Istorie / Muzeu

Prin mahalaua lui Bacovia

De Ionuț Sociu, Vlad Odobescu, Fotografii de Larisa Baltă

Publicat pe 16 februarie 2021

După ce am vizitat casele memoriale „Ion Minulescu și Claudia Millian” și  „Liviu și Fanny Liviu Rebreanu”, am dat o fugă și la Casa „George și Agatha Bacovia” din București și am explorat cartierul într-o zi cu cer plumburiu de februarie.

E marți dimineață în stația de metrou Constantin Brâncoveanu. Călători în haine prea groase și prea întunecate așteaptă următorul tren spre Pipera, cu ochii în telefoane, cu nasul și gura sub măști. Un băiețel scâncește, iar plânsul lui are ecou. În rest, peronul e întunecat, anonim și tăcut. 

Dacă ar trăi azi, Bacovia ar veni și el cu metroul dinspre centru, pentru că din stație și până la casa lui sunt vreo 900 de metri. Afară și-ar fi îngustat ochii din cauza soarelui de primăvară, ar fi trecut pe lângă cârciuma Ancor, unde se dă de zor la păcănele, ar fi lăsat în spate Orășelul Copiilor, cu zidurile sale ca de cetate și intrarea păzită de un balaur, de o maimuță pirat și alte personaje colorate. 

Ar fi traversat bulevardul aglomerat, cu tramvai pe mijloc, înspre blocurile vopsite de primărie — întru veselirea locuitorilor din Sectorul 4 — în verde, roșu și albastru. Ar fi trecut pe lângă bucățile de polistiren ale unui viitor bloc vesel și pe lângă muncitorul asiatic cu roaba sa, pe lângă casa de schimb valutar în fața căreia fumează un bărbat gânditor, pe lângă coroanele funerare ale unei florării, iar în dreptul salonului de cosmetică de pe colț ar fi făcut stânga. 

După coaja de blocuri și parcări ar fi regăsit mahalaua și ar fi răsuflat ușurat. Începe de-aici strada Stoian Militaru (linia de hotar al Bucureștiului, cum era cunoscută pe vremuri), un șir de case mărunte cu garduri din tablă în care se izbesc câini, case noi și portocalii cu etaj, și copaci bătrâni pe care primăria nu i-a toaletat încă. În unii flutură încă beteala Crăciunului trecut. 

Ar fi ocolit copiii care tocmai au ieșit de la ore și-acum strigă: „Haideți, pe urmele câinelui!”. Pe colț cu strada lui Bacovia e un mic salon de cosmetică pe vitrina căruia scrie: „Your life is not perfect, but your nails can be!”, iar pe diagonală e Colegiul Psihologilor din România. Poetul ar fi deschis poarta casei, s-ar fi scuturat de Bucureștiul de-afară și s-ar fi adăpostit în cămăruța lui cât o chilie.                     

„Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă, 
Ori ca Verlaine, topit de băutură – 
Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.”
(George Bacovia, Sonet)

*

Cedry2k, Robin și Bvcovia

Dintre poeții canonici cu care ne tot luptăm în școală, George Bacovia e probabil e cel mai popular și unul dintre cei mai accesibili. Dacă n-ar fi fost tricourile cu Black Sabbath, cu siguranță în liceu am fi avut unele cu Bacovia. El e un reper chiar și pentru Cedry2K, care zice într-una dintre piesele sale alături de Sișu: Sunt ca Bacovia, scuip versuri direct din cavou, Doar ca pun pariu ca ți l-aș fi făcut pe fraier la flow, dar și pentru Robin and The Backstabbers (cu piesa Bacovia Overdrive) și trapperul Bvcovia, care se prezintă pe pagina de Facebook astfel: Young artist from Romania, i'm 24 years old and i feel like bvcovia!. Lăsând deoparte latura sa „întunecată”, Bacovia rămâne relevant și azi, la peste 60 de ani de la moarte, datorită stilului său minimalist și concis, dar și printr-o anumită intensitate, care-l apropie de cititori din generații diferite. Nu întâmplător, poeții din toate generațiile postbelice (șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști, nouăzeciști, douămiiștii, postdouămiiști) au fost influențați de el. 

„Bacovia a început să fie considerat un mare poet după al Doilea Război Mondial, în comunism”, spune criticul Mihai Iovănel. „Comuniștii l-au interzis vreo zece ani, după care l-au pus în centrul canonului interbelic. N-a fost vorba de o creștere abuzivă sau artificială a cotei lui Bacovia (deși mesajul social prezent ici și colo în poezia lui a avut rolul său). Influența exercitată de Arghezi sau de Blaga a fost foarte fluctuantă, în schimb Bacovia nu a fost contestat de nimeni. Pur și simplu, el a avut șansa unei posterități norocoase, care l-a transformat dintr-un poet de raftul al doilea într-unul de raftul întâi.”

E ceva cât se poate de uman în versurile lui, de unde și senzația de familiaritate pe care o ai ca cititor, când dai peste poezia bacoviană - în clipa aia nu-l mai vezi ca pe un autor osificat, strivit în manual ca într-un ierbar, ci ca pe un om. 

„Cântau
La «Radio»
Populare,
Aperitive,
De-o ţuică
Și măsline.
Legende clasice,
Într-un castel,
Departe,
Secolul XVIII.
Ceaiuri,
Pișcoturi
Și-acadele.” 
(George Bacovia, Modernă)

Lucrul ăsta se simte și în clipa în care intri în casa lui, unde a trăit alături de soția sa, Agatha, din 1933 până în 1957, anul în care a murit. E o casă simplă, pe un singur nivel, împărțită în trei: dormitorul, camera de zi și „cămăruța poetului”. Sunt încăperi mici, decorate auster și cu puțin mobilier. Dacă n-ar fi placa memorială, tablourile cu el și bustul din curte, realizat de Milița Petrașcu, ai zice că e o casă printre altele într-o (fostă) mahală bucureșteană. E cu totul opusă Casei memoriale „Ion Minulescu și Claudia Millian”, aflată chiar în buricul târgului, la un pas de Palatul Cotroceni, un loc colorat și încărcat cu obiecte și lucrări de artă, și care reflectă perfect personalitatea expansivă a lui Minulescu. Și totuși, e ceva foarte tihnit și plăcut în casa asta luminoasă în care au locuit George și Agatha Bacovia. Și e atât de liniște pe străzile din jur, încât uiți că ești în București. Pentru un poet asociat în genere cu spleenul provinciei, locul ăsta pare ideal pentru Bacovia. Aflat în București și totuși în afara lui. 

„Bacovia descria acest cartier ca fiind unul democrat”, spune și Lelia Spirescu, muzeografa care, din 2015, face tururile pentru vizitatori. „Nu era nici pe departe un cartier al lumii bogate, ci mai degrabă un cartier al lumii sărăcăcioase, al lumii muncitorești. Un cartier ce lui îi amintea mereu de locuințele lacustre de pe malul Bistriței.”

*

Slujbaș la stat

George Bacovia (pe numele lui adevărat George Andone Vasiliu) s-a născut pe 17 septembrie 1881, la Bacău. Orașul — cu provincialismul și tristețea sa — i-a dat culorile, imaginile și suferințele. În anii de școală s-a ales cu o eczemă la baza nasului — rămășiță a unei varicele prost tratate —, care îl va chinui toată viața. Dar i-a plăcut  să facă sport: înot, patinaj, gimnastică. Și i-au plăcut porumbeii. A crescut în podul casei peste 200 de porumbei și fiecăruia i-a dat câte un nume. De pe străzile orașului și-a luat cenușiul, de pe Valea Bistriței — violetul, iar din priveliștile grădinii publice a extras galbenul. După ce a mers la înmormântarea unei rude, în Cimitirul „Eternitatea” din Bacău și a văzut mormântul familiei Sturdza, pe care erau așezate coroane cu flori din plumb, a scris cea mai cunoscută poezie a sa, Plumb. A rămas într-o noapte blocat în turla unei biserici și de-aici s-a născut o altă poezie, „Amurg violet”: „Amurg de toamnă violet… / Doi plopi, în fund, apar în siluete: / – Apostoli în odăjdii violete – / Orașul tot e violet.”

[Despre pseudonim]
„Eu l-am luat (...) din dicţionarul lui Hasdeu, cum cred că va fi făcut și Arghezi în legătură cu râul Argeșului. Bacovia mai însemnează însă și altceva. Prescurtând pe Bacchus în Baco, și adăugându-i apoi cuvântul latin «via» – «calea», adică, ajungi să vezi că Bacovia înfățișează pur și simplu Calea lui Bacchus. Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de foarte multe ori. De vină e și regiunea în care m-am născut, viile de la Bacău având renumele lor.” 
(Din Vasile Netea, „De vorbă cu Bacovia” - volumul „George Bacovia, Opere”)

În tinerețe, Bacovia a pendulat între București, Iași și Bacău, precum și între poezie, studii și slujbe mărunte. A dat la Drept în 1903, dar i-a luat opt ani să termine facultatea și nu a profesat niciodată. A devenit „slujbaș la stat”. Suplinitor la școli din Bacău. Copist și apoi ajutor de contabil la Prefectura Bacău. Iarăși copist la Ministerul Instrucțiunii și Cultelor. Șef de birou clasa a III-a la Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale. După război, bibliotecar la Ministerul Minelor și Petrolului și consilier cultural la Ministerul Artelor.  

„Societatea cere oameni robuști, iar eu nu fac parte din această categorie”, spunea poetul. 

Pentru un om ca el, o slujbă era doar o slujbă. „De luni de zile fac anticameră și măsor culoarele pentru un post promis de mult. Dar și la Ministerul Scriitorilor și la celelalte, locurile sunt ocupate. Ce-i aia artist, scriitor? Mi-ar conveni mai bine la Ministerul Ocrotirii Sociale. Tot nu mă simt eu bine. Din jocul de-a poetul nu poţi ieși niciodată teafăr. Mulţimea își trăiește viaţa în felul ei, și face bine. Cine trece dincolo își arde aripile, își scurge tot sângele. Ce-i aceea poet? În loc de Ministerul Artelor mă îndrept spre cel al Sănătăţii. Totuna. Numai să fie și acolo”, îi spunea el poetului și jurnalistului I. Valerian în 1929. 

Bucureștiul, oraș „cu cer mai plumburiu decât la Bacău”, i-a dat-o pe Agatha Grigorescu. Ea se născuse în Mizil, Prahova, într-o familie de negustori, dar rămăsese orfană de ambii părinți. S-au cunoscut în 1916, pe când ea lucra la o societate de asigurări de pe Calea Victoriei și la revista „Cronica Moldovei”. În vară Agatha a descoperit într-o librărie volumul Plumb, pe care Bacovia îl publicase la începutul anului, și s-a îndrăgostit de poezia lui. S-au întâlnit la un moment dat pe Calea Victoriei, s-au plimbat prin Parcul Carol, iar Bacovia i-a recitat  „Amurg Antic”. 

În anii următori, familia ei a insistat ca ea să se căsătorească cu un ofițer, pentru că „ce-i poate oferi un poet?”. Ea a acceptat, însă a rupt logodna după ce a aflat că bărbatul îi ascunsese faptul că avea o fiică dintr-o altă relație. Cu banii pregătiți ca zestre pentru acea căsătorie a cumpărat un teren aici, în sudul Bucureștiului. La începutul secolului aici fusese o zonă viticolă, însă culturile au fost distruse de filoxeră, o boală a viței de vie, iar proprietarii le-au parcelat și le-au vândut cu prețuri mici. 

În 1933, la cinci ani după căsătorie și la doi ani după nașterea lui Gabriel, unicul lor fiu, Agatha a preluat rolul de diriginte de șantier și într-o singură lună, cu bani împrumutați de la Casa Corpului Didactic, a construit casa în care vor trăi până la sfârșitul vieții. Era profesoară, iar în paralel scria și poezie simbolistă. 

„Foarte mult îi datorăm atât noi, cât și poetul, soției sale”, spune muzeografa în timpul turului. „Cred că cel mai potrivit cuvânt pentru ea este «îngerul păzitor». Cu siguranță, dacă n-ar fi fost Agatha în viața poetului, dacă n-ar fi cunoscut-o, noi nu ne-am fi bucurat de acest univers al poeziei bacoviene. Dacă ar fi fost după poet, multe manuscrise s-ar fi rătăcit.”

Agatha a fost întotdeauna văzută ca salvatoarea lui Bacovia (unii critici o descriu într-un mod cam neinspirat drept „cea mai devotată nevastă din literele române”), „ființa solară” care a adus lumină peste „zarea grea de plumb” din viața acestuia. Ce-i drept, ideea de a proiecta o casă cu multe ferestre, prin care să pătrundă razele soarelui, a fost inspirată și sigur i-au prins bine și lui Bacovia aceste doze de vitamina D. Cei doi au avut chiar și o casă la mare, în Bulgaria, Kavarna, la Cap Kaliakra, la care au fost nevoiți să renunțe la sfârșitul anilor ‘30. Agatha apare și într-un tablou, realizat de prietena ei, Cecilia Cuțescu-Storck, care amintește de călătoriile lor la mare.  

„Draga mea,
Era așa de pustiu când m-am întors acasă…
Mă învăluie din nou tăcerea, așteptarea.
Cu drag, 
George”
(Dintr-o scrisoare către Agatha trimisă de la Bacău în 1924 - volumul „George Bacovia, Opere”)

Mai sunt câteva lucrări de artă expuse aici, în casa de pe strada George Bacovia (fostă Frăsinetului) nr. 63, printre care un portret al poetului,  o siluetă alungită ca o lucrare de Giacometti, un alt bust semnat de Milița Petrașcu, mai multe fotografii și un dulăpior în care se află un aparat de radio marca Ingelen. 

„Este o adevărată bijuterie acest aparat de radio!”, exclamă Lelia. „De multe ori poetului îi plăcea să asculte, cu luminile casei stinse, doar la micuța lui luminiță. Pe mine tot timpul acest aparat de radio mă duce cu gândul la poezia: Singur, singur, ce melancolie.” Ar merge adăugate aici și versurile: Sunt clipe când toate le am.../Tăcute, duioase psihoze.

Biblioteca e chiar în dormitorul de la intrare - care ajunsese în timp să fie în timp doar camera Agathei. Cărțile s-au deteriorat din cauza luminii puternice și sunt acoperite cu coperți negre, identice, până vor fi recondiționate. Printre fotografiile de familie este și una făcută la Bacău în ziua când în ziua când cei doi au mers și și-au cumpărat verighetele. E făcută într-un studio fotografic din Bacău, alături de câțiva colegi din breasla literară. 

„Poetul a zis: «Să ne oprim, Agatha, pe la bijutier, să luăm și verighetele». Agatha a fost surprinsă. Ea tot timpul spunea: Parcă am fi luat ceva obișnuit. Poetul are aici o altă expresivitate a ochilor. E evident, probabil că bucuria din sufletul lui era transmisă și prin intermediul ochilor, care de această dată nu mai evită obiectivul. În mai toate fotografiile privirea e ațintită mai degrabă către pământ”, spune muzeografa.

Din dormitor se trece direct în camera de zi (sau cum ar zice poetul: „Eu trec din odaie-n odaie, când bate satanica oră”), unde George și Agatha Bacovia luau masa, și de acolo se intră în „cămăruță”, un fel de chilie în care abia ai loc să te miști. O sobă de teracotă, un pat mic acoperit de o pătură de lână, un birou pe care se află pipele și cutiile de table (îi plăcea să joace table cu vecinii, se pare)  și un calendar rămas la fila cu ziua morții sale, 22 mai. Pe fundal se aude vocea lui Bacovia, într-una dintre înregistrările făcute în 1955 la Societatea Română de Radiodifuziune. A citit atunci 28 de poeme, iar poetul spunea că „am dat rasol, deci voi avea și mai puțini musafiri”. 

„Mă întreabă unii:
— Ce mai faci?
Le răspund: 
— Stau pe întuneric. Privesc luceferii țigării lunecând pe geamuri, gândesc la luceferii păcii… 
Când vor răsări, când nu vor mai apune?”
(Din „Acasă la… Bacovia”, de Cicerone Theodorescu - volumul „George Bacovia, Opere”)


„Cămăruța” poetului dă înspre grădină, unde Agatha se îngrijea de trandafiri și iriși și unde au fost sădite două sălcii („în amintirea unei sălcii din Bacău”) și un vișin, în dreptul porții. Ca în mai toate zilele de februarie, și azi cerul e cenușiu și e atât de liniște încât se aud pașii celor două pisici, Mașa și Prăjiturică, care-și fac veacul pe aici. Se aude și lătratul unui câine din curtea unor vecini de vizavi. E câinele doamnei Paulina, care trăiește aici din anii ‘70 și care a cunoscut-o pe Agatha, la fel ca și coana Mărioara, în vârstă de 90 de ani, și care a locuit toată viața gard în gard cu familia Bacovia.

„Mie îmi pare rău că s-a stricat gardul”, spune Paulina sprijinindu-se de un vraf de lemne cu privirea fixată pe casa poetului. „Aveau alt gard înainte. Nici nu l-ar recunoaște doamna Bacovia dacă l-ar vedea acum. Eu când am cunoscut-o pe ea, domnul Bacovia murise de vreo douăzeci de ani. L-am cunoscut și pe băiatul lor, pe Gabriel, care a murit și el.  Au cam murit toți de pe aici, de pe stradă, doar vreo doi suntem vechi... Dacă mă duceam să iau ceva cu împrumut, doamna Bacovia îmi dădea cu mare plăcere, era foarte generoasă. Îmi dădea gutui de la ei din curte și altele. Acu nici nu am la cine mă duce… Ea era mai practică, iar domnul Bacovia, din câte am înțeles, era mai rece el așa, cam cum scrie și în Plumb. Ce să zic, mie îmi place poezia lui. Dar vreau să spun că eu nu mă întindeam mult la vorbă când mergeam în vizită, știți cum e, atunci când mergi acasă la intelectuali, nu stai mult, că se plictisesc cu tine.”

16 februarie 2021, Publicat în Intră la idei / Istorie /

Text de

  • Ionuț SociuIonuț Sociu

    Reporter & (uneori) dramaturg. Îl găsiți la ionutsociu@scena9.ro.

  • Vlad OdobescuVlad Odobescu

    Reporter. Căutător prin lumi mărunte. Hușean. Mai multe despre Vlad, aici. Îl găsiți la vlad@scena9.ro.

Fotografii de

  • Larisa BaltăLarisa Baltă

    Fotografiază cu drag banalul și rutina. Nu e cea mai sociabilă, dar caută oamenii și nu crede în cuvântul „nefotogenic”. O găsiți (și) aici.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK