O fabrică din Baia Mare ține pe linia de plutire mii de familii și ascunde fisurile adânci ale unei lumi în reindustrializare. O poveste despre frica de viitor și dependență economică, amplificate de mesajele iresponsabile ale politicienilor.
La finalul lunii august 2025 la Baia Mare, în incinta unei fabrici de mobilă pentru IKEA în care lucrează numeroși angajați proveniți din Sri Lanka, a avut loc un conflict spontan între mai mulți români și străini, alimentat de nemulțumiri vechi legate de salarii, beneficii și condițiile de muncă, dar și de percepția unui tratament inegal din partea angajatorului. A fost nevoie de intervenția angajaților de la pază ca să despartă taberele și să liniștească spiritele.
Era începutul unei perioade în care mai mulți muncitori asiatici din România au fost atacați sub diverse pretexte care au produs revolta publică și au ridicat întrebări legitime privind rasismul românilor.
După scandalul din 22 august de la Baia Mare, au avut loc atacuri la București, pe 25 august și la Cluj-Napoca, pe 26 august. Momentul din capitală, când un tânăr s-a filmat în timp ce îl lovea în plină figură pe un livrator din Bangladesh, a devenit viral. Atacatorul a fost aproape imediat imobilizat de un polițist în civil, martor la incident. La Cluj-Napoca, un alt tânăr a bătut fără milă un muncitor din Nepal cu o bucată de lemn, până l-a băgat în comă. Toate aceste episoade violente au survenit după ce un deputat AUR, Dan Tănasă, a instigat public populația împotriva muncitorilor străini, îndemnându-și susținătorii să refuze orice comandă care ar ajunge la ei adusă de un livrator străin.
Declarația politică susținută de Tănasă a fost făcută mimetic după ce măsuri de interzicere a angajării unor migranți deținători de permise de muncă, care lucrau ca taximetriști sau în joburi de tip curierat/delivery, au fost luate de administrația din Sankt Petersburg, Rusia. Motivul oficial invocat a fost combaterea angajării ilegale și „crearea de locuri de muncă pentru ruși”.
Revenind în România, spre deosebire de cele două cazuri individuale descrise mai sus (deși grave), situația de la Baia Mare a implicat un număr relativ mare de persoane. Fabrica în care s-a petrecut bătaia filmată se numește Aramis, ca cel mai pios dintre cei trei mușchetari ai lui Dumas, și este cel mai mare angajator din nordul țării, un actor economic major în Maramureș.
Aramis Invest este producător și exportator de mobilă, fiind principalul furnizor din România de mobilier pentru concernul suedez IKEA. Are peste 6.000 de angajați, din care circa 16% sunt muncitori proveniți din spațiul extracomunitar. Cea mai mare parte a angajaților, însă, provin din comunități vulnerabile din sate și comune din Maramureș, Satu Mare și Sălaj. Muncitorii sunt aduși zilnic cu autobuzele la fabrică și muncesc în trei schimburi. Sute de oameni sunt dependenți de acest loc de muncă, unul dintre puținele care acceptă pentru angajare și documente de identitate temporare emise de autorități. Acestea se acordă celor care nu dețin un act de proprietate sau un contract de închiriere care să ateste o adresă de domiciliu.
Cu alte cuvinte, oameni care trăiesc uneori la limita sărăciei și care locuiesc în provizorat în comunități de tip ghetou, inclusiv în municipiul Baia Mare, pot câștiga o pâine lucrând pentru fabrica de mobilă.
În aceste locuri, mesajul suveranist al AUR a penetrat suficient încât să producă efecte dintre cele mai nedorite. La alegerile generale din 2024, AUR a ieșit pe locul al doilea în opțiunile de vot din județul Maramureș, obținând un scor de circa 20%, după PSD. În comunitățile de romi din Baia Mare, suveraniștii au obținut majoritatea adeziunilor de vot, spun reprezentanți ai organizației Young Roma, consultați de Scena9. Potrivit acestora, educația precară, dar și tarele expunerii istorice la rasismul majorității au creat premisele pentru replicarea unui comportament antisocial față de lucrătorii asiatici. De altfel, Baia Mare este un oraș fragmentat în care au fost edificate mai multe ghetouri în care persoane vulnerabile, cel mai adesea romi, locuiesc în comunități marginale și sunt stigmatizate de restul populației. Craica, Pirita, Cuprom, Luminișului sunt doar câteva dintre ele. În 2011, primarul de la acea dată Cătălin Cherecheș (între timp condamnat pentru luare de mită) a ridicat un zid de beton de 1,6 metri înălțime și 100 de metri lungime de-a lungul unei zone cu locuințe sociale de pe strada Horea din Baia Mare. Demersul a fost sancționat inclusiv de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) în 2020, care a amendat Primăria, iar în 2024, Tribunalul Baia Mare a decis demolarea construcției. În tot acest timp, autoritățile au susținut că era vorba de un zid de protecție împotriva accidentelor rutiere.
Scenariul radicalizării comunităților vulnerabilizate de sărăcie și educație precară pare să fie relevant, de vreme ce și atacul desfășurat la Cluj-Napoca s-a produs la Pata Rât, cartierul locuit de sute de persoane de etnie romă. În mai 2025, înainte de prezidențiale, publicația PressOne a arătat că în această comunitatea marginalizată principalele opțiuni de vot au fost George Simion și AUR.
Statul român are puține programe de acomodare a celor două lumi și culturi – cea autohtonă și cea sud-est asiatică –, de vreme ce nu se descurcă nici cu integrarea propriilor minorități istorice. În acest peisaj, lucrătorii din Asia care ajung cu sutele de mii în România au un statut social incert, puternic condiționat de bunăvoința și empatia patronilor și a locuitorilor cu care intră în contact (sau de lipsa acestora, după caz). România a menținut an de an acordarea de permise de muncă pentru contingente de câte 100.000 de lucrători străini. Ultimele estimări arată că lucrătorii provenind din țări non-UE au ajuns la un estimativ 1,2 % din totalul populației. Piața muncii pentru acești oameni este încă restrânsă, fluxul migratoriu de la noi fiind unul din cele mai reduse din UE, însă în România percepția bate realitatea: analize ale Centrului pentru Studiul Comparat al Migrației (CSCM) arată că oamenii cred că numărul de migranți este mult mai mare, de circa 10-15% din totalul pieței muncii de la noi.
Ce se întâmplă la Aramis?
Mult timp după închiderea minelor, Maramureșul s-a clasat în rândul celor mai sărace județe din țară. În ultimii ani, însă, creșterea ponderii industriei prelucrătoare, a clasat Maramureșul pe locul al treilea din regiunea Nord-Vest după Cluj și Bihor. Dependența de Aramis este totală în Maramureș. De aceea vei găsi foarte puțini muncitori dispuși să vorbească despre condițiile de muncă. Familii întregi, străzi întregi, sate întregi își iau lunar salariile lucrând pe secțiile de montaj de la Aramis. Chiar dacă veniturile sunt, de obicei, minime, strategia combinată, care include atât salariul, cât și resursele disponibile într-o gospodărie rurală, menține mii de oameni pe linia de plutire.
În 2023, numărul de angajați din județ era peste cel din 2018, iar repartizarea numărului de salariați pe domenii de activitate, la nivelul anului 2023, arată faptul că cei mai mulţi angajaţi sunt în industria prelucrătoare, cu o pondere de 44,3%.
Muncitorii au putut lua credite din bancă și și-au construit case, circulă cu mașini și și-au ținut copiii la școală. În același timp, păstrarea acestui echilibru cu investiții atent calculate asigură pentru angajator o forță de muncă ieftină și incapabilă să răspundă la abuzuri, pentru că în rândul muncitorilor nu există lideri și nici organizare sindicală.
Despre cum s-au transformat relațiile de muncă în Maramureș, după închiderea minelor și disponibilizările masive, au scris doi sociologi clujeni, Zoltán Mihály și Ionuț Földes, care au semnat în 2023 un studiu intitulat „Reindustrializarea și regimurile transnaționale ale muncii în județul Maramureș: între lipsa de reglementare națională și dependența de export”. Analiza lor încearcă să demonstreze că începând cu anii 2000, aici a avut loc o transformare majoră.
Maramureșul avea un istoric de centru de minerit specializat pe metale neferoase: aur, argint, cupru, plumb și zinc. Cele mai vechi zăcăminte se aflau chiar în Baia Mare, Baia Borșa și Lăpuș. Regiunea a trecut printr-un proces de reindustrializare către producția de mobilă, accesată local prin ceea ce se numește o schemă de aprovizionare just-in-time (producția e coordonată cu cererea, iar firma nu ține stocuri de marfă) și prevede operațiuni orientate spre export prin aportul unei munci ieftine.
Aramis Invest nu face parte din familia IKEA, dar produce exclusiv pentru export, iar bunurile pe care le produce ajung exclusiv la gigantul IKEA. Valoarea companiei românești este de aproximativ 200 milioane de euro. La Baia Mare se produc componente de saltele și mobilier din PAL pentru asamblarea produselor IKEA. Aramis mai fabrică intern spumă pentru saltele și arcuri. Potrivit studiului citat, Aramis oferea în 2023, un salariu mediu de 400 € (aprox. 1.950 RON, în condițiile unui salariu minim pe economie de 1.900 RON). Din documentarea realizată de Scena9 în octombrie 2025 a reieșit că angajații mai primesc în plus și bonuri de masă pentru fiecare zi lucrată, precum și beneficii pentru zilele de sâmbătă lucrate.
De fapt, banii se înmulțesc atunci când muncești sâmbăta, ne-au spus oamenii. Însă de multe ori, sâmbetele sunt chemați la lucru numai muncitorii străini, iar asta naște nemulțumire în rândul angajaților români. În logica angajatorului însă, munca de weekend cu lucrătorii din Sri Lanka angajați implică niște costuri mai mici și o logistică minimală pentru a-i aduce pe secție: aceștia sunt cazați în facilități apropiate de fabrică, stau în comunități compacte și nu necesită transport de la distanță mare. În zilele legale de muncă, navetiștii sunt și ei aduși cu autobuzul zilnic dinspre localitățile de domiciliu și primesc o masă caldă la intrarea în schimb. Schimbul de noapte începe la 10 seara și se termină la 6 dimineața.
Comuna Satulung se află la vreo 15 kilometri de Baia Mare. După ultimul recensământ, circa 23% dintre locuitorii săi sunt romi. Autobuzele de la Aramis perie zona zilnic înainte de fiecare schimb, ca să adune muncitorii de pe sate și să-i ducă la fabrică. Traversând străzile unde primarul n-a reușit să introducă alimentarea cu apă potabilă nici după 13 ani de mandat, dai de case de gospodari, cu etaj și garduri din fier forjat, proaspăt vopsite sau cu schelele încă la vedere.
Pentru cei din zonă, acesta e un semn al bunăstării, fiindcă în urmă cu o generație, astfel de case ar fi fost un vis de neatins. Cei cu care am intrat în vorbă sunt scumpi la a oferi detalii despre munca lor de la fabrică, mai ales fiindcă se tem să nu spună ceva nepotrivit. Cum nu există reprezentare sindicală, sute de oameni își rezolvă conflictele direct sau vorbind cu patronul și șefii de secție, care „sunt oameni cumsecade”.
N-a fost „nu știu ce agresiune în Aramis” – problema a fost că toată lumea a interpretat greșit ceea ce s-a văzut în filmarea făcută publică, mi s-a spus în sat. Scânteia ar fi fost o neînțelegere între un tânăr venit din satul Pomi (Satu Mare) și un muncitor din Sri Lanka, care împărțeau la muncă un pistol de capsat buretele pe șezutul unei canapele. Chiar și așa, a fost nevoie de intervenția „Spartanilor”, adică a oamenilor de la firma de securitate care a calmat spiritele.
„Am auzit și io la baie la vestiar de la colegi ce-o fost. Că s-o smîcit! Dar peste două zile i-am văzut pe negrii cu care o fost scandalu’ cu băiatu’ din Pomi la cafele, și-au cerut iertare unu’ de la altu’, s-au împăcat negrii cu românii. Așa se întâmplă la nervi! De multe ori și român cu român se ceartă și ei între ei se ceartă!”, spune N.D.*
Stăm așezați într-o bucătărie nou renovată, unde miroase a curat. N.D. a crescut într-o familie de mineri, ca mai toată lumea din zonă, și pe care anii ‘90 i-a îngenuncheat după rundele succesive de disponibilizări și închiderea minelor. Lucrând la Aramis, cot la cot cu soția, tânărul a reușit să-și ridice singur în curtea părintească o casă nouă în mai puțin de un deceniu. Uneori, când săptămâna de lucru se prelungește sâmbetele, salariile care intră în casă, fără bonurile de masă, urcă la 10.000 lei. Are trei copii, toți la liceu și e foarte mulțumit de cum s-au așezat toate, chiar dacă munca e grea, mai ales pe turele de noapte. Fără sâmbete, salariul îi scade înspre 2.500 lei.
„Numa’ că ei (muncitorii din Sri Lanka, n.red) au alte drepturi față de noi”, susține omul. Din explicațiile sale, principala nemulțumire a angajaților este legată de inechități în felul de raportare al angajatorului la drepturile lucrătorilor străini. Aceștia n-ar fi penalizați dacă refuză munca de sâmbăta cu tăierea bonurilor de masă și ar fi avantajați dacă își iau zile de boală sau de concediu, pe când restul muncitorilor ar fi descurajați să procedeze similar sub amenințarea tăierii bonurilor de masă. „Dacă lipsesc o zi, ei primesc bonurile. La români nu le dă. Asta îi deranjează pe foarte mulți oameni. N-am vorbit cu nime’, cu cine, că dacă nu avem sindicat?”, se întreabă și se scarpină în palma bătătorită.
În fiecare secție de la Aramis lucrează cam la 25-30 de persoane, care execută un anumit produs din plan. Spre exemplu, unii fac canapele de pânză, alții din imitație de piele, iar alții fac scaune. La sfârșitul unui schimb de opt ore, de exemplu, dintr-o secție trebuie să iasă 100 de canapele. „Îs comenzi întruna, stau tirurile și încarcă și duc în tătă lumea. Îi cea mai renumită firmă!”, spune soția, așezată lângă o vază cu flori aurite din plastic.
În bucătăria mare s-a strâns toată familia. N.D. a îmbrăcat o haină cu însemnele firmei. „Ăștia negrii au venit și au zis că acolo în țara lor n-au de lucru, nu-și găsesc să muncească, salaru’ e mai mic. Acolo cel mai mare salar îi cum ar fi la noi 200 de euro și cu el trăiesc patru persoane. Și mâncare numa’ orez, de-aia îs și slabi, îs amărâți. Salariul îl trimit la familie, la părinți”, îmi explică.
Din ce reușesc să mai vorbească în pauzele de masă, sri lankezii le-au povestit despre familiile lor lăsate acolo unde pare a fi pentru cei din satele de lângă Baia Mare capătul lumii. Sri Lanka a traversat începând cu 2020 cea mai gravă criză economică de la obținerea independenței țării. După șocuri multiple agravate și de pandemie și de slăbiciuni structurale ale economiei sale, Sri Lanka a intrat în incapacitate de plată în 2022. Sărăcia a crescut cu 10 puncte procentuale între 2021 și 2022, ca urmare a scăderii veniturilor reale, pe fondul pierderilor de locuri de muncă și al inflației ridicate, arată o analiză a Băncii Mondiale.
N.D îmi mai spune că el și familia lui n-au plecat niciodată la muncă în străinătate, pentru că n-au vrut să-și lase copiii pe mâna bunicilor de care „nu se tem” și pe care nu-i ascultă. I-au strunit bine, îmi spune, sunt aproape majori, „nu beau și nu fumează”, ba și-au mai găsit și locuri de muncă plătite în Baie.
„Românu’ nu prea îl ridică pe țigan!”
Tot despre oportunitate vorbește și Vlad Bardai, un tânăr inginer rom și președintele asociației Young Roma Maramureș. El spune că angajații de la Aramis sunt instruiți la locul de muncă și că muncitorii provin, cu precădere, din comunitățile rome din zonă.
„Aramisul, din fericire, e dintre puținele firme care angajează cu acte de identitate temporare, adică cu acel buletin de hârtie. Pentru că e foarte greu să angajezi un om care nu are un spațiu. Dacă nu au acte de proprietate, nu au acte de identitate. Sunt multe firme în care acești oameni nu vor fi angajați din cauza acestui criteriu. Multe bănci nu le fac un cont bancar. Din cauza asta”, spune Bardai.
„Aramisul, din fericire, e dintre puținele firme care angajează cu acte de identitate temporare, adică cu acel buletin de hârtie. Pentru că e foarte greu să angajezi un om care nu are un spațiu. Dacă nu au acte de proprietate, nu au acte de identitate. Sunt multe firme în care acești oameni nu vor fi angajați din cauza acestui criteriu. Multe bănci nu le fac un cont bancar. Din cauza asta”, spune Bardai.
Totuși, el consideră că nu există o altă problemă între romi și muncitorii din Sri Lanka, decât cea privind accesul la resurse. „Dacă au o problemă, e pentru că noi, românii, avem o problemă cu ei, nu e neapărat o problemă a etnicilor romi. Acolo a fost conjunctura de așa natură că a implicat persoane de etnie romă și persoane din Sri Lanka. Vă dați seama, vorba românească, fiecare încearcă să-și tragă focul sub oala lui”, consideră Bardai.
Într-un răspuns redactat pentru podcastul hackingwork, reprezentanții companiei Aramis au catalogat scandalul filmat în secția lor de montaj ca fiind un incident punctual, care nu are legătură cu cadrul general de muncă, dar care a fost amplificat până la proporții regretabile. Toți angajații, spune compania, „beneficiază de aceleași drepturi salariale și de aceleași condiții de muncă, fără nicio excepție”.
Înapoi în sat, încercăm să mai găsim voci care să ne vorbească despre condițiile de muncă de la fabrică. Ne ia în primire o femeie în vârstă, care tranșează discuția legată de români, romi și rasism pe lângă care ne tot învârtim. Atitudinea generală a românilor față de romi este: „Românu’ nu pre’ îl ridică pe țigan! Lasă-l dracului, că-i țigan, zice. Lasă că îi murdar!”, explică ea.
Comunitatea s-a ridicat datorită celor de la Aramis, îmi mai spune, care a calificat oamenii și le-a „dat și pachete și sunt mulți care se bucură că au și câte 14 copii!”
„Au luat oaminii banii din bancă și acolo își plătesc bieții datoriile! Dar cu bănuții ăștia au făcut ceva! Fabrica e foarte rentabilă pentru noi.”
Casele se înșiră leneșe de-a lungul unui drum care șerpuiește cu urcări bruște printre niște dealuri pline de livezi în culori de toamnă. Curțile stau larg deschise, cu oameni sprijiniți de stâlpi și câini care aleargă liberi după căruțe. Și aproape începe schimbul al doilea la fabrică.
Accesul se face printr-o zonă industrială pe de-o parte în paragină, pe de alta în plină expansiune. Bălării, bălți, câini de dimensiuni impresionante căscând în fața unor intrări în te miri ce wasteland. Și puhoi de lume care se revarsă dinspre porțile fabricii. Grupuri de oameni, fiecare de etnia lui, se deplasează dinspre și înspre locul de muncă. Dar nu împreună. Poate că pur și simplu nu se cunosc între ei și nici nu apucă să se cunoască, fiindcă mărimea cohortei de oameni angrenați în muncă este impresionantă.
Permise de muncă și comunități informale
Toată zona de sud-vest a orașului Baia Mare e cuprinsă de o febră a dezvoltării care ridică munți de praf și blochează traficul în orice direcție. Se construiesc blocuri, pasaje, străzi, hale, se reciclează plasticul lângă munți cu deșeuri de plastic, se vând mașini, totul pare o fierbere continuă. În spatele unui viitor complex de locuințe, se află Asociația Profesională Neguvernamentală de Asistență Socială ASSOC, un ONG dedicat susținerii persoanelor vulnerabile. E singurul organism din zonă care oferă asistență pentru învățarea limbii române sau pentru proceduri și redactarea unor documente pentru muncitorii din spațiul extracomunitar aduși în Maramureș, dintre care majoritatea lucrează la Aramis.
Rasismul și reacția publică împotriva migranților din Asia sunt alimentate din mediul politic, îmi spune Mariana Coste, coordonator în proiectul de promovare de servicii de incluziune pentru migranți în Regiunea Baia Mare al ASSOC. În 2024, erau 1.800 de muncitori străini în Maramureș, majoritatea provenind din Sri Lanka, Nepal, Pakistan și Nigeria. Doar anul acesta la Aramis au mai fost aduși circa 200 de muncitori străini. Compania, spune Coste, este receptivă la nevoile de integrare ale străinilor, mai ales că aceștia își pot certifica cunoștințele de vorbitori de limba română, urmând cursurile oferite de ASSOC. Au nevoie să știe limba, ca să poată fi calificați la locul de muncă.
„Ei declară la sosire că vorbesc limba engleză, dar de fapt nici nu înțeleg engleza”, spune Coste. În aceste condiții, fără nicio limbă comună, învățarea se întâmplă destul de anevoios. Cei mai mulți cursanți provin, la rândul lor, din zone rurale ale țărilor lor de origine, unde accesul la educație este foarte scăzut. Sunt extrem de vulnerabili la mediu, fiindcă nu știu nici ce drepturi au, nici ce obligații își asumă prin contractele pe care le semnează. Pentru ei e important doar să plece din țară ca să muncească, iar pentru asta, pentru contractele cu firmele de recrutare care îi aduc într-un final în Europa, se împrumută cu sume care îi îndatorează ani de zile.
„Sunt în situația în care eram noi în anii ‘90. Sunt și cazuri care ajung să fie maltratați, abuzați de către patroni, că nu știu unde ajung. Iar legislația îi obligă să lucreze 12 luni pe contractul pentru care au primit dreptul de muncă. Or, dacă aleg să plece, trebuie să ceară acordul scris al patronului abuzator. Dacă reușesc să plece, Inspectoratului General pentru Imigrări impune un termen prea scurt, de 90 de zile, ca să-și găsească un alt loc de muncă”, explica Coste.
Provocările pentru ei sunt multiple. Permisul de muncă pe care îl obțin în România, nu e valabil dacă decid să plece mai departe în Europa de Vest. Dacă sunt prinși riscă deportarea în țările de origine, detalii legislative pe care lucrătorii străini ajunși la noi nu le cunosc. Există un soi de piață informală a informațiilor eronate, care circulă prin canale neoficiale în comunitățile lor de proveniență. Situația va deveni și mai restrictivă, avertizează Coste, după ce în iunie 2026, România va începe să pună în aplicare prevederile noului Pact european pe migrație, care va restricționa mai tare circulația între țările UE.
Din experiența acumulată în ultimii ani, Mariana Coste spune că rasismul în Maramureș se manifestă mai ales prin ignorarea migranților economici din Asia. Dar acesta are nevoie doar de o scânteie ca să se aprindă. La Aramis, doar o neînțelegere minoră despre o unealtă folosită la comun a degenerat într-o înfruntare colectivă. În magazine, pe stradă, muncitorii străinii sunt ignorați, pur și simplu, lumea aproape că nici nu se uită la ei. Nu au avut ocazia să interacționeze unii cu ceilalți și e mult de lucru la adaptarea la noua situație.
Cei mai mulți dintre migranți sunt cazați de fabrică în pensiuni sau zone amenajate de primar cu cele necesare pentru trai. Iar proprietarii de apartamente din oraș nu vor să le închirieze străinilor. Coste spune că în cazurile asistate de organizația ei se lovește permanent de refuzul proprietarilor. Unele dintre argumentele acestora au fost faptul că străinii chiriași ar folosi în exces apa caldă, de exemplu. Că ar lăsa-o să curgă pentru a produce umiditate în aer sau că ar fixa centralele de apartament pe 29 de grade, încercând să producă artificial condiții de mediu mai apropiate de cele de acasă și generând astfel costuri foarte mari la întreținere.
Maramureșul nu e un exemplu de bune practici în ceea ce privește incluziunea sau politicile de integrare. Dimpotrivă. Multă vreme în Baia Mare a existat chiar o preocupare expresă din partea administrației pentru a împinge romii înspre periferia orașului sau în ceea ce aveau să devină adevărate ghetouri. Vlad Bardai vorbește despre o politică anti-roma de segregare și de marginalizare a comunităților de romi în care autoritățile par să fi pierdut controlul și în care s-au dezvoltat rețele de prostituție, cămătărie, trafic de carne vie și trafic de droguri. „Statul ar fi trebuit să ia măsuri de la prima colibă construită în Craica și în Pirita. Nu după ce au ajuns câteva sute să se întrebe: ce ne facem cu ei? Astăzi în Cuprom Luminișului, e cea mai mare comunitate de romi din Baia Mare și comunitatea cu cel mai mare grad de infracționalitate. Triunghiul morții. E o zonă în care nici autoritățile nu mai îndrăznesc să intre”, spune tânărul.
El explică felul în care s-au edificat aceste comunități informale, lăsate în voia sorții:
„Romii care stăteau în Baia Mare munceau în zona combinatului, cei din Ferneziu munceau în zona minieră. A apărut o problemă după ce s-au închis fabricile comuniste. Lucrau acolo majoritatea dintre ei. Pe urmă nu au mai trecut prin procesul de reinserție din punct de vedere al locului de muncă. Pentru că trebuiau recalificări, iar asta i-a lăsat în spate. Mulți și-au pierdut imobilele în care au locuit și-au ajuns să locuiască într-un mediu informal. Mulți nu au știut să-și gestioneze veniturile. După ce au rămas în ordonanță de la mină, după ce și-au vândut un apartament, au ajuns în stradă fără nimic. Doar că ei au avut ghinionul să fie și la oraș, unde e mai rău. Cei care au muncit la țară și au avut activitate la țară, știți cum e, au mai avut un animăluț, au mai avut o bucată de pământ. Cei care au stat în oraș nu au avut unde să se tragă”.
Vlad Bardai deplânge faptul că prin intermediul social media, mesaje extremiste provenite din partea comunității rome au început să se facă tot mai des auzite și se teme că acestea vor avea urmări mai grave. Spune că mesajele violente transmise prin social media sunt o formă de răbufnire, care transformă în mod cinic opresatul în opresor.
„Ca minoritate… nu-i în regulă să urmărești un curent suveranist. Tu ești minoritar într-o țară și minoritarii trebuie să fie uniți. Eu cred că din păcate comunitatea romă va cădea din nou între vagoane”.
Vlad Bardai predă la un liceu tehnologic din Târgu Lăpuș. Provine din sânul comunității rome, însă a reușit să depășească toate determinismele sociale și e absolvent de doctorat. La romi se vede foarte ușor dacă sunt omenoși că sunt oameni deschiși. E de aici (arată spre inimă), noi nu prea lucrăm la nivelul ăsta de conștiință (arată spre cap). Ca să lucrăm pe nivelul ăsta de conștiință, trebuie să ne educăm. Asta înseamnă să trecem prin procesul de educare formală și non-formală.”
Bardai spune că „ai noștri” – adică comunitatea romă – au votat masiv AUR la ultimele runde de alegeri, dar când au probleme se adresează reprezentanților comunității, respectiv celor din Partida Romilor, pe care se feresc să pună ștampila.
„Au sperat că AUR-ul va fi mesia lor și speră în continuare că AUR-ul îi va scoate din nămol, asta e. Eu cred că ce a fost la Aramis a fost numai o mostră, doar începutul, genul acesta de conflicte sunt întreținute”.
Statul român are o „fereastră de oportunitate” în care poate acționa rațional pentru a explica populației aceste circumstanțe social-economice prin care trecem pentru prima dată, consideră specialiștii consultați de Scena9.
Codrin Tăut este responsabil de programe la Institutul Auschwitz pentru Prevenirea Genocidului și a Atrocităților în Masă (IAPG) și a condus recent o cercetare despre despre percepțiile românilor asupra migranților.
„În ansamblu, exceptând anumite episode izolate, migrația economică nu este încă respinsă masiv în România, dar nici asumată într-o manieră clară la nivel instituțional”, explică cercetătorul. „Cetățenii români, în special cei din marile orașe, care interacționează zilnic cu migranți ce furnizează diverse servicii, privesc migrația economică preponderent printr-o lentilă utilitară, la care se adaugă, de la caz la caz, rezerve politice, culturale sau identitare. Această acceptare tacită este însă ușor de erodat prin discursuri alarmiste. Tendințele recente sunt îngrijorătoare: partidele autodeclarate anti-sistem au început să utilizeze în discursuri populiste și mobilizatoare tot mai insistent arsenalul retoric antimigrație consacrat și în alte țări: migranții ne fură locurile de muncă, ne distrug cultura sau ne înlocuiesc. Astfel, dacă această fereastră de oportunitate pentru o abordare echilibrată va fi ratată de statul român, există riscul ca tema migrației să fie definitiv capturată politic, ceea ce ar face imposibilă orice dezbatere rațională și ar crește dramatic riscul escaladărilor violente.”
