Feed-urile noastre au devenit CV-uri. Până și oamenii cu puțini urmăritori, care nu își câștigă existența din content, dețin o cameră și o lavalieră. Toate astea se întâmplă în timp ce pe piața muncii sunt tot mai puține joburi, iar tinerii ajung să fie descurajați după ce aplică la sute de anunțuri, fără să primească vreun răspuns. Dacă mai adăugăm și AI-ul care începe să elimine din joburile entry level, situația devine și mai dezolantă. Așa că m-am întrebat de ce își doresc tot mai mulți oameni să devină creatori de conținut. Este, într-adevăr, the easy way out sau e mai complicat? Ce legătură există între dezechilibrele de pe piața muncii și iluzia democratizării joburilor din social media? Cât de roz este bula influencerilor și cât de multe mai oferă, în 2026? Cu ce riscuri vine la pachet? Și, poate printre cele mai importante curiozități, am vrut să aflu dacă mai există vreo șansă să ne fie recunoscută munca fără să apelăm la social media.
Elena Gafton lucra de trei ani într-o corporație când și-a dat seama că e în burnout. „Cred că ăla a fost primul moment în care m-am gândit că e posibil să nu pot să susțin acest job pe termen lung”, îmi povestește la câteva luni după ce și-a dat demisia. Motivul principal: avea nevoie de o operație pe care o amâna din cauza jobului. În paralel, de ceva timp, se gândea să devină freelance și să creeze conținut atât pentru pagina ei, cât și pentru alți oameni.
Își dorea mai multă libertate în ceea ce privește programul și, încă de când posta just for fun pe conturile ei de social media, și-a dat seama că-i place foarte mult să monteze clipuri, să găsească idei noi de conținut și să aibă, în sfârșit, un echilibru între viața profesională și cea personală. Așa a ajuns acum să creeze conținut full-time și să renunțe la jobul ei „clasic”.
De la pandemie încoace și odată cu popularizarea Tik Tok-ului, am observat că tot mai multă lume din jurul meu se află într-o situație similară cu a Elenei: oameni care renunță la un loc de muncă „9-5” ca să devină creatori de conținut, în sensul larg al cuvântului. Social media a permis oamenilor să devină virali peste noapte și să fie plătiți pentru cele mai nișate lucruri: conturi cu clipuri în care apar doar câini (există și un termen pentru asta: dogfluencer), o persoană care gătește mese inspirate de lookuri iconice de pe podium, fete care își expun parcursul de vindecare după o despărțire, oameni care se uită la trenuri și lista poate continua. Pe scurt, rețelele de socializare au arătat că, dacă îți place ceva cu adevărat și postezi suficient de mult, e posibil să fii recompensat de către algoritm. Iar sumele din sfera asta nu sunt deloc mici: campaniile variază, dar încep de la 1.000 de euro și pot să ajungă și până la 10.000, în funcție de numărul de urmăritori și de ceea ce poate să ofere persoana respectivă la schimb brandului. Însă, de multe ori, nici nu mai e doar despre bani.
Inclusiv mie, care sunt jurnalistă de patru ani, îmi e greu să nu simt presiunea de a posta constant despre munca mea după ce termin cele opt ore la job, pentru că toată lumea a ajuns să facă asta. De cele mai multe ori, discursul din mainstream media îi critică pe „tinerii care vor să devină influenceri” și explică această fenomen doar prin considerente financiare, superficialitate asociată cu dorința de faimă sau dezinteres față de educație. Însă, în ultimii ani, a devenit tot mai clar că este aproape imposibil să eviți rețelele de socializare, chiar și atunci când ai un job clasic, precum cel de medic, avocat sau inginer.
Am stat de vorbă cu patru creatori de conținut din sfere diferite: două tinere care au renunțat la joburile lor clasice ca să-și creeze o prezență online, o psihologă care, pe lângă munca de zi cu zi, face conținut și un tânăr ce îmbină munca de la birou cu content-ul. Ne-au explicat care a fost parcursul lor, ce hibe există și în această bulicică și ce lucruri pozitive le-a adus această schimbare.
„Ce zic că fac? Fac freelance? Fac content? Nu mă consider influencer”
Carla Boboc (24 de ani) a început să posteze pe YouTube pe când era studentă la Facultatea de Limbi Străine, în București. Făcea Q&A’s despre școală, study vlogs în care arăta o ziua din viața ei când învață sau clipuri cu recomandări de cărți. Eu am descoperit-o în urmă cu doi ani, când eram într-o sesiune, iar apoi am început să urmăresc regulat seria ei Floor Time, unde vorbește în principal despre cărți, dar nu numai. Ne-am întâlnit în vară la o cafea, unde mi-a povestit cum, după aproximativ trei ani de la primul video pe YouTube, a renunțat la jobul pe care-l avea și a decis să devină creatoare de conținut full-time.
Îmi spune că îi e destul de greu să găsească un nume pentru ceea ce face acum și că ezită atunci când o întreabă oamenii cu ce se ocupă. „Nu știu ce să le spun… să le zic că fac freelance? Fac content? Nu mă consider «influencer». Cred că produc conținut și fac comunicare culturală. Cam așa aș descrie.”
Ezitarea Carlei vine după ce multă vreme ideea de influencing a fost asociată mai degrabă cu ceva negativ. Adesea, conotația a fost alimentată chiar de către creatori de conținut. Îmi amintesc că la începuturile influencing-ului în România, urmăream extrem de încrezătoare toate bloggerițele de beauty și credeam tot ce-mi spun. Pe atunci, chiar dacă exista ideea de paid partnerships, problema era că marcarea și transparența cu privire la reclame nu era consecventă. Toată lumea o făcea după cum credea, fără prea multe reglementări. Un punct important de cotitură a fost momentul Plush Bio din 2020, când a ieșit la suprafață faptul că nu tot ceea ce-ți vând influencerii este neapărat adevărat. Ulterior, în 2023, ANPC a venit cu recomandări explicite privind marcarea conținutului comercial. Însă, de la pandemie încoace, pare că lucrurile se schimbă ușor-ușor sau, mai bine zis, că piața s-a diversificat și că există un pushback față de modelul vechi de influencing. Au apărut creatori de conținut care militează pentru cauze în care cred, vorbesc despre subiecte politice, încearcă să evite branduri problematice și vor să dea mai departe conținut educativ, mai degrabă decât unul doar promoțional.
Înainte să renunțe la jobul full-time, Carla a lucrat de la 22 de ani. A început cu un job în timpul masterului, unde se ocupa de social media pentru un institut cultural. Pe lângă asta avea și un club de carte – Bedside Book Club – care se întâmplă bilunar în București. Mai lua și proiecte AFCN și alte mici colaborări în regim freelance. „Aveam toate aceste lucruri în paralel toamna trecută și am simțit că mă termină psihic. Am avut un moment în care am cedat și mi-am spus că nu pot să mai trăiesc așa.”
Vorbim amândouă despre cât de dificil este să combați ideea asta că munca în cultură nu trebuie să fie plătită prea mult, că, până la urmă, cu toții o facem pentru că ne place. „Desigur că simțim o pasiune pentru toate aceste micuțe proiecte, dar trebuie să am ce să mănânc ca să pot să am energie și să găsesc noi idei creative constant.” Și-a luat puțin timp de gândire și, după ce a analizat toate opțiunile, a vorbit cu părinții ei, le-a spus ce își dorea să facă și i-a întrebat dacă vor să o susțină.
Carla e conștientă că a avut un privilegiu pe care mulți nu îl au și, după mult timp în care nu a vrut să apeleze la ajutor de la familie, și-a spus că poate acum e momentul. „Aveți încredere în mine că voi fi responsabilă și chiar îmi doresc să fac acest lucru, am nevoie doar de câteva luni să mă ajutați.” Când îmi spunea asta, mi-am amintit cum am făcut și eu același lucru când m-am lăsat de Facultatea de Drept și m-am apucat de jurnalism. După, continuă Carla, a fost greu să-și dea seama cum poate să ia în serios ceea ce face în online și să considere asta un job. În continuare crede că ăsta e cel mai mare stres, pe care-l duce față de ea singură. „Ce înseamnă să mă dedic full într-un domeniu pe care nu-l cunosc? Cum ajung la oameni? Ce fel de oameni se uită la mine? Cu cine vorbesc? Au apărut toate aceste întrebări prin februarie, când m-am gândit că nu mai vreau să postez doar despre cărți. Voiam să postez și despre mine, gândurile mele sau experiențele mele personale.”
A avut două săptămâni atunci când, în fiecare zi negreșit, scria pe o foaie de hârtie ce vrea să le spună celor care o urmăresc. Apoi și-a dat seama că ar vrea ca oamenii să-și pună mai departe întrebări, după ce văd conținutul ei, și să ajungă astfel și la alte cărți sau filme. Acum, Carla face scurte video eseuri, pornind de la articole pe care le citește. A vorbit despre lipsa prieteniilor strânse atunci când devenim adulți, despre faptul că ne îmbrăcam mai mereu în negru și ce înseamnă asta, de fapt, sau despre cum lucrurile pe care le cumpărăm ne definesc identitatea.
Am întrebat-o pe Carla în ce fel simte că expunerea în online îi acoperă și nevoia de validare, pe care într-un fel sau altul o simțim cu toții. Îi spun că eu, atunci când văd că munca mea este apreciată sau dată mai departe, parcă simt că fac ceva bine, deși sunt conștientă că suntem la mâna unui algoritm total imprevizibil. Ea îmi povestește că la început, după ce a luat decizia să dedice full-time creării de conținut, două dintre clipurile ei pornind de la articole pe care le-a citit – unul despre de ce am renunțat să purtăm culori și altul despre cum nu ne mai punem suficiente întrebări – au mers foarte bine. Ulterior a ajuns să-și verifice notificările constant, venea la pachet și dopamina, iar apoi se întreba cum poate să facă asta din nou și mai bine.
Presiunea asta poate fi obositoare uneori. Ana Popa (28), psihologă și creatoare de conținut care face prevenție pentru consumul de droguri, îmi spune că a simțit și ea lucruri asemănătoare. „Am avut o perioadă în care am devenit perfecționistă, tocmai din cauză că algoritmul recompensa fix clipurile la care nu lucram atât de mult. Cele în care îmi puneam sufletul și la care stăteam ore întregi să editez nu aveau succes. Începusem să mă gândesc mult: «Doamne, ce hook să folosesc? Cum fac să fie cât mai bun acest video?» Intrasem foarte mult în capcana algoritmului legată de vizualizări și ajungeam să mă supăr când nu se uita lumea”, îmi povestește Ana într-un video call.
Capcana rage bait
Ana și-a dat seama ulterior că ajungea să petreacă foarte mult timp gândindu-se la lucruri care o făceau să creadă că video-ul va fi „perfect”. Pierdea mult timp să se machieze, să își facă părul, până când a realizat că e mai important să posteze chiar și atunci când merge pe stradă, nemachiată, dacă mesajul e important.
O altă capcană, creată tot de algoritm, este că te împinge către „scandăluț”, îmi mai spune psihologa. Creatorii de conținut au atras de mai multe ori atenția că virale ajung clipurile „nervoase” sau care răspund la așa-numitul rage bait, în timp ce conținutului informativ îi ia mai mult să ajungă la oameni. Așa că, într-o perioadă, Ana a făcut mai mult stitch-uri, adică videouri tip reacție, pentru că mergeau mult mai bine. Până când și-a dat seama că, fără să vrea, și ea contribuie la polarizare, dacă tot ce aduce pe internet este critică sau scandal. Acum face foarte rar video-uri de acest gen, dar mai are momente când se aprinde. A ajuns să urască știrile negative care o fac să reacționeze rapid, fiindcă e foarte agitată atunci când le citește. „Nu dorm noaptea, că mă gândesc la cum aștept să filmez mâine”, îmi spune râzând.
Ana Popa face conținut în care vorbește despre dependență și consum de substanțe. Într-o mare de știri alarmiste, cu politicieni sau persoane publice care dezinformează de la cel mai înalt nivel și instituții care încă nu prea înțeleg care e treaba cu prevenția, Ana a simțit nevoia să intervină. Și a devenit o sursă credibilă, fiind urmărită de peste 10.000 de oameni, alături de alte persoane care discută teme similare, precum criminologul Vlad Zaha sau Alina Dumitriu, activistă și fondatoare Sens Pozitiv. Clipurile Anei vorbesc despre adicție din perspectiva unei psihologe, însă a început să creeze conținut dintr-o necesitate.
După cei trei ani de facultate de psihologie, Ana și-a dat seama că nu prea erau joburi în domeniu și că îi era greu să atragă clienți. Problema principală, la fel ca în cazul Carlei, era că din meseria ei câștiga puțini bani. „Unde lucram (n.r.: în calitate de colaboratoare), munceam foarte mult, dar salariul era puțin. Aveam undeva la 70 lei brut pe o ședință. Adică rămâneam cu 30-35 lei în mână pe fiecare ședință și trebuia să am câte trei oameni maxim pe zi prin Casa de sănătate, cum lucram”, își amintește de acea perioadă.
Practic, colaborând cu un singur cabinet, câștiga echivalentul salariului minim pe economie. A început să lucreze și cu un al doilea cabinet, ca să poată să țină câte șase ședințe pe zi, dar tot era prea puțin, raportat la costurile vieții în București. „Cel mai bun lucru pe care am putut să-l fac pentru mine a fost să mă apuc de conținut. Nu puteam să iau o decizie mai bună”, crede acum.
La început a fost greu. Avea o lavalieră pe care i-o cumpărase iubitul ei cu un an înainte, însă ezita să posteze. Până într-o zi când, după ce problemele financiare au început să o strângă cu ușa, a spus că nu strică să încerce. Nu știa să monteze, dar îi cerea sfaturi tehnice unei prietene care e reporteră TV. Treptat, a descoperit că îi place mult să monteze, să se gândească la clipuri, să învețe ce face fiecare buton dintr-o aplicație.
Se câștigă atât de mult pe cât se spune?
Ana nu a obținut bani prin campaniile de marketing pe care le derulează brandurile în social media, ci mai degrabă și-a găsit clienți prin intermediul platformelor – ceea ce, fără ele, devenea din ce în ce mai dificil.
Carla Boboc, în schimb, a început să aibă primele campanii după ce și-a dat demisia de la jobul anterior. „Ironic, fix atunci au apărut”, îmi spune răzând. Primul ei șoc a fost când a văzut că putea să câștige cât făcea anterior pe o lună de muncă în urma unui reel postat. (Carla vorbește din propria experiență, nu despre o sumă universală garantată oricui care se ocupă de content.) „Nu știu dacă există vreo variantă prin care să simțim vreodată cu adevărat că munca pe care o facem este valorificată cum ar trebui, însă, în sfârșit, mi se părea mai apropiat față de cum consideram eu că ar trebui să fiu plătită.”
Piața muncii nu mai funcționează după regulile pe care le știam. Nu îți mai promite nimic că după facultate vei ajunge să și profesezi în domeniul studiat sau că dacă aplici la 20 de joburi vei și primi un răspuns. Online-ul a ajuns, așadar, să ofere un soi de alternativă la mai multe probleme structurale: lipsa locurilor de muncă, accesul la acestea și salariile mici, mai ales la început de drum. Un sondaj realizat de o platformă de recrutări în iulie-august 2026, pe un eșantion de 1.100 de tineri candidați la joburi, cu vârste între 18 și 24 de ani, arată că 58,6% dintre respondenți cred că salariile oferite pentru început sunt foarte mici și nu pot să acopere nici măcar nevoile de bază.
Toți creatorii de conținut cu care am vorbit au în jur de 10.000 – 20.000 de urmăritori, adică, într-o clasificare frecvent folosită în industrie, s-ar încadra în categoria de micro influencers, cum îi numesc agențiile de creație. Dacă înainte aveai nevoie de sute de mii de urmăritori ca să obții deal-uri cu branduri sau parteneriate, acum peisajul media s-a schimbat foarte tare. Nu mai contează doar cât de multe vizualizări sau câți urmăritori ai, ci și cât de bine reușești să aduni oameni în jurul tău. Companiile s-au prins că oamenii au mai mult încredere în persoanele pe care le consideră relatable, așa că multe au acum proiecte dedicate doar creatorilor cu mai puțin de 100.000 de urmăritori. Este și mult mai ieftin pentru companii să plătească un micro influencer față de cineva care mult mai cunoscut.
În plus, un articol din The Guardian arată cum inclusiv oameni obișnuiți, cu puțin peste 1.000 de urmăritori, ajung să folosească linkuri affiliate în conținutul pe care-l postează, pentru a-și spori veniturile. Pe scurt, creatorul îți oferă un link de afiliere, iar dacă tu achiziționezi un produs prin intermediul linkului, acesta poate primi un comision. Pragul de acces în industria generării de bani din conținut e astfel coborât o dată în plus. Numai că riscul, așa cum arată autoarea articolului, este că ajungem să ne monetizăm inclusiv prieteniile sau relațiile, fiindcă platformele precum ShopMy sau LTK se bazează exact pe legăturile pe care orice om cât de cât online le are cu propria comunitate.
Cât despre partea etică, Carla îmi spune că e atentă cu ce companii colaborează. „N-au ajuns la mine campanii de la branduri pe care le boicotez, n-au ajuns campanii de la branduri care testează pe animale și nici campanii pentru bănci sau credite. Cred că, fiind și un lucru foarte important pentru mine în viața de zi cu zi, mă gândesc mereu la cum m-aș simți să vorbesc despre ele public. Nu le-aș recomanda oamenilor lucruri în care nu cred nici eu”, explică creatoarea de conținut.
La fel și în cazul Anei Popa, care a avut colaborări numai cu ONG-uri în care crede sau cu ale căror valori se simte în asentiment. De aceea e mereu atentă când primește vreo propunere de colaborare, fiindcă nu vrea să lucreze cu branduri problematice.
„Chiar îmi zicea cineva ieri, la o postare, că fiecare comentariu pe care-l primesc îmi aduce bani. Da, sigur, mi-a adus 0 lei și 8.000 de înjurături”, îmi povestește Ana râzând. „Și exact asta îmi zicea: că un video de genul ăsta mă ajută un an de zile. Băi, am făcut exact cum ziceam: 0 lei și 700 de înjurături. Asta e, asta se află în contul meu.”
Nesiguranța platformelor
Flexibilitatea, însă, vine uneori la pachet cu nesiguranța: când jobul tău depinde de o platformă, cât de mult control mai ai asupra lui? Paradoxul a ceea ce oamenii numesc „creator economy” este exact acesta: în aparență ești propriul tău șef, însă, de fapt, platformele decid ce conținut este promovat, iar schimbările de algoritm sau de regulamente pot să afecteze cât câștigi ca creator de conținut.
În plus, ideea de flexibilitate este uneori contracarată de faptul că internetul nu ia niciodată o pauză și trebuie să creezi continuu, să vii cu idei noi și să nu plictisești. „Unul dintre minusuri este că trebuie să fiu mai mereu activă. Simt că trebuie să fiu activă. Nu știu dacă e și adevărat, dar ar cam trebui să-mi cunosc clientul. Trebuie să știu care e clientul meu ideal și, ca să pot să știu care e clientul meu ideal, trebuie să urmăresc, să văd ce zice lumea, să fiu atentă la ce îmi comentează, la cum se simt față de ce am postat, ce părere au și așa mai departe”, îmi explică Ana Popa. Nu crede că poate doar să posteze un clip și apoi să închidă telefonul. Petrece timp și să le răspundă oamenilor la comentarii, la mesaje, la întrebări, iar așa ajunge să investească și mai multe ore în social media.
Carla mi-a povestit de o întâmplare chiar de dinainte să posteze o campanie. Avea totul pregătit, însă aplicația Instagram a picat fix în ziua respectivă. „Și m-am aflat în situația în care jobul meu e legat de postat, iar eu nu puteam să fac asta. Sunt riscuri. La orice job poți fi dat afară, oricând poate să nu mai meargă Meta, dar a fost oribil. Am stat timp de trei ore și m-am gândit: «Ce se întâmplă dacă dispare? Dacă nu e bine? Dacă am făcut această mare greșeală, de fapt (n.r.: renunțând la job)?»”
Un alt creator de conținut cu care am vorbit, Giani Păduraru, mi-a spus că nu ar renunța încă la jobul lui full-time pentru content creation, pentru că platformele rămân imprevizibile și nu știi dacă-ți pot garanta că vor fi aici sau că-ți vor duce conținutul mai departe și peste ani. Însă crede că munca asta îl va ajuta să crească și să-și dea seama ce vrea să facă mai departe, indiferent dacă asta înseamnă că va dori să-și deschidă propria agenție sau să lucreze în alte proiecte de marketing.
Am început să documentez acest subiect cu sentimente mixte și acum îmi dau seama că ele țin fix de această contradicție: crearea de conținut îți oferă flexibilitate, în schimbul unui anumit tip de autonomie. Într-adevăr, creatorii au o oarecare autonomie în ce privește programul lor sau a proiectelor în care se implică, însă, la schimb, pot să piardă din predictibilitate, siguranță sau controlul asupra muncii lor.
Content creation ca muncă extra
Giani Păduraru are 22 de ani și lucrează în marketing. Pe lângă jobul lui de zi cu zi, mai face conținut online în care vorbește despre haine, cafea sau orice-l interesează pe moment. El vine cu ideile, scrie scriptul, montează și filmează, în general după orele de muncă dintr-o zi.
În România nu există încă o statistică oficială care să spună exact câți zoomeri câștigă bani din alte activități pe lângă jobul principal, însă un studiu făcut pe tinerii de liceu arăta că unii dintre ei lucrează în creare de conținut, gaming sau freelancing. Prin comparație, în SUA aproximativ 57% dintre americanii din generația Z (1997 – 2012) au un side gig, comparativ cu 21% la cei din generația boomer (1946 – 1964). Un side gig poate să reprezinte orice fel de activitate prin care faci niște bani în plus, fără să fie neapărat un job formal.
Până acum, Giani a reușit să lucreze în paralel până acum la un alt job și, după aproximativ șapte luni de făcut conținut, a ajuns să fie semnat și la o agenție de influenceri – Vlad Pârvulescu. Îmi povestește că nu a fost mereu ușor să împace jobul cu ce făcea în online, fiindcă, odată ce au apărut colaborările, a trebuit să stabilească tot mai clar niște limite între activitatea lui profesională și conținutul pe care-l făcea în online.
„Voiam să fac și lucrurile care-mi plac pe lângă job, fără ca asta să interfereze cu locul meu de muncă. Căutam un mediu mai flexibil, așa că am decis atunci să fac o schimbare”, îmi povestește Giani într-un video call.
Elena Gafton postează acum clipuri în care vorbește despre experiențele ei personale sau vloguri. În trecut, însă, a lucrat și ea pentru o corporație și îmi spune că îi lipsea exact acest lucru: flexibilitatea. Pe lângă asta, după episodul de burnout și-a dat seama că e posibil ca, dacă rămâne în corporație, să-și irosească resursele și potențialul de a face ceva care să-i aducă mai multă plăcere. Pentru tinerii din generația Z, succesul profesional nu mai este definit ca pentru generațiile anterioare, care căutau să avanseze ierarhic, ci mai degrabă, valorizează echilibrul între muncă și viața privată. Un studiu global din 2025 arată că doar 6% dintre zoomeri spun că obiectivul lor în carieră este să ajungă într-o poziție de leadership. Și, cumva, este o reacție firească, fiindcă mulți ajung să lucreze la joburi care nu le aduc neapărat plăcere, tocmai fiindcă piața muncii este extrem de competitivă și devine din ce în ce mai dificil să găsești un job în domeniul pe care l-ai studiat.
De când am terminat eu facultatea, în 2020, văd adesea știri și titluri alarmante cum că tinerii nu mai vor să muncească. De foarte multe ori sunt puse în tandem cu datele care arată că ei se îndreaptă mai degrabă către content creation și nu către un job clasic. Retorica respectivă mă enervează, fiindcă știu câte discuții interminabile am cu prietenii mei despre cum ajung să lucreze peste program, uneori și șapte zile pe săptămână, pe un salariu care abia acoperă chiria pe o lună. De aceea, mai toți au proiecte pe lângă, fac conținut în online pentru ei sau pentru alții sau încearcă să-și creeze ceva al lor, care să le aducă niște bani în plus.
„Sper ca în viitor să putem să avem flexibilitatea pe care o oferă content creation-ul și la joburile uzuale pe care le întâlnim. Pentru că viața e mult mai mult decât un job și nu e corect să trăim o viață în care în majoritatea timpului suntem la muncă”, îmi spune Elena când îi exprim și ei aceleași gânduri.
În conținutul ei, Elena vorbește, printre altele, despre corp, nesiguranțe și cum s-a adaptat la viața post-corporație. La fel ca și Carla, și ea mi-a povestit că uneori i-a fost rușine să spună că e content creator, fiindcă e și o stigmă la mijloc. Tânăra editează zilnic clipurile pe care trebuie să le posteze, gândește strategia din spate și plănuiește ce trebuie să facă săptămâna aia, lucru care ajunge să fie foarte asemănător cu munca într-o agenție de creație, de exemplu. Așa că acum s-a mai obișnuit cu ideea și încearcă să privească și astfel situația.
Un lucru pe care l-a observat la munca în online este că e aproape imposibil să nu intri în jocul algoritmului. Chiar dacă încerci să fii nonșalant, îmi spune râzând, tot primești notificări de la toate aplicațiile care-ți amintesc rezultatele ultimei postări: „Eu sunt o persoană care, în mod istoric, a pus foarte mult la suflet. Tot ce citeam pe internet mă afecta, mă aprindeam foarte tare și luam totul personal. Dar mi se pare că tocmai faptul că am început să postez mai des, să mă expun inclusiv atunci când nu îmi place (...) a făcut ca, ușor-ușor, lucrurile negative asociate cu crearea de conținut să nu mă mai afecteze la fel de tare.”
Jurnalista americană Alaina Demopoulos a strâns mărturiile mai multor persoane – de la avocați, actori, creatori de social media, până la sudori – care povestesc cum sunt mult mai atenți la felul în care arată, pentru că, printre alte presiuni, acum sunt aproape obligați să-și promoveze munca pe social media. Se vorbește mult și despre minusurile acestei realități: totul a devenit personal brand, nu poți să deschizi telefonul fără să vezi o reclamă, uneori cel care-ți vinde produsul poate că este chiar prietenul tău, iar discuția despre brain rot se aude tot mai des la masă cu prietenii. Dacă fiecare job ne cere acum să fim și propriul brand, va mai exista un moment în care să nu fim la muncă? Sau poate discuția ar trebui să fie despre cum putem să avem parte de acea flexibilitate, fără să renunțăm la controlul asupra muncii noastre creative?
Nu cred că am un răspuns. Însă un lucru e cert. Toată lumea e acum online. Werner Herzog și-a creat un cont de Instagram anul trecut, chiar și după o perioadă bună în care nu a avut un smartphone și nimeni nu credea că va face asta prea curând. Recent, am ieșit cu o prietenă care nu e influencer, însă a scos o lavalieră și m-a pus să vorbesc la cameră despre cadoul pe care l-am primit de ziua mea. Dacă mergi să-ți faci unghiile, la final vei sta să ți se facă poze pentru Instagram, fiindcă așa își promovează profesioniștii din domeniu serviciul. E dificil, pentru că nu prea mai avem cum să dăm înapoi acum. Ce putem să facem este să avem discuții despre o variantă mai etică a acestei noi forme de muncă: cum poți să eviți să-ți monetizezi propria viață, cum îți păstrezi intimitatea și viața personală și cum trasezi limite între ceea ce faci pentru muncă și ceea ce faci pentru că-ți aduce plăcere.
