Moni Stănilă, autoarea cărții „Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare”, scrie despre întâlnirea pe viu cu lucrările sculptorului, în cea mai consistentă expoziție dedicată lui Brâncuși din România ultimilor 50 de ani. „Brâncuși. Surse românești și perspective universale”, deschisă la Muzeul Național de Artă din Timișoara, aduce laolaltă peste o sută de lucrări răsfirate prin muzee importante ale lumii și colecții private.
Sigur că l-am făcut să zâmbească. În plină expoziție. Bineînțeles că nu pot jura, dar intuiesc. Fiindcă m-am foit douăzeci de minute pe lângă Pasărea în zbor. Și eram atât de insistentă că încă mă mir că nu m-a întrebat nimeni pe unde e ieșirea din expoziție. Pentru că oricum păream o angajată responsabilă cu sala în care străluceau Măiastra, cea care avea să ducă la perfecțiunea pe care o vom regăsi în Pasărea în zbor, lucrare de maturitate pe care nu o văzusem anterior și care, iată, acum, săgeta întunericul galeriei, dar și Peștele - pentru că, dacă Pasărea în zbor redă zborul, atunci peștele redă întotul, mișcarea, străfulgerarea strălucitoare a apei. Lumi mari în lumi mărunte, toate din bronz, toate în întuneric. Normal că vreau să văd cândva și celelalte păsări.
L-am făcut să zâmbească fiindcă, în întunericul de acolo, arătând spre fotografia în mărime naturală, în care el stătea comod cu un pahar în mână, i-am tras un ghiont unui bărbat cu șapcă și i-am spus: „Dă și mie ceva de băut, să ciocnesc cu Maestrul!”. Omul m-a privit chiar speriat. S-a dat repede mai în spate, iar în secunda următoare între noi s-a interpus soția domnului. Am zâmbit și am spus: „Credeam că sunteți soțul meu, mă scuzați!”.
Nepoată-mea Antonia nu mai putea de râs, dar eu mi-am revenit repede și am început iar să mă învârt pe lângă Pasăre, înainte să fug înapoi să mai dau niște ture pe lângă Nou-născutul din marmură albă. Bine, am mai dat ture pe lângă alte lucrări, am tras cu ochiul la schițe, dar evident că mă comportam ca portarul unei echipe de fotbal. Oricât aș fi ieșit la întâmpinare, mă reîntorceam să păzesc Zborul, Peștele, Măiastra.
Probabil ar trebui să precizez că prima mea întâlnire cu lucrările lui Brâncuși a avut loc la Bruxelles, în decembrie 2019. Și acolo am avut poarta mea de apărat, sala în care mă întorceam încontinuu cu ochii ieșiți din orbite (ca la melc) de încântare era sala cu Leda. Uriașa, grațioasa, formidabila Leda! Fiindcă eu nu am deloc o minte matematică și degeaba am citit dimensiunile lucrărilor când am scris Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, că tot n-am reușit să îmi închipui cum arată în realitate Leda sau Pasărea în zbor. Păi cum să arate? Ireal, din altă lume, fantastic! Leda, zeița lebădă, care peste 30 de ani va avea un centenar, e, la rândul ei, o lucrare care spunea deja pe toate limbile cât de puternice sunt măiestria și viziunea lui Brâncuși. Strălucitoare, mare, trup și gât alungit, subliniind clar și limpede că ideea e mult mai puternică decât detaliul.
Îmi amintesc și acum că era o oră destul de matinală pentru standardele mele când mi-a scris Adrian Botez, redactorul-șef al Editurii Polirom, să îmi spună că vor scoate o colecție de biografii romanțate. Și mi-a spus cam așa, că primele două sunt luate și a rămas, dacă vreau să mă bag, Constantin Brâncuși. Și cândva chiar îl voi întreba pe Adrian dacă a mai avut răspunsuri atât de rapide în istoria colecției. Că în trei secunde după ce am dat seen la mesaj, am răspuns: DA! Vreau, cum să nu vreau? Brâncuși, pe bune? Păi dacă mă lăsai să aleg, Brâncuși alegeam (poate singurul concurent real ar fi fost Antim Ivireanul - georgianul care a contribuit esențial la dezvoltarea limbii române literare).
Astăzi nu pot spune dacă Brâncuși ar fi fost alegerea mea doar fiindcă mi s-a părut întotdeauna artistul român cel mai determinat să își schimbe, ca Jacob în Biblie, destinul sau că, mai poetic, și eu la 17 ani eram pictor-decorator pe sticlă într-o fabrică, fără să am măcar liceul, așa cum el ajunsese să lucreze în cârciumă, la un pas de o uriașă ratare. Da, n-ar fi greu să fac o analogie care să mă ajute să mă simt privilegiată, dar de fapt motivul e mult mai simplu, mi-era foarte drag Brâncuși și sunt încă foarte legată de anii din copilărie în care visam să devin artist plastic. Așa că, după ce i-am zis lui Adrian Boteaz că vreau, m-a luat panica exact ca la o cerere în căsătorie. Păi, stai puțin, dacă nu îmi iese și distrug personajul? Dacă nu reușesc cu documentarea uriașă? Dacă îmi va da peste mâini un nevăzut Brâncuși? Dacă mă vor pune la zid brâncușologii? Am zis da și m-a luat panica. V-am spus, ca la nuntă: păi n-am rochie, ne trebuie un local, trebuie să mai slăbesc, dacă nu va merge, dacă mă grăbesc. Dacă nu mă voi încadra în termen?
Și apoi am început: Brâncuși dimineața, la prânz și seara. Brâncuși în vis, Brâncuși la bere, Brâncuși la știri. Alexandru, soțul meu, spune și acum: „am adormit și m-am trezit cu Brâncuși un an de zile” (el a fost mai secretos cu Urmuz). Plăcerea de a lucra la această carte a fost atât de mare că am trimis-o prima. Adrian Botez poate confirma, primul manuscris din această superbă colecție ajuns la editură a fost Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare.
Și apoi, doar două luni mai târziu de la apariția editorială, a fost un șir de întâmplări care m-au dus la Bruxelles exact când era expoziția Brâncuși. Nu mi-a plăcut niciodată să fac caz cu statutul de scriitor, ba chiar evit să spun asta, dar nu când e vorba de Brâncuși. Abia atunci orgoliul dă pe dinafară. Atât în Bruxelles, cât și la Timișoara în acest octombrie, m-am plimbat prin expoziție cu cartea mea în mână. Ca să îmi demonstrez mie în primul rând (și celorlalți, precis) legitimitatea.
Prima dată, la Bruxelles, când mi-am dar seama că urmează să îi văd lucrările, mi-au dat lacrimile. Am uitat tot chinul scrierii, fiindcă Brâncuși povestea o singură întâmplare în cinci moduri diferite, iar eu trebuia să deduc povestea reală. Chiar s-a certat cu părintele de la biserica din Paris sau chiar uita lumânările aprinse în biserică? Și-a rupt piciorul alergând după pisici, cum se lăuda el?
Așa că acolo am uitat de toate provocările, am uitat cât de mult m-am chinuit să înțeleg (cred că până la urmă am reușit) de ce își spunea lui însuși Dodoică. Am uitat ciuda pe toți cei care își încep discursurile despre el cu „arhetip al țăranului” sau furia pe cei care credeau că Brâncuși i-a citit doar pe Tzara și Milarepa. E suficient să știi cât de mult îl respecta pe Guillaume Apollinaire ca să înțelegi cât de preocupat era de literatură. Ca să nu mai spun că planul templului pe care maharajahul Yeshwanr Rao Holkar dorea să îl realizeze Brâncuși în India, e, pentru cine s-a străduit să studieze schițele, o reinterpretare a Păsărilor lui Aristofan. Iar în fotografiile din atelierul său se pot observa cărți importante, fără să mai vorbim de prezența lui în mișcările literare ale acelor ani, de legăturile cu avangardiștii români. E impede, deci, că Brâncuși n-a ajuns uriaș din ignoranță și intuiție, ci printr-o uriașă muncă. Și, ca să spun ceva ce n-am mai spus public: m-am răzbunat pe mulți. Fiindcă dacă știți vreun apropiat de-ai lui Brâncuși care nu apare în cartea mea, apăi să știți că undeva am simțit că l-au nedreptățit și atunci le-am întors și eu „favoarea” în stilul meu, nepomenindu-i. Mai ales că eu cred în pomelnice și pomeniri (se poate adăuga un zâmbet aici, eu îl am).
Acum, la Timișoara, am intrat în Muzeul de Artă cu nasul pe sus. Deja știam una, alta. Eram mai de-a casei. Mi se părea că așa și trebuia să ne reîntâlnim, la mine acasă. Apoi să-i promit a mia oară că voi ajunge și la Târgu-Jiu, că făcusem un plan cu Oana Maria Doboși, bufnița noastră, că vom merge amândouă acolo, la neamurile ei, să lansăm cartea direct la Coloană, dar a venit pandemia și ne-a ucis planul. Însă oricum a rămas pentru viitor planul cu Târgu Jiu. Iar acum, în 2023, uite-l pe Brâncuși la Timișoara, unde eu am aterizat exact cu o rezidență literară Contrasens/Taifas + La două bufnițe, și unde la a doua ieșire din casă m-am înființat la poarta muzeelor timișorene pentru expozițiile Brâncuși și Oravitzan. Pentru că și la Spațiile Oravitzan a săltat inima ca un miel, că e mare lucru să ai o expoziție permanentă la Timișoara realizată de uriașul pictor român care a reușit să scoată pictura din narativ și să o întoarcă la lumină și simboluri, un artist ale cărui lucrări au impresionat atât de mult încât în 2001 au fost expuse la New York alături de îngerii lui Salvador Dali.
Deci, după ce am terminat de scris la Brâncuși, am vrut o opinie de la un artist uriaș și mi-am permis să fur din timpul lui Silviu Oravitzan, care mi-a sugerat și câteva îmbunătățiri pe care le puteam aduce cărții, mai ales în paragrafele în care vorbeam despre arta lui Brâncuși. Așa că a început rezidența mea la Timișoara cu două expoziții pe care le așteptam de multă vreme, iar eu, țopăitoare ca inima, m-am dus săgeată și m-am bucurat.
Între timp, familiaritatea pe care sufletește o simt în preajma lui Brâncuși, a copiilor lui – cum le spunea lucrărilor, a crescut. Am prins încredere. Am lăsat fricile de-o parte. Mai ales după ce am primit o confirmare, chiar imediat după lansarea cărții în 2019, când doamna Sorana Georgescu Gorjan, fiica lui Stefan Georgescu-Gorjan, inginerul care s-a ocupat de partea tehnică a Coloanei infinitului de la Târgu Jiu, brâncușologă la rândul ei, mi-a confirmat că am reușit. A fost la lansarea cărții din București. Cuvintele pe care mi le-a spus după lansare le păstrez pentru mine, dar m-au copleșit, au constituit confirmarea pe care o așteptam, că da, mi-a ieșit această carte la care țin enorm fiindcă m-a apropiat de unul dintre cei mai halucinanți artiști universali, pentru că nu îmi pot imagina cum ar fi arătat astăzi sculptura în lume dacă n-ar fi exitstat Constantin Brâncuși. Cu siguranță altfel.
Experiențele care ne împlinesc ca autori astea sunt. Să îți spună o persoană avizată că ai reușit. Să primești mesaje pe mess de la necunoscuți, care să-ți scrie că s-au dus la Târgu Jiu după ce au citit Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare, dar mai ales să crezi că e locul tău la expoziții cu lucrările lui. Să te rogi la biserică pentru odihna lui, că a devenit între timp un apropiat, iar tu ești scriitoarea aia cu Iisus.
Dacă ar fi de contabilizat un șir de „întâmplări” care m-au adus până aici, știu că totul începe cu Adrian Botez, fiindcă a avut încredere în mine. Și le-aș mulțumi pe această cale scriitorilor care nu l-au ales pe Brâncuși, că altceva nu cred că mi-ar fi mers așa de bine la inimă și mână. Trebuie să pomenesc și de Linda Maria Baros, care mă propusese pentru un eveniment cultural la Bruxelles exact când voiam să fiu acolo la expoziția Brâncuși. Iar zilele trecute, i-am rămas datoare cu o apă cu lămâie și Dianei Marincu de la Art Encounters, fiindcă în calitate de coorganizator mi-a facilitat accesul la expoziția din Timișoara în ziua în care mi-am dorit, fiindcă nici nu vă imaginați ce cozi mari și emoționante sunt la Brâncuși.
Mai pot să mă laud că timp de o lună mă voi plimba prin iubita asta de Timișoară, unde la fiecare colț e un poster cu Brâncuși, fiindcă s-a „întâmplat” să primesc o rezidență literară oferită de Festivalul de film și cultură balcanică Taifas și de librăria La două bufnițe. Așa au decis Oana (Doboși), (Raluca) Sele(jan) și Dana (Srameș) să mă invite exact când e aici Constantin Brâncuși.
Deci acum, după ce totul s-a împlinit, nu mai fac calcule, ci doar mă bucur. Știu că sunt o norocoasă și știu că atunci când mă apropii de Leda sau de Pasărea în zbor, port în suflet o complicitate ascunsă, o bucurie nedisimulată, așa că ce-mi doresc eu mie, dulce Românie? Păi să văd cândva și Țestoasa zburătoare, dar și să vină (nu degrabă, ci cât mai târziu posibil) momentul în care cu paharul meu în mână să mă apropii: Maestre!
Imaginea principală: Vedere din expoziția „Brâncuși. Surse românești și perspective universale”. În centrul imaginii se află lucrarea „Pasărea în zbor”. Foto: Cătălin Georgescu
