Am fi curioși să vedem, peste vreo 50-100 de ani, cum a intrat în istorie ziua de ieri, sâmbătă, 9 iunie 2018, când la București s-au întâmplat câteva proteste, mitinguri și marșuri în numele unor cauze care se bat cap în cap, dar și serbări & proțap pe foarte mulți bani publici. Fiindcă va intra în istorie, cel puțin pentru cel mai mare număr de români îmbrăcați simultan în alb și pentru victoria Simonei Halep la Roland-Garros, transmisă în direct în Piața Victoriei, unde un cordon de jandarmi și un zid invizibil despărțeau două lumi: oamenii în alb de la mitingul PSD-ALDE și oamenii în culorile curcubeului de la Marșul Bucharest Pride. Sau poate va rămâne pur și simplu ziua în care s-au împlinit 106 ani de la moartea lui Caragiale la Berlin, unde se retrăsese în exil.

Am fost pe teren, să înțelegem mai bine ce i-a scos pe oameni în stradă: în Piața Constituției, unde Primăria Generală a Capitalei a construit un sat medieval în fața Casei Poporului; la „Marșul Normalității” al celor care vor ca homosexualii să fie închiși în spitale de nebuni; la Pride, unde susținătorii LGBT au dansat pe Calea Victoriei pentru drepturi egale; la mitingul oamenilor în alb, aduși cu autocarele la București „împotriva statului paralel”; la piesa de teatru Vlaicu Vodă, un spectacol exorbitant tot pe bani publici. Ne-am uitat și la televizor, să vedem cum se distorsionează realitatea din piață, pe ecran.

„Defecții sexual tratați medical”

Ora 12.30. „Oricum, noi doar apărăm familia, nu suntem împotriva nimănui!”. „Așa e. Și nu creștem serios generațiile noi...” E un dialog între un domn și o doamnă, surprins la Marșul Normalității, organizat de Noua Dreaptă, care a început la Piața Victoriei și a ținut aproape trei ore de defilare, în pas foarte agale, până la dealul Mitropoliei.

Suntem circa 40 de jurnaliști, participanții sunt în jur de 100, de pe la 17 până pe la 80 de ani. Mult mai mulți bărbați decât femei, dar observi: 1. Cuplurile care se țin de mână, în timp ce scandează „Uniți salvăm familia normală” și 2. Familiile cu copii mici, care strigă „Adevărul, vrei, nu vrei – omul nu se naște gay.” Mulți sunt îmbrăcați în negru sau în verde, cu tricouri inscripționate cu „Partidul Noua Dreaptă” sau ogoranu.ro „Ion Gavrilă Ogoranu – Rezistența continuă.”

Mulți n-au chef să stea de vorbă cu presa. „Eu am mai dat un interviu și când au publicat, au schimbat întrebarea”, spune unul dintre cei doi preoți prezenți la Marș. Stau, în schimb, de vorbă cu părintele Timotie, care a venit, împreună cu bătrâna de 78 de ani de lângă el, tocmai din județul Neamț. E o boală sodomia, spune el, iar sodomiții trebuie închiși. Nu la pușcărie, la spitalul de nebuni – „dar și asta tot o pușcărie e, să știți!”

Avocatul Tudor Ionescu, președintele Noua Dreaptă, încheie o declarație pentru Associated Press cu „Salutările noastre președintelui Trump, un susținător al familiei tradiționale. Sunteți norocoși să aveți un astfel de președinte!” De altfel, Trump e și el aici, pe unul dintre bannerele de la protest. E singurul politician prezentat în context pozitiv: Liviu Dragnea și Klaus Iohannis sunt înfierați, primul din cauză că susține parteneriatului civil, celălalt din cauză că tergiversează referendumul pentru modificarea definiției familiei în Constituție. După cum explică Ionescu, parteneriatul civil nu e niciodată un scop în sine – toate țările care au adoptat această măsură au ajuns să legalizeze căsătoriile între homosexuali și adopția copiilor de către cuplurile formate din persoane de același gen.

Se spune un „Tatăl nostru”, se aude un „muie PSD”, se scandează „Păcatul sodomiei nu mi-l impune mie” și se desfășoară o pânză lungă pe care scrie „LGBT – Terorism marxist.” Pe la Unirii, un grup de turiști străini pensionari fotografiază marșul care trece pe lângă ei, fără să pară prea convinși dacă tricolorurile alea sunt de bine sau de rău. Participanții le strigă, drept răspuns „Defecții sexual tratați medical”, precum și „Europa, continent creștin.” (Ioana Pelehatăi)

Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria
Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria

„Un eveniment de la primărie”

Ora 14.  Câțiva turiști japonezi fotografiază Casa Poporului, pe acorduri de muzică medievală. Sunetele curg dintr-o boxă amplasată în Satul Medieval din Piața Constituțională, noul mega-proiect al Primăriei București, finanțat cu peste 430.000 de euro. Pe asiatici îi desparte de satul românesc un gard improvizat, pe care scrie „Primăria Municipiului București, Administrația Străzilor”. Casele de lemn, biserica și hanul fac parte din decorul pentru piesa de teatru Vlaicu Vodă, produsă de Teatrul Excelsior. Seara teatru, ziua ateliere meșteșugărești și berbecuț la proțap.

O femeie în vârstă, îmbrăcată într-un costum medieval, fumează o țigară la umbra unei căsuțe, lângă un bărbat cu fața arsă de soare, de la Compania Municipală de Pază, care mănâncă un sandvici. Femeia e unul dintre cei 50 de figuranți aduși pentru spectacol, majoritatea oameni de vârsta părinților mei. Doar că, în afara de participarea propriu-zisă la piesa de teatru, trebuie să și anime locul pe timp de zi, la o temperatură de peste 30 de grade. Vizitatori, mai puțini decât organizatorii. 

„Rața face mac, mac, nu miau, miau, asta le mai spunem copiilor”, zice unul dintre figuranți, un bărbat pe la 60 de ani. Au fost selectați printr-o agenție de casting. Nu e ușor să stea în soare, dar „arta cere sacrificii”, adaugă el în glumă. În satul medieval sunt câteva capre, gâște și găini, dar și opt cai aduși de la circ.

Unuia dintre figuranți i se face rău și se duce la ambulanța unde lucrează doi medici arabi, unul din Siria și altul din Yemen. „E o insolație moderată. I-am dat o aspirină și i-am zis să își acopere capul”, explică doctorul Khalid.

„Nu îmi plătesc nici biletul de tren”, spune dezamăgit un meșteșugar venit tocmai din Suceava. A vândut numai de 200 de lei în două zile. Are expuse câteva lucrări religioase în lemn, pe care trebuie să le care înapoi. A lucrat în mină toată viața, dar a fost mereu pasionat de tâmplărie. 

„PSD-ul cere numai mici și bere”, se aude brusc printr-un difuzor, dintr-o mașină care trece în viteză pe lângă Piața Constituției. Doi dintre organizatori râd. „Ei sunt pe un film. Noi suntem pe un altul”, zice unul dintre ei.

Un bărbat fără adăpost, cu câteva pungi agățate de bicicletă, dă câteva ture în fața porții de intrare în satul medieval. Întreabă ce se întâmplă acolo. Îi răspunde unul dintre organizatori: „Un eveniment de la primărie.” (Diana Meseșan)

Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria
Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria

„Ați ajuns ca pe vremea lui Ceaușescu, bă!”

Ora 17. Intrarea în București dinspre autostrada Pitești e plină de autocare, microbuze și mașini pline cu oameni în alb. Până și banda de urgență e ocupată, mulți au oprit și-au ieșit din mașini să ia aer și să-și dezmorțească picioarele. Șoferul microbuzului în care mă aflu deschide geamul și-i strigă șoferului de lângă, care conduce un microbuz plin de oameni cu haine albe: „Duceți-vă să-l băgați pe Dragnea la pușcărie, că noi muncim!" E furios și în mașină se lasă un aer greu, tensionat. Tocmai am plecat din orășelul Bolintin Vale, unde un autocar parcase în fața primăriei și începuse să se umpluse cu oameni modești. La intrarea în oraș, mulți reporteri blindați cu microfoane și camere, gata să întâmpine convoiul alb. Șoferul microbuzului fierbe și din când le mai strigă altora din mașinile înghesuite: „Ați ajuns ca pe vremea lui Ceaușescu, bă, vă aduc ăștia cu forța!”.

Pe trotuare se scurg oameni în alb, cei mai mulți bărbați, trecuți de prima tinerețe, dar printre ei sunt și câțiva puști, ba chiar copii. Unii au steaguri, alții abțibilduri în piept cu România 100. La stația de metrou Păcii, turnichetele bipăie continuu, ca o alarmă. În vagon, în fața mea, o femeie în ie albă cu vreo 3 bărbați, în alb și ei, și un bătrân în trening și papuci, care privește mirat în jur. Cercetează împreună traseul spre Victoriei, același care duce oamenii la Pride. Femeia inspectează metroul și zice „Pe vremuri nu era așa, era cu vagoane!”. O altă femeie, din grupul cu pancartă „Județul Dolj”, închide ochii visătoare și spune: „Mie acum îmi place, când prinde viteză!”. Trenul începe să vâjâie și nu-i mai aud, prind din zbor doar „miliție”, „sectorist”, ceva despre un vice arestat. Ceva mai încolo, alt grup în alb comentează meciul lui Halep, pe care unul dintre ei îl urmărește pe telefon. „Ar fi cazul, dracu', să câștige și ea un meci!” (Andra Matzal)

Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria
Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria

„Ăsta e Pride-ul meu preferat”

Ora 18. Câțiva puști flutură stegulețe curcubeu și dansează în mijlocul străzii pe American Woman. Peste capetele noastre, în aerul înfierbântat, plutesc zeci de baloane de săpun. Ceva mai încolo, în Piața Victoriei, dincolo de cordonul de jandarmi, se întinde o mare albă.

Suntem aici ca să susținem comunitatea LGBT", îmi zice Ana, o fată de 15 ani, elevă la un liceu din București. A venit împreună cu doi colegi, Andrei și Andreea. „Părinții nu știu că suntem aici, cred că ar înnebuni dacă ar afla."

Marșul pornește spre Universitate. E prima oară când Bucharest Pride are loc pe traseul ăsta și e fascinant să vezi Calea Victoriei fără mașini și invadată de culori. În fața mea e o femeie care poartă o cămășă albă, pe spatele căreia scrie: Walking the Streets of Love, iar lângă ea un tip ține într-o mână steagul Rusiei și în cealaltă steagul curcubeu. Îmi sar în ochi câteva pancarte: queer against capitalism, the future is queer as fuck, dreptate și solidaritate, nu respectabilitate. Și multe baloane de săpun.

Un cuplu mai în vârstă se alătură paradei. „E prima oară când participăm. Ne-am nimerit pur și simplu pe aici și am zis să însoțim și noi mulțimea, măcar până la statuia lui Carol. E chiar frumoasă atmosfera”, spune soțul. Ionuț, un tip la vreo 25 de ani, îmi zice și el: „În anii trecuți eram mai angoasat, mă uitam la oamenii de pe margine, să văd ce reacții au, acum nu mă interesează asta. Anul ăsta e super ok, mă simt foarte bine.”

În dreptul blocurilor de pe lângă Green Hours, un val de urale cuprinde mulțimea, iar de pe margine vin multe salutări & zâmbete. Suntem câteva mii și e totul chill & bine. Cât timp parcurgem Piața Revoluției, stau de vorbă cu Mihai, un tip care participă în fiecare an la Pride, începând din 2014. Mihai îmi spune că e membru PSD, dar că nu mai e activ în partid. „PSD-ul ar trebui să fie un partid de stânga și să fie ok cu toate orientările sexuale și minoritățile, dar se pare că nu e așa”, zice el. Și continuă: „Mi-a fost teamă să vin anul ăsta, pentru că s-a schimbat traseul și nu știam care va fi reacția celor care stau în blocurile de pe Calea Victoriei. Dar a fost super ok, bine organizat și n-am avut niciun un motiv să mă tem. Cred că avem mai multă vizibilitate așa. Observ mai multă culoare la ediția asta, plus că n-a mai plouat! Că tot se se spunea că Dumnezeu ne pedepsește dându-ne ploaie, că suntem păcătoși și de aia plouă la Pride. Uite că n-a fost așa,” râde el. Îl întreb ce părere despre mitingul din Piața Victoriei. „Aș vrea să știu și eu pe banii cui au făcut ei toate alea în Piața Victoriei pentru miting?” spune el. „Ca să nu mai zic că au instalat zeci de wc-uri acolo, dar când au fost atâtea mitinguri #rezist, nu s-a pus nici măcar o toaletă publică.”

Marșul se încheie la statui, în inima Bucureștiului. Aproape toți cei cu care vorbesc îmi zic cam același lucru: ăsta e Pride-ul meu preferat, cel mai frumos de până acum. Se lasă seară, iar lângă statuia lui Mihai Viteazu, în fața fostului sediu PSD, se dansează pe Rythm of the Night. (Ionuț Sociu)

Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria
Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria
Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria

„Cea mai măreață și mai pașnică priveliște a democrației”

Ora 19. Peste steagul tot mai șters al Uniunii Europene pictat acum o lună în mijlocul Pieței Victoriei, o mulțime îmbrăcată în alb întinde acum un tricolor imens. Mitingul PSD stă să-nceapă, boxele instalate în dreptul scenei scot deja acorduri de mică apocalipsă cât pe ecrane se succed imagini de-a valma cu politicieni „persecutați” de justiție, cu sloganuri împotriva „statului paralel” sau cu fostul președinte Traian Băsescu în 2010, pe când anunța tăieri de pensii și salarii. Oamenii în alb își caută locul în piață, mereu în grupuri de 10-20, mai taie din stânjeneală și deruta cu o glumiță, își mai fac un selfie cu ei și Palatul Victoria cel învelit în steag ca un coșciug, cu ei și ceilalți.

O parte dintre ei folosesc din bucuria strânsă după victoria Simonei Halep la Roland-Garros. Explozia de la ultimul serviciu a fost poate singurul moment care a legat mulțimea din Piața Victoriei de cea multicoloră care se îndepărta, de după un cordon de jandarmi, pe Calea Victoriei, pentru Pride. Imediat după aceea, firul firav dintre mulțimi s-a rupt. Pe când câțiva protestatari #rezist s-au strâns pentru a striga „Nu vrem să fim o nație de hoți!”, manifestanții de la mitingul PSD au încercat să-i acopere cu vuvuzele. Unul s-a apropiat de adversarii de la #rezist și le-a strigat: „Drogații dracului! Încasează bani de la droguri, de acolo sunt plătiți DNA-ul”.

Am urmărit discursurile celor de pe scenă din centrul pieței, rămas ca prin minune liber în vreme ce mulțimile se întind de-a lungul bulevardelor Kiseleff și Aviatorilor. Cât liderii vorbeau cu înflăcărare, eu mi-am concentrat atenția pe reacțiile oamenilor din fața lor.

Am rămas cu:

  • Reprezentarea în piață a „lanțului trofic” din satul românesc: peste toți, dom’ primar / patron, liderul în cămașă albă slim fit suflecată până la cot, ochelari de soare și blugi, ce-și veghează grupul de pe margine, cât el schimbă vorbe cu alți șefi de seama lui; ajutorul liderului, omul care-l urmează și se agită întru organizare, cel care poartă în sacoșă dosare cu listele cu participanții de care răspunde; sub el, secretare cu permanent, profesori de țară și mici oportuniști de serviciu; apoi, amărâții puși să ridice steagurile și bannerele de-a lungul întregii manifestații, oameni care se uită hăituiți în jur; interlopii rurali. Șeful cel mare comunică arareori cu purtătorii de bannere, vin doar să le șoptească să fie atenți, când urcă Tăriceanu să-i strige numele, sau să țină steagul drept;

  • Faptul că numele Simonei Halep a fost printre puținele la care oamenii reacționau mai vioi;

  • Imaginea unei doamne așezate desculț pe-o pancartă, cu piciorul crestat de cicatricea unei operații;

  • Vorbele de început ale maestrului de ceremonii, actorul Costel Constantin: „Sunteți cea mai măreață și mai pașnică priveliște a democrației”;

  • Ieșirea din piață, o continuă rostogolire peste pet-uri;

  • Durerea de cap de dimineață. (Vlad Odobescu)

Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria
Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria
Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria

„Suntem cei mai mulți”

Ora 20.00 și după. La televizor, lucrurile s-au văzut altfel. Mereu se văd altfel. La Antena3, manifestația pro-PSD e un spectacol grandios, filmat dintr-o grămadă de unghiuri. „Ce mesaj transmit aceste imagini?” întreabă prezentatoarea entuziasmată. Intră în direct chiar din spatele scenei Șerban Nicolae, senator PSD: „Epoca asta de teroare și de ticăloșie se apropie de final. Nu mai putem să ne batem joc de democrație. Acum în piață sunt mult mai mulți decât au fost vreodată în ultimii doi ani. Suntem cei mai mulți.” Numărul contează. Să se șteargă odată gloria falsă a protestelor OUG13, acum au venit adevărații cetățeni, cei care vor să salveze democrația, și sunt mai mulți și mai civilizați. Dar mai ales mai mulți.

„O să-i ascultăm pe liderii politici, pentru că mesajul oamenilor e destul de clar, prin pancarte și numărul mare”, continuă prezentatoarea. Curg pe ecran discursurile oamenilor politici. Despre oamenii ceilalți nu știm nimic, ei nu sunt întrebați de A3 ce-i supără. Și, în general, televiziunile care au transmis live spectacolul n-au prea fost interesate să dea microfonul sutelor de mii de oameni din public. Din când în când, îi auzeai sub formă de huiduieli, ovații sau sloganuri. Doar din când în când.

În rest, a fost seara autovictimizării pesediștilor. Rar am văzut un grup atât de coagulat în a-și plânge de milă, în a se eroiza pentru că țin piept dușmanului („statul paralel”, adică „noua securitate”), în a chema la luptă pentru libertate și drepturile omului. Multă demagogie atent coregrafiată, astfel încât câteva refrenuri să treacă dintr-un discurs în altul și să picure frica în mințile oamenilor. Frica de abuzul justiției, care i se poate întâmpla oricui. Au adus pe scenă chiar și-un „om simplu” care să spună asta. Și apoi unul mai puțin simplu, „un om pe care statul paralel n-a reușit să-l îngenuncheze”, însuși șeful PSD: „Ai o dispută la serviciu, te alegi cu un dosar la DNA”, avertizează Liviu Dragnea. 

Se vorbește mult de frică, de abuz, de democrație și de principii. De-acasă, ai senzația că cele câteva sute de mii de oameni vibrează la unison cu conducătorii. Din piață, colegii îmi spun că a plecat deja multă lume și că cei care-au rămas oricum nu prea aud, sonorizarea nu acoperă toată Victoria.

Dar aude cine a rămas acasă și se uită la televizor. Câteva sute de mii la A3, aproape jumătate de milion de la RTV, zeci de mii la Realitatea etc. Spectacolul ăsta din București a fost gândit ca să fie dat mai departe, la teve, în toată țara. 

La 22 și un pic Dragnea încheie cu promisiunea că o să-și ia democrația înapoi. În platoul A3, s-a strâns un cor de ași. Mircea Badea exultă. Poza lor cu piața e mai mare decât poza rezist cu piața. Au fost mai mulți.

„O demonstraţie de forţă fără precedent într-un moment în care mai mulţi lideri ai partidului sunt vizaţi de dosare de corupţie", rezumă AFP. (Luiza Vasiliu)

„Trăiască țara noastră românească!”

Ora 21. „Îl urăsc pe Vodă”, strigă cineva în fața Palatului Parlamentului. Pe fundal: un girofar de poliție, fântâni arteziene colorate și-un iz de bălegar pompat constant în răcoarea serii. Același miros se îmbina cu discuții despre statul paralel, școală și cursuri de karate înainte de spectacolul Vlaicu Vodă, realizat de Teatrul Excelsior, pe banii Primăriei Capitalei. Mulți bani - 430.000 de euro. „Sergiu Nicolaescu, varianta teatru”, îl descria cineva din ansamblul muzical. O poveste plasată la final de secol 14, când Vlaicu Vodă, domnitorul Țării Românești, încerca să facă față uneltirilor venite din interiorul propriei familii.

Oamenii mișunau prin satul medieval construit pentru marea producție. Familii cu copii, cupluri de toate vârstele, multe selfie-uri cu recuzită și figuranți. Caii erau marea atracție. Pe unul dintre ei îl chema Nero, ca pe cățelul unui spectator. Un bărbat din public se simțea privilegiat: „[Mitingul PSD] a strâns toată țărănimea acolo, noi stăm aici bine mersi.”

352 de scaune. Doar câteva rămân goale. Publicul e așezat pe o platformă care se rotește la 360 de grade, odată cu acțiunea spectacolului. „Credeam că e o piesă simplă de teatru, dar e un întreg show. Am luat o căsuță la munte fix unde s-a născut Vlaicu Vodă, în zona Rucăr-Bran și am zis să venim să vedem cum trăiau oamenii acolo pe vremea aia”, îi spune un bărbat unei femei de lângă el. „Copiii înțeleg mai bine așa decât ce fac la școală”, spune femeia. „Da, totul sec, totul aiurea, nu te învață nimic despre viață. Dacă ne mai și învârte gratis aici, merită.”

„Aoleu, frate, când începe?”, se plânge o fetiță. Imediat după se aud bătăi în tobă în fața unei porți uriașe. Bărbați cu cagule. Oameni cu torțe. Trădare. Răzvrătire. Dansuri medievale. Momente coregrafice cu cai. Uneltiri în versuri. Un solo la voce. Scuturi & săbii. Vorbe goale rostite cu emfază. Platforma se mută de la un episod la altul. Totul e alternant, fragmentar, sec. Sirenele mașinilor de poliție și mirosul de bălegar fac mai multă atmosferă.

„Spune, câine negru la suflet ce ești!”. Vodă urlă atât de tare, că vocea lui răsună pe holurile Casei Poporului. Din fața unui jilț, se adresează poporului, concurând cu mitingul PSD: „Păstrează-ți vie credința în Dumnezeu. Păstrează-ți vie credința în datina străbună. Trăiască țara noastră românească!”. „Trăiască!”, urlă oamenii lui în cor. „TRĂIASCĂ ȚARA NOASTRĂ ROMÂNEASCĂ!”. (Ionuț Dulămiță)

***

Epilog

Ora 21. Multe grupuri în alb se desprind ușor de Piața Victoriei, deși pe scenă încă se perindă cei care i-au chemat la București. Oricum, spre partea din spate a mulțimii, discursurile nu se aud deloc, lumea e apatică și fără reacție. Un tânăr rom are un pet pe post de microfon, cu care-și interviează un prieten: „Ne puteți spune câți bani ați primit pentru această manifestare?” Și râd amândoi cu poftă. Un bătrânel cântă la vioară „Deșteaptă-te, române”, chiar lângă un petic de iarbă unde mai mulți oameni în alb s-au întins să se odihnească. Stația de metrou de la Victoriei a fost între timp închisă, așa că oamenii o iau valuri-valuri spre Romană. Aglomerația blochează și intrarea la Romană, iar în mulțimea de bărbați în alb, unul dintre ei anunță: „Stați, bă, că am o bombă!” Și toată lumea râde ușurată. Pe peron, sunt multe grupuri care caută drumul înapoi spre autocare și mașini, trenurile întârzie și transpirăm cu toții în înghesuială.

În trenul spre autogara Militari, stau lângă vreo zece bărbați, foarte veseli. Unul dintre ei, firfirel, trecut de 50 de ani, se lasă pe vine. „Stelică de foame stă pe jos!” zice un coleg. „Apăsați butonul de panică!” „Ia, mă, mâncare de-acolo!” îi zice altul și-i arată o reclamă la cereale cu lapte. Râsete. „E prima oară când colegul vine la București”, îmi explică un bărbat din grupul venit de la Slatina. „Și cum vi s-a părut la Piața Victoriei?” îl întreb. „Prea aglomerat. Și obositor. Și oricum nu s-a auzit, nu prea s-a înțeles nimic.” (Andra Matzal)

 

Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria
Foto: Andrei Pungovschi / Documentaria