbii – gânduri, mirosuri, sentimente, atingeri, sunete –, dar și din înaltul cerului, de unde se vede cum însingurarea roade oamenii ca șoarecii cașcavalul, cu acribie. Un spectacol nu doar deștept, dar și plin de umanitate. Plus zeițele actrițe din fiecare episod al tetralogiei.
Expuși de Ionuț Sociu și Vlad Bălan, regia Vlad Bălan, creat la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, sub îndrumarea regizorului Bobi Pricop, cu studenți ai Facultății de Teatru și Film UBB Cluj-Napoca și ai Departamentului de Arte și Media din Craiova. Vernisajul unei expoziții colective a unor tineri artiști debutanți devine teatrul unei răpiri în grup în care clase sociale diferite se confruntă prin membrii lor tineri, unii „frumoși” și alții marginali, pentru a se dovedi apoi un act artistic atent elaborat ca demonstrație a unor teze ideologice. Spectatorul nu poate discerne între ce e real și ce nu e, devenind captiv într-un soi de Matrix social/ politic/ cultural, asezonat cu violență, căci lupta de clasă nu se duce prin revoluții de catifea. Această arhitectură performativă tumultuoasă este, de fapt, o demonstrație a creșterii intoleranței în societatea contemporană, indicând à la Hannah Arendt că rădăcinile fascismului sunt în viața de zi cu zi a oamenilor obișnuiți, în fracturile de clasă, rasă, educație care le fisurează existența cotidiană. Spectacolul nu se mai joacă, dar merituoasa sa existență meteorică trebuie consemnată.
de/ Loc de joacă, un performance de Mădălina Dan, Teatrelli - o minunată suprapunere a unor hărți subiective, emoționale și cerebrale deopotrivă, ale sinelui cu cele ale orașului, create de Mădălina Dan și Matei Nițulescu. Două biografii și două memorii se ajustează, delicat și tandru, într-o călătorie către sine și către celălalt. Mădălina Dan lucrează inteligent și duios cu Matei Nițulescu, tratându-l cu seriozitatea egalului. Matei este un mic om mare, jonglează cu dexteritate cu concepte abstracte, raportat la vârsta lui, 9 ani (dacă nu cumva crește într-o zi cât alții într-un an), cultura lui este enciclopedică, include cunoaștere și o experiență performativă remarcabile. În plus, Matei este dezarmant de simpatic, un real pericol de îndrăgostire.
Programe, povești, scene, personaje și altele:
Teatrul Masca s-a reinventat cu curaj — de unde și motto-ul stagiunii actuale, #curaj! Nu toți eroii poartă pelerină, în care are cel puțin trei proiecte curajoase. Unul este Școala de teatru alternativ*, un program de formare, cu componentă internațională, pentru profesioniști și spectatori. Apoi este Viral. O perifeerie queer, proiect de artă activă de Bogdan Georgescu, care face un pic de lumină pentru public în spectrul larg și fluid al identităților de gen, un spectacol temerar pentru un teatru de cartier. Cu Macbeth.0, Catinca Drăgănescu, regizoare și directoare a teatrului, riscă o demonstrație necalofilă despre conexiunea dintre boți și autocrație pe fundalul autoritarismului în creștere la nivel global și al avansului AI.
Resistance Now Bucharest** - conectarea României la programul internațional creat de regizorul Milo Rau și derulat de Wiener Festwochen care încearcă o solidarizare a artiștilor și instituțiilor culturale în fața provocărilor generate de schimbarea climatului politic global prin avansul autoritarismului și fascismului și subfinanțarea culturii. Episodul din România, pe care l-am moderat, i-a adus alături de Milo Rau pe regizoarea dramaturgă Gianina Cărbunariu și coregraful performer Mihai Mihalcea.
Casa dintre blocuri, un spectacol de Radu Afrim, Teatrul Național Târgu-Mureș – Compania „Tompa Miklós” – o semi/ auto / biografie ficționalizată în care Afrim creează un univers stratificat temporal, emoțional, vizual prin explorarea memoriei proprii reimaginate în istorii multiple comprimate într-un singur spațiu. Spectacolele pseudo-autobiografice ale lui Afrim au o textură specifică, se balansează între memorie și imaginar, între mai multe trecuturi apăsătoare și un prezent rarefiat, între personaje vivace și caractere eterice, sunt îmbibate de poezie și presărate cu umor, dar peste toate, poate mai mult decât în alte spectacole de-ale sale, în ele plutește o duioșie nostalgică aproape palpabil de dureroasă.
Zsolt Csongor Nagy în Richard III, regia István Albu, Teatrul de Nord Satu Mare – Trupa „Harag György”. Regele șopârlă în varianta ucigaș fără simbrie. Niciodată nu a fost Richard al III-lea atât de cool.
În zori, lumina e mai aspră, regia Radu Apostol, Centrul Educațional Replika– recuperarea unei istorii aproape necunoscute, biografia Olgăi Balcic, luptătoare antifascistă executată de naziști, într-o formulă performativă semi-corală à la Marta Górnicka care explorează modul în care se construiește sau se anulează istoria (aflu că parcul Olga Bancic din Câmpulung Muscel a fost rebotezat Kretzulescu și mă întreb cât de arbitrare sunt denumirile străzilor / parcurilor și dacă localnicii știau cine a fost Bancic). Scena fascismului intelectualilor legendari ai vremii este antologică.
Orașul comoară, regia David Schwartz, Reactor de creație și experiment – un spectacol care demitizează Clujul „de 5 stele”, punând lupa pe inechitățile locative și aviditatea profitului la rechinii imobiliari. În goana după bani, deghizată în „progres” și „servicii pentru populație”, se pierde și grija pentru mediu. Copacul plantat pe betonul acoperit de ochii soacrei cu două palme de pământ rămâne una dintre cele mai toxice invenții pentru orașele noastre.
Metamorfoza, regia Yuri Kordonsky, Teatrul Excelsior – Gregor Samsa - gândacul este imaginat ca un multiplu uman, nu neapărat în sensul tulburării de identitate disociativă (deși se poate explora și în direcția asta), ci în sensul elementelor diferite de norma socială care fac ca o persoană să devină indezirabilă. Aș zice că poate fi orice fel de diferență (inclusiv cele clasice precum rasă, etnie, identitate de gen, sex), dar mai ales diferența de opinie, în mare parte politică, ce a devenit factorul care polarizează astăzi societatea până la fractură. Un spectacol clasic de maximă actualitate.
Janka Korodi în Furtuna, regia Viktor Bodó, Teatrul „Tamási Áron” Sfântu-Gheorghe – o actriță extrem de versatilă, care joacă cu atâta ușurință încât pare a pluti pur și simplu, exact ca spiridușul Ariel.
Proorocul Ilie, regia Botond Nagy, TNB – o satiră a Estului sălbatic în care ecuația religie – fanatism - ideologie - autoritarism, aplicată aici pe un caz real din perioada interbelică, este încă o rețetă viabilă astăzi. Scandalul mediatic din jurul spectacolului i-a validat, practic, teza.
Meciul de handbal, regia Gabriel Sandu, Teatrul Metropolis — o îndrăzneață combinație între muzical, social și dramă sportivă, un mix nu prea încercat pe la noi, ceea ce face spectacolul surprinzător în toate felurile, poate fi adorabil și greu de digerat în același timp pentru spectatori diferiți. Un demers curajos care ficționalizează o situație reală - dezvoltarea unui mic oraș din zona predominant maghiară din România depinde de succesul echipei locale de handbal. O încrengătură de elemente — presiuni sociale, drame personale, conexiuni mafiote, droguri, identitate de gen și conservatorism provincial, refugiați politici și amenințarea deportării în țări cu regimuri autocrate — se ansamblează într-un construct performative eclectic, dar funcțional.
FOTO main: Zsolt Csongor Nagy în Richard al III-lea. FOTO: Matei Bumbuț
*Autoarea a susținut atelierele din cadrul Școlii spectatorului alternativ.
** Autoarea a inițiat și organizat Resistance Now Bucharest în parteneriat cu Wiener Festwochen, AICT.ro, Arcub, Forumul Cultural Austriac, Ambasada Elveției.
