Am citit cele două cărți publicate de candidatul extremist George Simion: Blocați în labirint (Editura Timpul, 2017), și Cum i-am cunoscut pe Klaus Iohannis, Dan Barna, Traian Băsescu și Ion Iliescu (Editura Letras, București, 2019).
Se vedea și în prima carte a lui Simion, din 2017, ceva din ceea ce urma să ajungă. E o carte dedicată unirii Moldovei cu România, obsesia lui de-o viață. Nu poți să scrii nici măcar 100 de pagini în tăcere fără să-ți scape printre rânduri și ceva din substanța sinelui tău adevărat, cel mai adesea fricile, antipatiile și ambiția. Se vedea ceva, dar era o carte mai cuminte, ridicată sub steagul interesului național și deloc antieuropeană în orientare, ba chiar antirusă. Ca tot ce scrie, și aceea era scrisă simplu, frust, fără ponderația omului care are obiceiul de a se gândi la ce spune; ca și în ieșirile sale publice, e în tot ce scrie o oarecare brutalitate abia stăpânită, pe care o acoperă cu pojghița puțin credibilă a altruismului general. Brutalitatea asta se vede în scris în felul în care pune cuvinte cu majuscule de două-trei ori pe pagină, ca un adolescent supărat de pe Reddit, și-n exclamații ca „curve perfecte!” care ne arată că universul său moral trebuie să fie așa cum îl bănuim, și anume alb-negru.
Vorbea și-acolo despre patrie și vitejie, avea pretenția că deconspiră realitatea socială a Republicii Moldova pentru a ne arăta oamenii care o controlează din umbră, spunea că patrioții sunt „oameni cu suflet mare” și scotea la lumină rețelele oculte „care aveau în componență masoni și spioni dovediți”, spunea că statul trebuie să fie românesc și construit pe criteriul identității etnice și, într-un loc, cu candoarea omului care încă nu știe că va candida la președinție, ținea să dezmintă că românii ar fi „țigani” și îi anunța pe basarabeni că nu trebuie să-și facă grijă, „Așa cum nici moldovenii nu sunt ruși, așa nici românii nu sunt țigani. Precizăm că 3,3% reprezintă ponderea romilor din totalul populației României, iar mare parte dintre aceștia au plecat peste hotare”. Deci, e ok, cum ar veni, procentul romilor nu poate dilua substanța etnică a țării în eventualitatea unei uniri, înțelegeți?
Toate elementele acestea sunt însă secundare în prima lui carte, când încă nu concepea euroscepticismul. Că genul ăsta de discurs s-a mulat politic pe cel al colegilor săi mai conștienți ideologic din AUR, ca Sorin Lavric, se vede și mai bine în cartea lui din 2019, scrisă după ce a candidat la europarlamentare și-a pierdut. Ăsta e anul în care și apare partidul care avea să intre pentru prima oară în Parlamentul țării în decembrie 2020. În Cum i-am cunoscut, George Simion înflorește cu adevărat pe linia devenirii sale de om politic.
E o carte diferită fiindcă e autobiografică și e limpede că a scris-o ca să se eroizeze ca om politic. De la un capăt la altul, e plină de episoade în care George Simion luptă și suferă pentru noi, filtrate și prin ceva discurs de prezidențiabil la început de drum. De pildă:
„La terminarea facultății (Administrarea Afacerilor la Universitatea din București) puteam alege să fiu orice doream să fiu. Am și profesat, în anii aceștia, de la jurnalism la marketing și comerț. Dar ceva nu era de ajuns: viața în interesul propriu cumva nu mi s-a părut niciodată suficientă, față de contribuția pe care ne-o putem aduce pentru un bine pe care îl înțeleg ca fiind unul comun, al comunității noastre, al poporului nostru.”
Aici ne vinde deja imaginea omului neliniștit, care nu putea să facă altceva decât să lupte pentru popor. Asta este tema cărții, scrisă și ea tot frust, dar în care acum apare și o notă de autovictimizare lirică, absentă în cealaltă carte. Este exact nota victimizării mesianice pe care o vedem și la Călin Georgescu: el vrea, dar sistemul nu-l lasă, el vede binele, dar corupția lumii îl împiedică să ajungă la inimile noastre. Ce lupte dă George Simion pentru poporul lui?
Începe ca toată lumea, cu Iliescu, dragonul care nu vrea să moară. Apoi mișcarea unionistă pe care încearcă s-o construiască în fața indiferenței aproape totale, cinice și corupte a clasei politice, de la președintele țării la ultimul parlamentar. Dar în ciuda tuturor acestor obstacole, el rămâne tare pe poziții. Când nu e primit de Iohannis la Cotroceni, se simte deznădăjduit, dar nu disperă:
„Am înghițit în sec atunci și am simțit gustul amar al înfrângerii. Nu aveam voie să deznădăjduiesc, pentru că i-aș fi descurajat și pe cei mai temerari dintre ai noștri, care erau gata să meargă pe jos și până la capătul lumii pentru a reuși să dea jos pașnic ceea ce alții au pus cu armele: granița nedreaptă de la Prut, în mijlocul unei națiuni altădată viteze. Nu avea să fie pentru ultima oară când am înghițit în sec.”
Însă insistențele lui îl fac vizibil și vizibilitatea îl face periculos; mogulii de presă îl sună să-i spună că n-au voie să dea știri despre el la televizor, se ceartă cu Dan Barna și Florina Presadă de la USR pentru cauza lui, dar ăștia râd sau îi recomandă să se ocupe de realități sociale, de-acasă, ca romii, iar el le răspunde în semne de exclamare: „Mai aveți voi, urmași ai lui Marx și Engels, până să ne dictați ce ar trebui să facem pe banii și timpul nostru!”. Și, desigur, le stârnește tuturor scepticismul fiindcă face opoziție sistemului și ei simt că nu-l pot controla. Toate aceste zbateri nu sunt cunoscute, fiindcă se petrec „într-o tăcere mediatică complice”.
Cum i-am cunoscut pe Klaus Iohannis, Dan Barna, Traian Băsescu și Ion Iliescu
La asta se adaugă că nu e primit în Republica Moldova și că la graniță trebuie să aștepte într-un câmp cu ambrozie, deși are alergie. Apoi, colac peste pupăză, cititorule, eșuează și referendumul pentru familie. „Îmi era clar deja că aveam spatele frontului descoperit.” Deși stârnește atâta scepticism, partidele totuși îi cer să li se alăture, dar el nu vrea să fie corupt și să mintă cum mint ei, și alege calea mai grea a onestității și sărăciei.
Când candidează la europarlamentare, povestește că își vinde apartamentul ca să plătească pentru campanie. Un preot ortodox, îngrijorat în privința lui, îl interpelează în campanie: „Pe unele rețele de socializare circulă informația că sunteți evreu. Ce le puteți spune acestora?”. Simion răspunde: „În această campanie au spus despre mine că sunt țigan, sau că sunt agentul unor servicii secrete. Pot să spun doar atât: sunt român și sunt botezat creștin ortodox.” Detaliul ăsta, care nu știu dacă e inventat sau nu, mi s-a părut fabulos: când ești întrebat ca om politic dacă ești evreu și tu simți nevoia să spui că nu doar că nu ești evreu, dar nu ești nici rom, nici spion, e cât se poate de grăitor. Nici nu e un episod izolat, fiindcă preotul insistă: dar poate că strămoșii tăi au fost evrei? Simion zice că nu. Dar atunci, continuă preotul, poate c-ai primit bani de la Soros? Nici asta, îl liniștește Simion.
De ce se spun lucrurile astea nedrepte despre Simion? În viziunea lui, pentru că pe el mereu îl lucrează cineva: sistemul, șacalii, oamenii cu pseudonime. Lumea nu știe și cade pradă „propagandei lor mincinoase”.
În fine, și poate apoteotic, la final se bate pentru noi și cu maghiarii, la Valea Uzului, într-un episod care merită citat în întregime, nu pentru meritele sale literare, ci pentru modul în care Simion își construiește această imagine de martir:
„Nu apuc să spun prea multe pentru că zăresc mașina roșie aparținând respectivului grup: porniseră după mine. Ies de pe drum, dar și ei coboară din mașini: fiind în costum și pantofi, nu reușesc să alerg prea mult. Mă prind lângă un gard, tabără pe mine, trag să îmi ia din mână telefonul. Rezist cât pot, dar mi-l iau. Mă aleg și cu pumni și picioare pentru gestul meu. Cel care îmi ia telefonul îl sparge de un bolovan din apropiere. Pleacă, sunt la circa 30 de metri iar eu, speriat, îmi verific obiectele personale, instinctual. Unul dintre agresori vede că în buzunar părea că am un al doilea telefon mobil, așa că îi alertează pe ceilalți: urmărirea continuă!
Alerg pe câmp, caut să o iau pe un teren cât mai dificil ca să scap de ei, alerg cât mă țin puterile dar, până la urmă, agresorii iar pun mâna pe mine. Mă imobilizează: prima oară cu fața spre cer, îmi găsesc bateria externă, dar nu asta căutau: mă mută ca pe un sac de cartofi cu fața la pământ și îmi găsesc în pantaloni al doilea telefon. M-au întrebat cine m-a plătit, i-am rugat să îmi dea înapoi telefonul, că nu are nicio filmare pe el și mi-au replicat că ar trebui să fiu mulțumit că am fost lăsat în viață. La sfârșit, batjocoritor, m-au scuipat.”
După acest episod, caută ajutor, dar nu i-l dă nimeni. Se întâlnește cu ciobani, șoferi de excavatoare, oameni care nu vorbesc românește și nimeni nu-l ajută. Încearcă să scape de-acolo și să revină „la civilizație”, de parcă ar fi Hristos căutând drumul spre împărăția cerului. De altfel, cartea se termină pe acest ton mesianic, în care, exact ca-n Evanghelii, cei care-i preiau mesajul vor trebui să sufere pentru el:
„Sunt pregătit ca ei, prin toate slugile și instrumentele lor, să mă numească în fel și chip. Și voi trebuie să fiți gata să vă asumați acest risc. Apoi vor pune forțe mai serioase la bătaie. În cele din urmă, cuprinși de furie și neînțelegând cum nu ne pot reduce la tăcere prin bani, șantaj sau amenințări, vor încerca eliminarea noastră fizică [subl. mea]. Și vom reuși!”
Această nouă figură de salvator pe care încearcă să și-o creeze nu e foarte diferită de cea pe care o arbora Călin Georgescu, dar țineți cont totuși că volumul în care o face datează din 2019, cu mult înainte să apară Georgescu pe scenă. Simion se prezenta ca salvator profetic al neamului și lucra în această logică nu pentru că o învățase de la altcineva; acum, când îl vedem copiindu-l pe mai bătrânul avatar al lui Hrist, nu e un joc de care să fi fost străin înainte. În cuvintele lui, „am mers, natural, către ceea ce m-a atras”. Și-acum îl vedem înaintând, cât se poate de natural, spre fascism.
