Cinci idei despre migrație cu care am rămas după ce am ascultat un dialog între un antropolog și un istoric.
Tu cunoști pe cineva plecat la muncă în străinătate?
Bag mâna în foc că răspunsul e da. Personal, până am venit la facultate nu cred că aveam vreun prieten care să nu aibă rude plecate la muncă în afară. Fie că erau părinți, unchi sau frați, cu siguranță cineva din familia apropiată lucra sau lucrase în străinătate. Eu am rude și prieteni care în prezent locuiesc în Spania, Scoția, Franța, Belgia, Germania sau Statele Unite. Și asta fără să mai pun la socoteală oamenii care au lucrat doar o perioadă în străinătate (ca tatăl meu) sau care muncesc sezonier.
Toți se numără printre milioanele de români plecați după deschiderea granițelor în anii ’90. Plecarea i-a transformat și pe ei, și țara pe care au lăsat-o în urmă.
Pentru că am vrut să înțeleg mai bine cum a arătat tranformarea asta, pe 16 ianuarie am participat la conferința „Ultimul stinge lumina. România migratoare”, din seria de evenimente Idei în Agora, un program de discuții pe teme științifice desfășurat de Muzeul Municipiului București.
Gazda evenimentului a fost istoricul și eseistul Sorin Antohi iar drept partener de dialog l-a avut pe Remus Anghel, antropolog specializat pe migrație și coautor al mai multor studii pe subiect.
Dacă vrei poți să asculți toată discuția aici (recomand). Până una-alta, uite ce idei au rămas cu mine după.
1. Cifrele mint
Este greu către imposibil să ai cifre exacte care să reflecte migrația populației, atât la nivel global, cât mai ales la nivelul României.
„Există o foarte mare naivitate în a trata numerele la toate nivelurile, de la jurnaliști până la miniștri, până la ministere”, spune Anghel. În spațiul public vezi vehiculate cifre precum trei milioane de români plecați, șase sau zece. Antropologul susține că numărul e însă mult mai mare.
Oamenii cad cu ușurință în afară statisticilor. De exemplu, o persoană păstrează legătura cu România și se întoarce regulat, dar pentru că țara în care locuiește nu permite dublă cetățenie a renunțat la cea de român, deci a dispărut din unele statistici.
E greu să numărăm și pentru că nu vrem s-o facem (o numărătoare sinceră ar arăta o scădere de populație care ar însemna o alocare diferită a resurselor, o comună care descoperă că are mult mai puțini locuitori decât crede nu va mai primi aceeași bani de la administrația locală, de exemplu), pentru că nu știm s-o facem (întrebările din chestionare sunt uneori formulate confuz), dar și pentru că în sine migrația e un fenomen fluid, greu de măsurat.
„Oamenii sunt foarte mobili. Trebuie să iei statisticile astea ca fiind aproximative și să le înțelegi ca atare. De fapt, oamenii sunt în permanentă revenire”, explică antropologul .
Și revenire asta e, la rândul ei, un fenomen dinamic. Cineva vine acasă, stă o vreme, apoi pleacă din nou în străinătate, poate în altă țară. Altcineva lucrează sezonier, și își petrece jumătate de an în țară, jumătate în afară.
„Vorbim de undeva la 15% din populația României cu o experiență de migrație în ultimii 10 ani.”
2. Dacă nu înțelegi migrația, nu o să înțelegi foarte multe din ce se întâmplă în România
Migrația este unul dintre cele mai importante fenomene sociale din ultimii ani. Plecarea unui număr mare de oameni din țară afectează într-o formă sau alta aproape orice domeniu la care te poți gândi. Sau cum a spus antropologul invitat: „S-ar putea să nu înțelegi foarte multe lucruri despre ce se întâmplă în România dacă ai scos variabila migrație”.
Un domeniu în care se vede asta foarte bine este agricultura, care acum se confruntă cu o lipsă a forței de muncă, dar și cu alte transformări aduse de deplasarea populației într-o direcție sau alta. În anii ’90, explică Anghel, în România, venitul mediu din mediul rural era 20 de dolari pe lună. Astfel, nu e de mirare că mulți oameni au plecat, mai ales dintre cei care nu aveau pământ și erau forțați să muncească ca zilieri. În prezent, deși se câștigă ceva mai bine la sat (un mecanic agricol poate câștiga de exemplu și 1.000 de dolari pe lună), fermierii continuă să aibă probleme în a găsi angajați. O să înțelegi de ce din punctul următor.
3. Oamenii care pleacă se resocializează
Să muncești și să locuiești în altă țară e o experiență transformativă. Există români care se duc în afară și văd că se poate trăi și altfel decât o făceau pe meleagurile românești sau după cum spune antropologul, au parte de: „experiențele sociale care le resetează și le restructurează modul în care ei înțeleg întoarcerea în țară.”
Pentru multe femei, mai ales cele din primele valuri ale plecării, asta a însemnat să ia contact cu societăți mai puțin patriarhale ca a noastră și să devină mai independente. Asta a schimbat adesea modul în care ele se raportau la familiile și relațiile de acasă.
Oamenilor li se poate schimba și raportarea la stat. În țară, spune Anghel, vedem la televizor, dar și în discursul oamenilor, diabolizarea statului și ridicarea în slăvi a privatului. Când vorbești cu emigranții românii, însă, vei vedea că ei se plâng mai mult de patronii privați, de condițiile de muncă și exploatarea la care sunt supuși, decât de statul gazdă.
Resocializarea redefinește și noțiunea de muncă, ceea ce uneori poate fi un motiv pentru care oamenii nu se întorc în țară, deși cel puțin în unele domenii ar putea „câștiga ca afară”.
Anghel dă exemplu romilor săraci din satele din Sudul Transilvaniei, care de multe ori erau folosiți ca zilieri de săteni, fără să fie plătiți în bani, ci în mâncare și produse.
„Acum, antreprenorii se plâng că nu mai au pe cine să angajeze și e și normal, pentru că aceiași antreprenori nici nu recunoșteau munca oameniilor ca atare.” Odată întorși acasă, oamenii se raportează altfel la muncă, pe care o vor tratată cu respect și nu mai acceptă să fie plătiți în produse sau pe sume mici.
4. Am fost mereu mai mobili decât credem
De multe ori suntem tentați să vedem mișcările de populație din ziua de azi drept surprinzătoare și perturbatoare, în timp ce idealizăm un trecut în care oamenii nu-și părăseau satul generații la rând. Sedentaritatea îndelungată e însă un concept mai modern decât am crede.
„Dacă ne uităm la istorie, chiar acum o sută și ceva de ani lumea era cam la fel de mobilă cum este acum”, explică Anghel. Oamenii plecau în căutare de muncă sau teren agrar, încercau să fugă de invadatori sau să lase în urmă fenomene precum seceta sau indundațiile.
Noțiunea de sedentarism, spune antropologul, este foarte mult legată de ideea de stat național, care s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea. Un stat național cu multe instituții are nevoie de cetățeni mai sedentari și mai omogeni pentru a funcționa mai ușor și a-și justifica existența.
„Foarte interesant cum în istoria modernă a României una dintre fantasmele cele mai recurente, cele mai importante este fantasma așezării solide, a nemișcării, a statorniciei”, spune istoricul Sorin Antohi. Această statornicie, „în bună măsură inventată”, a fost în permanent pusă în contrast cu mobilitatea tuturor celorlalți. Românul era stabil, ceilalți (cum ar fi vecinii noștri slavi sau maghiari) mobili.
Transhumanța este una dintre puținele versiuni de migrație istorică pe care le acceptăm pentru strămoșii noștri, continuă istoricul, dar chiar și ea este ciuntită. Deși de multe ori se desfășura pe distanțe mari, depășind granițele României actuale, azi tindem să ne-o imaginăm ca pe ceva de tipul „din vârful muntelui până la câmpia de la poale”.
Aceste mitologii s-au integrat mai apoi în toate formele de cultură și influențează și azi modul în care ne raportăm la spațiu, precum și judecățile morale la care îi supunem pe cei care au plecat și fenomenul migrației în general.
5. Există multe mituri despre migrație
Migrația nu a arătat la fel pentru toată lumea. Migranții români din anii ‘90- 2000 au avut o experiență diferită față de cei care au plecat în 2010. Primii s-au aruncat mult mai mult în necunoscut față cei de pe urmă, care știau ceva mai bine ce înseamnă plecarea. Lucrurile nu au arătat la fel pentru femeile care au plecat să muncească ca îngrijitoare față de cele care au plecat în agricultură.
Acest proces extrem de complex, cu multe variabile, ne atinge multe butoane sensibile. De aceea, de multe ori ajungem să ne creăm mituri pornite de la suprasimplificări sau povești mai confortabil de spus.
Un exemplu de mit care ne face să ne simțim bine: românii au plecat să-și găsească slujbe mai bune, în sectoare white collar – cei mai inteligenți doctori, IT-iști, profesorii, au plecat din România pentru a străluci pe scene internaționale. Sigur, unii dintre ei au plecat și au avut succes, dar pentru majoritatea migranților povestea e alta. „Românii au plecat mână de lucru în construcții, în agricultură, femeile în îngrijire”, spune Anghel. În plus, primele destinații nu au fost Germania sau Franța, „unde gândeam noi că o să ne iluminăm”, ci Italia și Spania, unde era nevoie de forță de muncă și imigrația era slab reglementată. De altfel, mulți din primele valurile de migrație au plecat din țară ilegal, rezolvându-și statutul pe parcurs. Pentru mulți a însemnat să trăiască și să muncească în condiții foarte grele, cu puțini bani și mari sacrificii personale. Iar statul român a făcut foarte puțin pentru a-i ajuta.
Dacă ne uităm la unele case construite de români din banii făcuți în afară e lesne de înțeles cum s-a creat imaginea asta a românului care câștigă bine și trimite bani în țară. Dar nu e mereu adevărat. „Paradoxul este că în momentul în care românii erau mai precari trimiteau mai bine decât în momentul în care s-au stabilizat.”
Există mai multe explicații pentru situația asta. Mulți au crezut că plecarea e temporară și că, după ce vor fi strâns destui bani acolo se vor întoarce în România. N-a fost cazul pentru toată lumea și, când asta devenit din ce în ce mai evident, românii au început să investească mai mult în țara de reședință decât în cea de proveniență. Au jucat un rol și alte două fenomene demografice: îmbătrânirea și moartea. Odată ce copiii și părinții rămași acasă au început să crească, respectiv să moară, motivele migranților de a trimite bani în țară s-au mai redus.
Pentru istoricul Sorin Antohi, însăși noțiunea de „diasporă” aplicată românilor care au plecat e problematică. „Nu avem de-a face cu o diasporă în sensul acesta nominal al cuvântului, ci cu o populație aflată în bătaia vânturilor istoriei, care încearcă să vadă ce poate să facă mai bine ca să supraviețuiască, dar să și prospere.” Deși recunoaște că migranții români sunt în continuare legați de cultura de acasă, prin mâncare sau consumul unor produse culturale românești, aceste legături nu sunt destul de puternice cât să creeze o diasporă, în sensul de populație unită de un principiu spiritual (cum e, de exemplu, diaspora armeană unită de genocidul comis împotriva lor și de dorința de a se reîntoarce în teritorile pierdute).
Tocmai de-asta, continuă Antohi, nu trebuie să-i privim pe românii „de afară” nici ca pe posibili salvatori care ne pot transforma țara, nici ca pe cauza relelor noastre, ci pur și simplu ca pe niște oameni care încearcă să-și găsească rostul în viață, așa cum știu mai bine.
Imagine principală realizată cu MidJourney A.I.
