Ce rol au jucat copiii în formarea României de azi? Oare turcii chiar au furat copii de pe meleagurile noastre? Și când am început să ne uităm la copii ca la ființe inocente? Găsești răspunsuri la aceste întrebări – și multe altele – într-un interviu cu Marina Îngustu, autoarea unei cărți despre istoria copilăriei în România modernă.
„Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești...”. Așa începe poate cea mai celebră carte despre primii ani de viață din literatura română – Amintiri din copilărie de Ion Creangă. Știm cu toții povestea: părinții duri, dar iubitori, bătaie, dar cu măsură și „meritată”, libertate, jocuri, cireșe și pupăze. Și, sub influența dulcelui grai moldovenesc și a umorului lui Creangă, e ușor să ne imaginăm că așa arăta copilăria într-un timp trecut când lumea era mai simplă și copii se jucau pe uliță, nu pe telefon. Ca întotdeauna, însă, realitatea e mult mai mult complicată.
Născut în 1837, Creangă a copilărit tocmai în anii în care se formau statele române moderne. În timp ce în zonă Imperiul Otoman își pierdea influența, iar puterile europene o câștigau, Principatele Române au început un amplu proces de modernizare, care avea să le transforme din țări medievale în statul român în care trăim și azi. Asta i-a schimbat copilăria lui Creangă, de la faptul că a mers la școală, până la modul în care a supraviețuit unei epidemii de holeră.
Legătura dintre modernizarea Țărilor Române și înțelegerea noastră asupra copilăriei este și subiectul cărții Condiția copilului în România modernă (1859-1914) de Marina Îngustu. Apărută în 2025 la editura Mega, cartea este teza de doctorat a autoarei și a fost publicată în urma unui concurs al editurii alături de alte lucrări academice.
Marina Îngustu (n. 1997) este licențiată în studii culturale (Facultatea de Litere, UniBuc, 2019) și absolventă a masterului Cultură și Politică în Context European și Internațional (Facultatea de Litere, UniBuc, 2021). A obținut titlul de doctor în 2024, pentru cercetarea intitulată Condiția copilului în România modernă (1859-1914). Construcția modernă a copilăriei ca instrument al proiectului național, realizată sub îndrumarea științifică a prof. univ. dr. emerit Andrei Cornea. Azi este cadru didactic asociat al Departamentului de Studii Culturale al Facultății de Litere (UniBuc) și implicată și în proiecte și evenimente în domeniul de difuzare a cărții. Este pasionată de istoria familiei, istoria marginalilor, istoria conceptelor, fenomenul medicalizării și urbanizării și, în general, de poveștile care trebuie realcătuite din fragmente, pe care cel mai adesea le găsește în arhive.
Asta se vede și în carte. Marina încearcă să recupereze și istoria copiilor delincvenți, a orfanilor, a copiilor nelegitimi, povești de care e puțin probabil să dai în manualul de istorie. Condiția copilului… răstoarnă imaginea idilică a copilăriei lui Creangă și îți arată cum aceasta n-a apărut într-un vacuum, ci a servit unui proiect național mai mare. Dacă citești volumul, o să înțelegi cum alfabetizarea sau interesul pentru sănătatea publică au fost atât progrese importante, care au îmbunătățit viața oamenilor, dar și ocazii de a împinge o agendă naționalistă și conformistă. E un mod nou și provocator de a te uita la copilărie, iar cartea merită recomandată și doar pentru asta. În plus, abundă de trivia – precum faptul că în Evul Mediu timpuriu, la noi, dar și în Occident, exista acest obicei de a bate un copil la un eveniment important, pentru ca el să-și amintească momentul istoric; sau faptul că un copil nelegitim, căruia nu i se cunoștea tatăl, era numit un copil întunecat, pe când un copil ai cărui părinți erau cunoscuți, dar nu căsătoriți, se numea un spur.
Tocmai pentru că cartea te face să spui de atâtea ori „a, nu știam asta” sau „nu m-am gândit niciodată la asta așa” am vrut s-o cunosc pe Marina. Ne-am văzut la o cafenea în București și am vorbit despre cum s-a schimbat idea de copil de-a lungul timpului, cum se îmbină ideile naționaliste cu grădinițele și ce putem învăța despre copilăria prezentului din copilăria trecutului.
Scena9: Din colecția Mega de teze de doctorat transformate în cărți, îmi spuneai că volumul tău a fost cel mai bine vândut. De ce crezi că a prins la public?
Marina Îngustu: Cred că lumea este atrasă de tema copilăriei, pentru că o asociază cu dimensiuni implicite de nostalgie, inocență, escapism. Aici vor descoperi o altfel de copilărie, care, începând cu secolul al XIX-lea, nu mai este disociată de dimensiunea ei politică. Asta nu este o noutate a secolului al XIX-lea, este ceva ce s-a mai întâmplat de-a lungul istoriei – încă din Antichitatea Greacă avem filozofi care și-a îndreptat atenția spre copii, pentru că ei erau indivizi modelabili. Au existat tot felul de propuneri, de proiecte educaționale, prin care se forma cetățeanul ideal.
Dar secolul al XIX-lea este ofertant, pentru că acum avem un curent naționalist care aduce în atenția elitelor copilul în calitatea lui de viitor cetățean al unui stat național, care urmează să se fondeze și să fie consolidat. Practic, devine și mai pregnantă componenta politică a copilăriei. Copilăria este o temă serioasă, chit că noi o asociem cu ludicul. Ulterior, dacă facem un arc peste timp, ajungem în secolul XX, care a acaparat și mai mult politic copilăria: avem pionieri, avem șoimi ai patriei.
Este o carte care cred că reușește să arate mai multe dimensiuni ale copilăriei și ne arată că aceasta este în cele din urmă un construct cultural, care poate fi învestit cu sensuri diverse în funcție de epocă.
Cum era înțeles copilul în epoca premodernă și ce instrumente au fost folosite apoi, în epoca modernă, pentru a-l modela și transforma în cetățeanul model despre care vorbești?
În lumea tradițională, premodernă, copilul era relevant în cadrul economiei domestice, destinul lui era gestionat de familie și de Biserică. Biserica se ocupa de copiii marginali, orfani, în apanajul ei intra zona de asistență socială. Copilul încă nu era relevant prin prisma ideii de cetățean, asta este ceva ce devine pregnant în perioada modernă. Tot atunci, toate atribuțiile de care tradițional se ocupa familia devin prerogative ale statului modern. De aceea consider demn de analizat copilăria în această etapă a secolului a XIX-lea, când în peisajul ei apare statul modern, o nouă entitate care, printr-un set de politici moderne, încearcă să formeze acești cetățeni. Un prim pas este democratizarea cunoașterii, alfabetizarea și crearea de politici educaționale pentru copii, cum a fost legea instrucțiunii publice, un moment reper în istoria educației românești.
Între 1831-1858, Principatele Române au fost conduse pe baza Regulamentelor Organice, o serie de legi cvasiconstituționale promulgate de către autoritățile imperiale rusești. În urma unuia dintre multele războaie ruso-turce, forțele ruse au ajuns pe teritoriul Principatelor Române, iar în 1830 acestea se aflau de facto sub control rusesc. Regulamentele au fost unii dintre primii pași spre modernizarea Principatelor și au oferit celor două state primul sistem comun de guvernare.
Se creează un corp de personal medical care să se ocupe de puericultură, de îngrijirea copilului. Nu mai avem moașele care practicau medicina empirică, ci apar școlile de moașe. Prima a fost fondată în 1839 și condusă de Iosif Sporer. Încă din perioada Regulamentară, deja sunt anticipate câteva inițiative moderne de medicalizare a societății și se fondează prima maternitate, primul spital de copii. Se fac eforturi de a impune medicina științifică și chiar de a ideologiza corpul copilului.
În secolul al XIX-lea avem un alt instrument, igienismul, care pune accent pe niște politici sanitare, care ne demonstrează faptul că și igiena este o precondiție a modernizării statului și corpul copilului este ideologizat, devine o expresie în miniatură a corpului național. Acest proces are și niște mize utilitariste – statul modern are nevoie de forță de muncă instruită, viguroasă, care să constituie o forță militară.
În planul asistenței sociale se schimbă și perspectiva cu care sunt priviți copiii marginali sau altădată supuși unei stigmatizări sistemice. Asta, la fel, pentru că statul încearcă să recupereze copilul în cadrul corpului național și să-i transforme în cetățeni ai națiunii moderne pe orfani, ilegitimi și copiii săraci din mediul rural. Există chiar orfelinate agricole. Am și un studiu de caz dedicat orfelinatului agricol Ferdinand I de la Zorleni, județul Vaslui. Se extinde ideea de cetățean și în cazul minorităților etnice și confesionale. S-au mișcat mai greu chestiunile cu privire la evrei, dar în cele din urmă și lor li se acordă cetățenia, naturalizarea, începând cu 1879, iar pentru copiii romi integrarea se întâmplă odată cu abolirea robiei.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea se practică și mai mult formele moderne de recenzare și sunt mult mai proeminenți copiii în datele statistice. Statul are o perspectivă mult mai lizibilă, în general, asupra corpului copiilor.
Educația preșcolară devine importantă și chiar un instrument de diseminare a valorilor naționale. Evoluția grădinițelor, mai ales în Dobrogea de Sud și în alte astfel de zone cu un conflict etnic, este legată de evoluția politică a statului și de niște eforturi de a asimila cetățenii prin educația preșcolară în cadrul corpului național.
Cum au fost afectate relațiile părinți-copii odată ce statul a început să se implice tot mai mult în creșterea copilului?
Cam tot ce ține de dimensiunea afectivă a copilăriei, a relației părinte-copil a fost poate partea cea mai dificil de radiografiat, pentru că există foarte puține surse care să reușească să reflecte felul în care ea a evoluat odată cu modernizarea. Mai ales în cazul relației copil-tată, pentru că, în lumea tradițională patriarhală, figura paternă nu prea este inclusă în universul emoțiilor. Era un ideal ca modernizarea să nu rămână doar la nivel instituțional, ci să se reflecte și în mentalitățile general acceptate. Este foarte dificil să dau o etichetă sau să surprind acest fenomen, dar este clar că, cel puțin în cadrul burgheziei care se consolidează și în general în rândul elitelor, devine perceptibil felul în care se schimbă ideea de mediu privat și de afecțiune față de copii. Odată ce avem familii cu număr mai restrâns de copii, ei reușesc să beneficieze și de atenție emoțională din partea părinților.
Dar foarte multe arhive cu care am operat sunt instituționale și este foarte greu să surprinzi și date de ordine emotiv în ele. De aceea am încercat să am o abordare interdisciplinară și să mă mai folosesc și de alte surse care au potențial istoriografic și pot deveni instrumente utile, cum ar fi literatura, unde putem avea și o figură de tată care uneori contravine imaginii tradiționale a tatălui autoritar. La fel, iubirea maternă. Există o perspectivă pe care istoriografia tot încearcă să o corecteze, cea a prezentismului. Este greșit să căutăm în istorie răspunsuri la întrebări ale prezentului sau să căutăm în istorie copilăria și ideea de iubire maternă sau paternă, strict așa cum le conceptualizăm noi. Uneori, deciziile greu de luat, sacrificiile, devin o formă de iubire, poate așa cum o înțelegea epoca respectivă.
Condiția copilului în România modernă (1859-1914). Construcția modernă a copilăriei ca instrument al proiectului național,
În carte vorbești despre doliu și contești ideea asta, pe care am văzut-o și eu în diferite studii sau articole, că în trecut oamenii nu sufereau atât de mult când pierdeau un copil.
Există o diferență între emoția exprimată și emoția trăită. Noi, istoricii, avem acces doar la emoția exprimată și acum depinde în ce tip de sursă este exprimată, pentru că există tot felul de convenții discursive. De exemplu, un epitaf în care tatăl își plânge copilul – acolo este o convenție a genului să fie reflectată o moarte peste care treci foarte greu. Această pierdere se poate reflecta diferit într-un jurnal sau în memorii. Depinde și cărui public sunt adresate acele memorii sau dacă jurnalul este intim sau a fost scris pentru a fi publicat.
Există foarte multe variabile legate de felul în care sunt exprimate emoțiile. Poate este și o perspectivă a lumii moderne: dorim să demonstrăm felul în care am ars niște etape și felul în care modernizarea aduce evoluții, inclusiv în plan sentimental, așa că tindem să vedem lumea tradițională doar maniheist sau cu aceste etichete radicale.
De la faptulul că procentul de mortalitate infantilă era mare există această ipoteză, conform căreia dacă ea devenea o realitate recurentă era și o realitate desensibilizată și nu mai producea același impact emoțional părinților. Eu nu aș cădea pradă acestor generalizări și concluzii radicale, pentru că nu știu cât acces are privirea istorică la emoțiile trăite de părinți imediat după pierderea unui copil. Exista inclusiv un boier, Mihalache Manu, care a spus, când i-au murit copiii, că „i-au ars inima” lui de tată. Sau cazul celebru al lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, care știm că și-a dus la paroxism durerea față de pierderea unei fiice.
Asta este dificil, că noi putem radiografia această pierdere doar cu referire la elitele care ne-au lăsat memorii în care este abordat acest subiect. Ne este dificil să vedem și felul în care restul familiilor treceau sau nu peste pierderea unui copil. Aici există mai multe piste de investigare – felul în care erau numiți copiii născuți după moartea unui copil. De multe ori ei ajungeau să poartă același nume, cum a fost și în cazul lui Panaiti Istrati, care inițial se numea Gherasim, dar apoi mama i-a oferit numele unui prunc pe care îl pierduse.
Una dintre cărțile care pe mine m-au inspirat, inclusiv în alegerea acestei căi de cercetare dedicată copilăriei, este scrisă de Colin Haywood. A fost tradusă și la noi și se cheamă O istorie a copilăriei. Există mai multe istorii ale copilăriei, pentru că copilăria nu este un concept neapărat universal. Nu există o singură copilărie, există mai multe copilării și există, prin urmare, și mai multe universuri afective. De asta etichetele care fac trimitere la părinți care au depășit foarte ușor moartea unui copil pot fi reducționiste.
Pe ideea asta de mai multe copilării îmi vine în minte și faptul că în carte vorbești despre teoria lui Philippe Ariès, care spune că Evul Mediu „nu cunoștea copilăria”, dar arăți și critici ale acestei idei. Poți să ne spui mai multe despre asta?
În lumea medievală, copilăria era o tranziție accelerată spre viața de adult. Era foarte dificil de reperat, mai ales în spațiul românesc, inclusiv în pravile. Apărea în primul rând în capitolele dedicate pedepselor și clemenței care trebuie acordate copilului. Până la șapte ani, copilul era denumit cocon și ulterior era categoria mare a nevârstnicilor până la 25 de ani. Nu erau etapele granulare cu care noi operăm astăzi: adolescență, preadolescență, mica copilărie, aceste concepte nu existau deloc. Apoi, în Evul Mediu occidental, copilul purta și povara a păcatului originar, era un păcătos augustinian care are tendința de a nu-și gestiona afectele spontane, de a avea implicit o structură malefică sau dificil de gestionat de către părinți. A purtat acest stigmat religios până ce a venit romantismul, a inversat viziunea și a asociat irevocabil copilăria cu ideea de inocență.
Copilăria medievală era foarte mult impregnată de aceste conotații morale și religioase, care ordonau în general viața atunci. Și aici mi se pare că servește foarte bine sintagma de puer senex, copil-bătrân. El era copil, și copilăria îi era recunoscută, doar că era un copil supus unor rigori asemănătoare celor la care erau supuși și părinții lui, pentru că el trebuia să evolueze spre idealul creștin de comportare. Nu beneficia de foarte multe concesii.
Philippe Ariès s-a legat și de observații din iconografie, unde avem figura copilului Isus ca fiind îmbătrânit, cu trăsături mature, dar care este și o convenție a genului, pentru că icoanele sunt menite să-i reflecte maturitatea spirituală. Apoi, el a extrapolat ideea la nivelul întregii societăți medievale și a încercat să caute în trecut niște sensuri ale copilăriei moderne, că tot vorbeam de prezentism și anacronism. A venit cu această etichetă radicală aplicată întregii lumii medievale: că nu ar fi cunoscut ideea de copilărie. Dar argumentele împotriva teoriei lui sunt că într-un fel se manifestă ideile despre copilărie în înalta societate, într-un fel în artă, într-un fel în iconografie – care, prin natura ei, este supusă foarte mult convențiilor –, într-o altă manieră se reflectă în memorialistică. El a căzut pradă conceptualizării universale, a căutat o singură copilărie. Sau, mai bine spus, a căutat copilăria din prezent, poate, în trecut.
A fost o concluzie pripită, pentru că vedem că el a fost contestat de o întreagă breaslă de istorici și asta a stimulat foarte mult dezbaterile, până a ajuns să se concretizeze direcția de istorie a copilăriei. E o disciplină care și la noi a demarat puțin mai greu, dar eu am venit totuși pe un teren bătătorit de o muncă de pionierat, realizată de cercetători și istorici, cum ar fi Adrian Majuru, Nicoleta Roman, Luminița Dumănescu, care s-a specializat pe spațiul transilvănean, Cătălina Mihalache. Este o temă dificil de radiografiat și noi, în România, ne lovim și de un decalaj documentar. De exemplu, la noi e mult mai dificil de cercetat problema muncii minorului, pentru că noi în secolul al XIX-lea nu eram o societate industrializată, ca să poți să documentezi problema muncii copiilor în fabrici, care știm că e deja un laitmotiv al istoriei copilăriei din Occident.
Dar, întorcându-mă la teoria lui Philippe Ariès, aici este un caz atipic, în care vedem felul prin care o privire, poate reducționistă sau lipsită de prudență, nu tocmai nuanțată, măcar a stimulat dezbaterile – și asta este foarte important în zona academică.
Și ce pierdem când ne uităm reducționist la istoria copilăriei?
Păstrând prudența când privim ideile și mentalitățile din trecut, ele ne ajută să înțelegem complexitatea anumitor epoci, să vedem sistemele de valori cu care oamenii din trecut operau. Cred că este un exercițiu de gândire nuanțată, până la urmă, și de a vedea felul în care evoluează un construct cultural. Într-adevăr, copilăria a tot fost învestită și reînvestită cu diferite sensuri, dar asta nu înseamnă că nu există mize și dezbateri care încă ne apropie de epoca trecută. Copilăria nu este o perioadă autoreflexivă. Copiii nu-și dau seama că se află într-o etapă de dezvoltare și, de aceea, imaginea copilăriei care ne parvine este mereu mediată de mărturiile, de relatările adulților din jurul lor, în cea mai mare parte. Este foarte interesant, copilăria ne permite să vedem felul în care oamenii trecutului percepeau viitorul, pe care noi astăzi ajungem să-l trăim.
Asta mi s-a părut foarte interesant în carte, cât de multe dintre discuțiile din epoca modernă continuă și azi – de la părinți care nu își dau copii la grădiniță de frica bolilor contagioase la ce jucării trebuie să alegem pentru copii. E modernitatea punctul zero în care au început aceste dezbateri? Și de ce continuă ele până astăzi?
Eu am fost surprinsă să văd dezbateri legate de ideea de surmenaj intelectual în prima jumătate a secolului al XIX-lea și cum ar trebui etapizată programa, astfel încât școlarii să aibă și un răgaz. Dar, nu, nu cred că modernitatea e începutul, ci doar că instrumentele cu care ea a gestionat aceste probleme sunt o inovație a epocii respective. Modernizarea copilăriei pe mine m-a dus cu gândul la un palimpsest, adică un soi de manuscris vechi, pe care doar au fost scrise niște rânduri noi, dar printre ele încă se întrevăd rânduri mai vechi, scrise de felul în care lumea tradițională percepea copilul.
Dacă ne uităm la grădinițe, de exemplu, potențialul educabil al etapei micii copilării este o temă încă de la Comenius și Erasmus, în secolul XIX doar a beneficiat de un cadru instituțional mult mai bine articulat. Cumva, s-a schimbat peisajul instituțional, dar încă există niște fire roșii care leagă dezbaterile cu privire la natura copilului. Deci nu este o reinventare a educației, ci mai degrabă o gestionare diferită.
La fel, există chiar și o desprindere foarte dificilă de niște tipare culturale în educație. A fost interesant de văzut și ce tip de naționalism a fost propagat în școli, dacă era naționalism civic, total desprins de valorile Bisericii, așa cum s-a reușit în școlile din Occident, mai ales în spațiul francez, sau civism religios, cum foarte bine l-a numit istorica Luminița Murgescu. Erau școli care încă militau și pentru educația religioasă și mizau pe ideea de a crea un cetățean care să fie și un bun creștin și un bun gospodar și loial valorilor naționale. De-aceea nu cred că a fost o ruptură decisivă.
„Trebue să vă fie dragă Patria, România, fiindcă în ea se cuprind aceste sate şi târguşoare în care toţi oamenii sunt români. [...] Fiindcă vi‐i drag ogorul vostru, îl araţi, îl semănaţi la timp [...] o să vă duceţi la oaste nu cu frică ci cu inima toată, ca să învăţaţi cum să vă apăraţi Țara”
(Citat din Străin în țara lui de N. Rădulescu‐Niger, un roman pus pe lista de lecturi pentru tinerii dintr-un orfelinat agricol)
Statul începe să personifice figura unui părinte care reușește să se îngrijească de corpul național. Există inovații concrete, pe care, într-adevăr, doar știința secolului al XIX-lea a reușit să le aducă. Aici putem vorbi de felul în care erau gestionate epidemile, primele campanii de vaccinare, dar care vedem că aveau în primă linie inclusiv preoți, figuri relevante în comunitățile tradiționale. Apariția incubatorului, de exemplu, la fel, este o inovație care la rândul ei a fost învestită cu niște sensuri ideologice [n.r. la apariția lui, incubatorul era numit de presa franceză a vremii mamă artificială] și vedem cât de mult reușește statul să penetreze viața copilului, chiar până la gestiona stării de sănătate a prematurilor.
De ce a fost necesară această instrumentalizare a copilăriei într-o cheie politică și naționalistă și cum a arătat, concret, integrarea naționalismului în educația copilului?
Ea a fost necesară pentru îndeplinirea idealurilor politice ale statului ale statului modern. A fost necesară cultivarea unui atașament față de stat pentru a funcționa în această structură politică modernă: odată ce ești atașat de niște valori naționale, și ăsta este un discurs care poate fi extrapolat și la fenomenele politice de astăzi, cumva funcționezi altfel în acel sistem politic. Deci, copiii deveneau o viitoare forță militară și aveau un ideal concret pentru care ar fi trebuit să lupte. Deveneau o forță de muncă integrabilă într-un sistem economic. Spre deosebire de restul corpului social, copiii erau și cei mai influențabili indivizi. Erau modelabili – și asta, la fel, tot nu este neapărat o invenție a secolului al XIX-lea, că de la John Locke, din iluminism, avem ideea de copil ca tabula rasa, pe care poți mult mai ușor să-l modelezi din start, prin educație, căci acesta este principalul instrument înspre a cultiva și un atașament față de stat. Statul a avut nevoie de inocularea acestor valori pentru a fi funcțional, pentru a-i funcționa sistemul politic.
Există cazuri concrete în carte, de exemplu, inclusiv în regulamentul din 1910 al școlii de moașe din Craiova. Una dintre recomandările practicantelor care urmau să obțină diplomă și să profeseze în mediul rural era inclusiv aceea de a purta costum național. Foarte mulți actanți ai modernizării și ai naționalismului lucrau și în această sferă de gestionare a sănătății copilului, a educației. Cum am mai spus, tot acum orfelinatele au fost destigmatizate, ele nu mai erau neapărat percepute de stat ca zone ale promiscuității. Am găsit foarte interesantă o mărturie a directorului acelui orfelinat agricol de la Zorleni:
„Directorul instituţiei din Zorleni îi semnala lui Louis Basset că, alături de orfani, trăieşte «ca într‐o insulă. A lăsa pe orfani prin sat este a‐i perde prin mocirla satului. Şi‐n privinţa aceasta, greutăţile ne sunt foarte mari», deoarece există «înrâurirea stricătoare a locuitorilor şi societăţii»”
(Citat din Condiția copilului)
Inclusiv felul în care e percepută asistența socială începe să aibă aceste mize de a cultiva un atașament față de stat. Există foarte multe zone care nu mai rămân un bastion al copilăriei, ci ajung să capete sensuri politice. Dar răspunsul la acest de ce? cred că este nevoia de a clădi politici pe o susținere bazată inclusiv pe mentalități și pe atașament față de stat, pe loialitate și pe o astfel de conceptualizare a rolului pe care îl are statul în viața noastră și pe care îl avem noi în cadrul proiectului politic pe care ni-l impune statul. Și, da, asta se întâmplă în primul rând prin educație, care uniformizează cultura, nu mai avem mici comunități fragmentate, inclusiv comunități etnice, ci acum primează o mare comunitate omogenizată cultural și lingvistic. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, inclusiv limba începe să fie normată. Este acest primat al unei mari comunități naționale și asta se realizează în primul rând prin educație, inclusiv prin educația preșcolară. Și în carte vor fi descoperite multe studii de caz despre activitatea primelor învățătoare, care erau denumite maestre și care urmau să activeze și în sate din Dobrogea, unde trebuiau să învețe copiii preșcolari limba română și, din nou, să propage aceste valori naționale pe care și le dorea statul modern.
În carte, în astfel de cazuri, unde educația preșcolară venea la pachet cu învățatul în altă limbă, am văzut cele mai puternice opoziții ale părinților. Mă gândesc la cazurile despre care vorbeai, unde comunități de etnici maghiari s-au opus grădinițelor în limba română și, invers, etnicii români, înainte de Marea Unire, protestau împotriva grădinițelor în maghiară.
Într-adevăr, au fost niște mișcări de rezistență, mai ales în aceste zone, în care configurația etnică nu coincidea cu idealurile statului. Sunt și exemple din comunitățile de lipoveni, care oricum aveau o identitate etnolingvistică foarte pronunțată pe care și-o apărau. Deci există și această rezistență de natură culturală și etnică, dar există și o percepție generică cu privire la importanța învățământului în general. Noi aveam o lume cu un pauperism generalizat, angrenată într-o economie agricolă și adesea de subzistență, care încă nu are resursele necesare, nu are răgazul pentru a privi copilul altfel și a înțelege importanța școlarizării. Nu este doar o formă de rezistență născută dintr-un egoism etnic sau cultural, ci pur și simplu o percepție care evoluează mai greu. C. A. Rosetti, de exemplu, a făcut apel la mobilizarea preoților în a chema copiii la școală în mediile rurale și de a transpune într-o manieră inteligibilă importanța educației primare.
În carte vorbești și despre ieniceri și despre mitul furtului de copii de către otomani. Ideea asta, că turcii luau copiii pentru a-i transforma în ieniceri sau cadâne, am auzit-o și la școală, la orele de istorie. Tu o demontezi în carte. De ce ai considerat că trebuie să apară și aceste informații?
Am încercat să ilustrez felul în care poate fi integrată tema alterității în siajul dezbaterilor despre copilărie. Am identificat în surse literare aceste „turciri” în masă, cu ghilimele, ale copiilor din Țările Române, care, în realitate, nu au fost practici generalizate. Țările Române nu au fost transformate în pașalâcuri și nu aveau obligația juridică de a furniza tribut de sânge sultanului, așa cum se întâmpla cu alte spații care au fost transformate în pașalâcuri. Vedeam cum în literatură aceste lucruri legate de realitatea istorică se reflectă diferit. Acolo găsim descrise forme de furt al copiilor ca niște practici generalizate, dar mereu ca niște relatări indirecte de care până și naratorul este nesigur, sau incluse în opere cu mize orientaliste. Cred că aceste descrieri au ajutat la consolidarea imaginii jugului otoman care oprima românii. Ceea ce, din nou, poate să să fie învestit cu conotații politice ce țin de alteritate, pentru a servi unor scopuri discursive.
Mai ai exemple ale acestui mod în care copiii și discursul despre copilărie erau manipulați în scopuri politice?
Ar mai fi un exemplu, care reușește să reflecte și felul în care copiii nu erau neapărat desprinși de lumea politică. Există o anchetă realizată de un profesor care se semnează G. Banu, pe care am găsit-o în presă și care succede Răscoalei de la 1907. Banu chestionează mai mulți elevi de gimnaziu de la un seminar teologic din București despre felul în care au perceput ei Răscoala. Unii dintre ei au propuneri despre cum ar fi trebuit gestionate anumite politici, astfel încât să fie tranșată chestiunea agrară altfel. La fel, din ancheta respectivă se remarcă felul în care ei cunoșteau personalități politice, cunoșteau condițiile de viață ale oamenilor, rudelor din mediul rural, cunoșteau realitățile sociale și culturale de la sate. Mulți veneau cu propuneri și percepții tranșante ale unui eveniment politic. Deci copiii nu erau separați de lumea politicului. Și felul în care au fost transcrise de G. Banu aceste interviuri este ușor părtinitor. Nu este un jurnalist echidistant, spune lucruri precum „și copiii au demonstrat felul că”, „și copiii au criticat guvernul”, are și el niște prejudecăți cu care pornește în ancheta lui, având inclusiv note xenofobe și încercând să integreze răspunsurile copiilor și într-un discurs antisemit.
La fel, există articole despre importanța alăptării, de exemplu, care ajung să fie și ele ideologizate și să reflecte condiția femeilor din mediul rural și să fie incluse în această mai mare luptă a conservatorilor sau în retoricile țărăniste.
(...)
Studiile dedicate copilului, childhood studies, au început să mizeze și pe ideea de agency, agențialitate a copilului. El nu este doar un receptor pasiv al unor politici ale statului, ci, așa cum se reflectă inclusiv în ancheta pe care am amintit-o anterior, percepe și el realitatea, adaptează și el sensurile, se poate opune anumitor perspective. Evident, dacă ne raportăm la societățile tradiționale și la secolul al XIX-lea, este foarte dificil să reușești să surprinzi și viziunea copilului și vocea lui. Dar cred că o lecție importantă că și el este un actor, nu este pasiv la transformările care îi se impun, este învestit cu această agențialitate și cred că mereu trebuie să percepem fenomenele culturale nu doar unidirecțional.
În carte te uiți și la violența împotriva copiilor, la violența în relațiile părinți-copii, stat-copil. Când și de ce am început să sancționăm violența împotriva copiilor?
Atunci când ne referim la trecut, e dificil în primul rând de definit ideea de violență și de limita acceptată social în cazul ei. Inclusiv în primele nomocanoane [n.r.: colecție de legi imperiale bizantine și de canoane ale sinoadelor bisericești], în pravilele care au funcționat în spațiul românesc până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, violența în raportul părinte-copil era normată, era în regulă să-ți bați copilul, cât timp îl bați „cu măsură”. Este dificil de definit ce înțelegem prin măsură. La fel, exista și acest cult al rușinii, foarte mult impregnat în cultura tradițională și, uneori, violența era cumva o delimitare a părintelui de comportamentul copilului. Violența publică, la fel era învestită cu sensuri educaționale, cu sensuri preventive, cu sensuri de a corija imaginea familială și cu sensuri moralizatoare. Deci intra într-un angrenaj mai amplu de mentalități.
Ulterior, cred că percepția asupra violenței a evoluat odată cu transformarea ideii de pedeapsă. Inclusiv în sfera educațională, în 1850, în Moldova, deja în școli devine interzisă pedeapsa cu bătaia. Știm că în sursele canonice există figuri de pedagogi violenți, pentru care pedeapsa și agresiunea fizică erau un instrument de disciplinare. Odată ce evoluează ideea de autoritate și odată ce avem niște pedagogi instruiți, care reușesc să se impună și altfel decât prin acest exces, evoluează și sensibilitatea noastră față de agresiunea fizică și față de pedeapsă în general. Mai ales din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, inclusiv în discursul nostru judiciar, se constată faptul că și mediul familial, acțiunea violenței în istoricul unui copil sunt cele care modelează comportamentul și sunt cele care pot transforma copilul într-un individ care la rândul lui perpetuează violența. Există discipline științifice - criminalistica, pozitivismul, determinismul - care vin în a doua jumătate a secolului al XIX-lea să ateste felul în care violența fizică nu aduce un beneficiu, ci trebuie să se mizeze pe ideea de reeducare și de reinserție în societate, care este favorabilă și statului, care vrea să recupereze copiii delincvenți. Dar asta este ceva ce se modifică la nivel discursiv, pentru că știm că și actualmente violența fizică încă este o realitate a unor familii românești.
Pe scurt, cred că la fel ca în cazul altor probleme ce țin de felul în care sunt gestionate educația și sănătatea, a fost ceva impus de elite și a durat generații până a fi acceptat social că violența nu mai este un instrument de educație și nu mai este un instrument de gestionare a raporturilor familiare.
Ce poți să-mi povestești despre cum a evoluat noțiunea de delincvență juvenilă și de copil infractor?
Felul în care a evoluat percepția asupra delincvenței juvenile a fost impulsionat și de discursurile științifice legate de discernământul minorului. Aici, tot în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, avem teorii din criminalistică și foarte multe statistici judiciare care identifică tipare ale mediului familial, ale condiției economice a copilului. Așa se constată faptul că nu este suficient doar să penalizezi o abatere, așa cum era în gândirea tradițională, în care aveai ideea de penitență, în care doar erai penalizat și trebuia să reflectezi la păcatul comis, iar delincvența era percepută în primul rând ca o abatere de la cadrul cutumiar, moral și religios al lumii tradiționale. Începând din epoca modernă, teoriile criminalistice încep să reflecte și niște carențe sociale și economice, domenii în care statul modern trebuie să intervină cu măsuri mult mai ample.
La nivel instituțional, în sistemul penitenciar, minorul delincvent începe să fie separat de ceilalți delincvenți și se recomandă înființarea de închisori corecționale. Doar că aici discursul juridic a devansat realitățile autohtone. La 1881, exista o singură casă de corecție dedicată minorii, la Mislea. Erau necesare niște instrumente instituționale, nu doar legislative și discursive, pentru a crea medii care realmente să reeduce minorul și să contribuie la ulterioara lui reinserare în societate. De altfel, se remarcă faptul că copilul apare acum ca un individ reeducabil. Greșelile, abaterile nu mai sunt înțelese doar în cheie religioasă, ci pot avea justificări mult mai ample – sociale, familiale și psihoafective – și trebuie corijate prin instrumente moderne, tot dintr-o rațiune pragmatică a statului de a salva și a recupera acești tineri în cadrul corpului național.
Foarte greu a fost secondată această modernizare juridică și de o evoluție a mentalităților. Eu am dat un exemplu din literatură, Codin, scris de Panait Istrati, care arată că minorii care fuseseră în sistemul penitenciar și comiseseră o ilegalitate tot erau stigmatizați de comunitate.
Uită-te la Codin. Cât l-au mai bătut şi l-au chinuit cînd era mic, săracu (...) doi ani după [Codin] a băgat cuţitu-ntr-unu pe care l-a prins în pat la iubita lui. Şi-atunci l-a bătut şi pe el Dumnezeu şi zece ani a tăiat la sare în ocnă. Oamenii-i zic „oenașu“, N-au dreptate. Dovadă că Dumnezeu l-a iertat e că i-a trimis un înger nevinovat ca tine…
(fragment din Codin de Panait Istrati)
Vorbești puțin în carte și despre jucării și diferite jocuri. Eram curioasă ce poți să-mi spui despre cum se legau ele de încercarea de modernizare a statului.
Este, de exemplu, jocul coloniilor germane, în care pionul cu care se joacă copilul este de fapt personificarea unui explorator care navighează aceste colonii germane și așa se deprinde cu ideea de putere imperială. Este interesantă și evoluția jocului în general și, la fel, că tot vorbeam de ce aduce nou secolul al XIX-lea sau ce reinventează cu o intensitate diferită și cu sensuri diferite – este o dezbatere mai veche. Și Platon în Legile propunea niște prescripții de ordonare a jocului, astfel încât copilul să se deprindă cu ideea de reguli, cu ideea de autoritate și să perceapă în cheie politică ideea de libertate a jocului. Într-un fel se jucau copiii elitelor, în alt fel se jucau copiii din mahala, acolo unde predomina acest joc colectiv vs. jocul solitar din noua cameră a copilului și noul spațiu privat al înaltei societăți. Sunt foarte multe variabile, dar vedem acest fir roșu al istoriei, care ne demonstrează faptul că jocul și recuzita lui sunt construite diferit de societăți, pentru a reflecta anumite idei pregnante ale epocii.
Am vorbit mult despre cum încercau statele moderne să instrumentalize copilăria. Mă întrebam adeseori, citind cartea, cum arată instrumentalizarea asta azi. Dacă o istorică din viitor o să încerce să scrie despre anii 2020 cartea pe care ai scris-o tu despre epoca modernă, despre ce crezi ar scrie?
Cred că i-ar fi foarte dificil, pentru că ar opera cu conceptul de kidult – kid adult. Dacă în Evul Mediu aveam o copilărie accelerată și maturitatea începea precoce din punct de vedere al exigențelor sociale, ulterior am ajuns în cazul opus, în care pare că avem o copilărie prelungită și tineri care devin mai târziu autonomi și independenți economic. Avem o societate de consum, în care există niște practici infantile specifice consumerismului și există granițe din ce în ce mai difuze între vârste. Vedem colecționarul de jucării, nu? La fel, operăm cu conceptul de nostalgie, folosit în foarte multe producții artistice, culturale, dar și în practicile noastre de consum. La fel, cred că în continuare rămâne aplicabil principiul mai multor copilării, în continuare știm că există zone cu un decalaj de dezvoltare, în continuare abandonul școlar și violența domestică sunt o realitate.
Vedem în continuare acest naționalism de care vorbeai în carte împins în educația copiiilor?
El este folosit acum la un nivel mult mai soft, social acceptabil, dar este prezent în viața copiiilor. Vezi simbolurile de care ei se lovesc: cunosc drapelul, imnul, anumite zile pe care le celebrăm. Acum se pune mai mult accent pe componenta civică. Ne-am desprins totuși de acel primat etnic, lingvistic și religios, dar rămân în continuare întrebări despre felul în care privim alteritatea, străinii dintre noi.
Crezi că există lucruri bune în relația cu copii pe care le-am pierdut o dată cu modernitatea?
Există foarte multe figuri care au funcționat ca actanți ai modernizării și care acum se luptă să își recupereze o imagine profesională și culturală. Mă gândesc la moașe. Aveam inițial moașa care, în comunitatea tradițională, era o figură cu autoritate, practica moșitul empiric și remediile populare pentru a îngriji nou-născutul și a mamei. Moașa era importantă și era un mediator între stat și comunitatea tradițională, tocmai pentru că ea vedea corpul mamei și al copilului dincolo de materialitatea lui. Ea punea în practică o întreagă fenomenologie a natalității. Odată ce se produce fenomenul de profesionalizare și de medicalizare a societății, avem primatul științific în felul în care creștem copilul, iar moașa a fost lăsată în urmă. Și actualmente, de exemplu, există o asociație a moașelor din România care tot încearcă, pe căi legislative și prin diferite proiecte educaționale, să recupereze o imagine a moașei ca actor relevant în cadrul îngrijirii neonatale.
Cred ca există și anxietăți universale, care se resimt în toate epocile, dar sunt gestionate cu instrumente diferite. Modernizarea a adus o evoluție a discursului. Depresia postpartum nu mai este ceva stigmatizat, ci este gestionată prin psihologia modernă, acesta este un câștig. Aceste evoluții științifice sunt un progres de care noi ne bucurăm. Pe de altă parte, și sper că această carte reușește să reflecte asta, modernizarea ca proces nu a avut doar învingători, nu a adus doar beneficii. Există și persoane care nu au avut resursele educaționale și economice pentru a face față modernizării. Atunci ele devin victime ale unor procese accelerate. Și aici este un caz care, la fel, vine din literatură, dar mi se pare elocvent și pentru realitatea istorică – cel al personajului Neranțula din cartea omonimă scrisă de Panait Istrati, care era o sacagioaică din mahalaua evreiască a Brăilei, care transporta apă prin oraș pentru a se întreține. Ea devine martora introducerii apei potabile în oraș, chiar le povestește neîncrezătoare partenerilor de joacă despre un robinet care dă apă. Dacă ne uităm la deznodământul Neranțulei, pe ea o găsim în tinerețe, practicând prostituția, pentru că asta a devenit singura cale prin care putea să își câștige traiul în epoca respectivă, odată ce, prin modernizarea peisajului urban, rămăsese fără activitatea care o ajuta să-și câștige traiul. De asta trebuie să nu cădem în capcana modernizării ca evoluție unitară pentru toate categoriile sociale, căci ea a avut și victime. La fel, aici putem să ne uităm și la felul în care Răscoala de la 1907 a venit după jubileul dedicat lui Carol I al României. Există mai multe lumi, mai multe copilării: copilăria idilică a lui Creangă este contrazisă de copilăria Bărăganului lui Istrati, mult mai violentă și realist portretizată.
Fotografie de deschidere preluată din arhiva Fortepan.
