Rezultatul alegerilor prezidențiale m-a prins în Piața Victoriei. O tânără care tocmai ieșise dintr-o mașină a strigat „ieeei!”, în timp ce se uita în telefon. Câțiva metri mai încolo, două femei se bucurau și ele. Una era într-un apel video probabil cu familia ei, cealaltă verifica știrile. „Stai că mai trebuie să vină diaspora, dar deocamdată e bine.” Între timp și telefonul meu a început să fie bombardat de mesaje ca „Am câștigat!” sau „Hai că am scăpat și acum”.
Însă, nu toată lumea se bucură și sărbătorește. „Ați ales să suferiți 5 ani”, „Nu ne mai întoarcem în țară niciodată” sau „Sistemul a învins din nou, pe plan politic, lumesc! Dumnezeu păstrează în lumină pe cei care sunt ai Lui, chiar și în întunericul acestei lumi”. Așa sună mesajele susținătorilor celuilalt candidat. În timp ce internetul meu e plin de memuțe victorioase, internetul altcuiva e plin de TikTok-uri de protest, cu oameni care își taie pașapoartele românești.
După un an electoral ca niciun altul, senzația e că am evitat pentru moment un pericol extremist, dar tot o societate dezbinată și vulnerabilă rămânem. O parte dintre cei care au susținut alt candidat cer acum anularea alegerilor și spun că nu cred în rezultatul lor. Până vedem cum se soluționează aceste cereri, am întrebat mai mulți experți cum construim punți ca să nu ajungem în cinci ani tot aici – într-o realitate în care jumătate de țară se teme de cealaltă. Uite ce au răspuns Dani Sandu, doctor în Științe politice și cercetător la Universitatea din Fribourg, Codruța Simina, jurnalistă și autoarea newsletterului Misreport, Adrian Cioflâncă, istoric, Alexandra Hosszu, membră a Agenției de Dezvoltare Comunitară „Împreună” și Răzvan Martin, coordonat program FreeEx, în cadrul ActiveWatch.
„A fi văzut și acceptat cum ești va fi mereu primul pas către o formă de împăcare”
de Dani Sandu
Mai mult de 5 milioane de români au votat pentru un alt candidat. Nu îi vom readuce în dialog pe toți imediat, însă pe cei care au votat cu George Simion crezând că acesta este singurul care ar evita un război, propagarea corupției sau secularizarea forțată îi putem atinge destul de ușor, destul de repede. Mulți dintre votanții dreptei radicale sunt oameni cu dificultăți serioase economice și sociale. Ele nu pot fi rezolvate imediat – indiferent cine ar fi fost președinte – dar ce poate face echipa lui ND este să recunoască existența acestor probleme și să înceapă un dialog credibil despre rezolvarea lor. A fi văzut și acceptat cum ești va fi mereu primul pas către o formă de împăcare. Singurul lucru suplimentar pe care l-aș spune aici este că trebuie să fim atenți și la procesul de împăcare: vrem să fim o societate mai unită, dar nu vrem să normalizăm ideile și propunerile dreptei radicale sau ale extremismului. Vrem să readucem în dialog oamenii, nu să validăm ideile lui Simion sau Georgescu.
Cred că mulți din middle class-ul urban și educat, cei care au capitalul social și resursele de a fi mobili și adaptabili oriunde în Europa, uită că nu toate problemele umane se reduc la bani. În general vorbim despre emigrație sau despre prezența în Uniunea Europeană în termeni de beneficii materiale: „lucrează în Vest și câștigă mai bine decât în RO” sau „România și-a triplat PIB-ul”, „oamenii își permit vacanțe în Grecia”, însă realitatea este că, pentru mulți români fără educația formală sau mobilitatea noastră, intrarea în Uniunea Europeană a însemnat destructurarea comunităților mici în care trăiau, mutarea tinerilor în Vest, unde aceștia nu se adaptează și unde poate câștigă mai bine decât în România, dar fără a se simți bineveniți sau integrați.
Ce ne lipsește este înțelegere pentru drama socială ce a venit cu transformarea radicală a modelului de viață pentru oamenii mai puțin educați. Iar această dramă socială extremă, nevăzută și nerecunoscută în spațiul public decât de dreapta radicală, a permis crearea unor echo chambers, în care oamenii deseori au acceptat și manipularea externă și apariția de lideri dubioși, orice pentru a se simți văzuți și reprezentați.
Dani Sandu este doctor în Științe politice și cercetător la Universitatea din Fribourg.
„Inclusiv noi ar trebui să ne uităm în urmă și să ne facem un soi de proces”
de Codruța Simina
Înainte să începem să construim punți ar trebui să facem un mare exercițiu de înțelegere a felului în care am fost afectați, ca mental colectiv, de aceste trei evenimente majore
pe care le-am perceput ca fiind amenințătoare pentru viața și viitorul nostru: pandemia de
COVID-19, invadarea Ucrainei și, anul trecut, ascensiunea acestui curent de populism cu
accente mistice. Cele trei s-au succedat în doar cinci ani și au venit pe fondul unei lipse cumplite de comunicare onestă și consistentă din partea guvernanților și a instituțiilor
publice.
Cred că nu putem construi nimic până când nu avem o înțelegere a ceea ce oamenii, cetățenii
României, au perceput ca fiind realitatea din acești cinci ani. Apoi cred că e esențială intervenția statului, cu programe ample – pe de o parte, de educație media și digitală, iar pe partea cealaltă, cu o comunicare strategică suplă, constantă și care adresează realitatea.
Abia apoi venim și noi – jurnaliști, societate civilă, comunități. Și cred că inclusiv noi ar trebui să ne uităm în urmă și să ne facem un soi de proces. Avem nevoie să ne răspundem la
câteva întrebări esențiale. Una dintre ele e cum am acoperit noi, în ultimii ani, nevoia de a înțelege realitatea a acestei felii largi de populație care a votat populismul.
Codruța Simina este jurnalistă și autoarea newsletterului Misreport.
„Un prim semn de normalitate ar fi recunoaștem dreptul la existență al diversității”
de Adrian Cioflâncă
Haideți să o luăm invers: a fost România vreodată, în ultimele trei decenii sau în ultimul secol, o societate coezivă? Clar nu. Polarizarea și fragmentarea sunt realități istorice, nu doar rezultatul unor episoade recente, stupefiante, ce-i drept. Societatea post-1989 este rezultatul aplicării succesive și mereu incomplete a unor proiecte de modernizare de sus în jos foarte diferite între ele, al românizării forțate a unei țări altfel foarte diverse, a unei jumătăți de secol de dictaturi, fasciste și comuniste, care au fantasmat represiv la uniformitate.
În democrație, România a redescoperit fervoarea fragmentării și lucrurile vor rămâne o vreme așa, mai ales că proiectele de coeziune propuse până acum sunt prea normative și disciplinare. Peste tot în lume, schimbările structurale ale sferei publice, ca efect al noilor tehnologii și forme de comunicare/sociabilitate, favorizează spargerea societății în nenumărate triburi cu reguli și valori proprii.
La noi, vorbim de obicei despre polarizare după turul doi al alegerilor prezidențiale, care, prin votul de tip majoritar, impune societății să se împartă, pentru scurt timp, în două tabere. Marea problemă sunt clivajele sociale și culturale, mereu băgate sub preș în numele „poporului” fictiv, unitar.
Un prim semn de normalitate ar fi recunoaștem dreptul la existență al diversității (nu să visăm să ne cucerim și civilizăm unii pe alții) și să dăm atenție clivajelor din societate. Adică să admitem că sunt o problemă serioasă pe care trebuie să o rezolvăm cu politici publice consistente.
În rest, soluțiile care au funcționat în democrațiile consolidate sunt nespectaculoase, dar greu de pus în practică: instituții, domnia legii, competență, echitate, bunuri publice. Personal, în vremurile astea de politică a bădărăniei, având pe Trump ca stea polară, sper la redescoperirea pledoariilor din teoria politică clasică pentru politețe și civilitate. Aceste coduri de interacțiune sunt niște punți minimale de la care poți începe să construiești ceva împreună.
Adrian Cioflâncă este istoric.
„În această campanie ne-a unit frica”
de Alexandra Hosszu
E responsabilitatea noastră, a tuturor, indiferent de cum ne-am poziționat ideologic sau valoric în această campanie să fim mai empatici și să încercăm să înțelegem de unde vin opiniile polarizate și să ne uităm mai mult la ce ne unește. În această campanie ne-a unit frica, indiferent de tabăra din care am făcut parte: fie frica de o societate prea liberală și în dezacord cu valorile tradiționale, fie frica de limitare a democrației și a drepturilor. Atât statul, cât și societatea civilă au responsabilitatea de a se implica mai mult în derularea de campanii și inițiative pentru a preveni și a reduce extremismul și radicalizarea: acțiuni în școli, universități, în comunități la firul ierbii și crearea de contexte de dezbatere și implicare în activități comune.
Din păcate, trăim riscul real al creșterii radicalizării și extremismului față de grupuri care sunt considerate „inferioare” sau „străine” așa cum sunt romii, imigranții sau comunitatea LGBT. Transformările digitale contribuie la o creștere a lejerității cu care oricine poate comenta sau posta discursuri instigatoare la ură sau denigratoare fără să existe consecințe de niciun tip: nici sacțiuni legale, nici disconfortul de a primi răspuns față în față. Astfel, în următoarea perioadă sunt necesare dezbateri pe toate subiectele sensibile și inconfortabile, dar și o monitorizare și limitare a activităților online de denigrare a anumitor grupuri.
Alexandra Hosszu este membră a Agenției de Dezvoltare Comunitară „Împreună”
„Criza de încredere a ultimilor ani a fost generată mai ales de aroganța puterii”
de Răzvan Martin
Cred că pentru a reface punțile între noi e nevoie, în primul rând, de recâștigarea încrederii. Nu e ușor, dar cred că ăsta ar trebui să fie, de fapt, adevăratul proiect de țară, mai presus decât administrarea deficitului bugetar sau a fondurilor PNRR. Societatea românească a suferit dintotdeauna de o lipsă enedemică de încredere, la toate nivelurile. Ne confruntăm în fiecare zi cu lipsa de încredere între noi, ca membri ai societății, observăm asta la cele mai simple interacțiuni sociale și umane, în trafic, în transportul în comun, la piață etc. Apoi, avem de-a face cu lipsa de încredere între diverse grupuri sociale, care contribuie puternic și la polarizarea politică.
Fenomenul cel mai periculos, dar alimentat masiv de cele două menționate anterior – lipsa de încredere în stat, în autoritatea publică, în instituții și, în cele din urmă, în procesul democratic. Iar când mă refer la autoritate includ și neîncrederea în autoritatea cunoașterii, în știință, în adevăr, relativizarea absurdă și periculoasă a adevărului, consecință și cauză a neîncrederii și fertilizator al procesului de manipulare. Am văzut asta în pandemie, în curentul anti-vaccinist, în teoriile false despre pământul plat, inexistența aselenizării etc. De aici, până la instrumentalizarea politică a neîncrederii prin dezinformare și manipulare nu este decât un pas.
Cum refacem încrederea? Statul, instituțiile, autoritățile vor trebui să se redeschidă spre societate, iar asta se poate face fără costuri sau investiții mari. E nevoie de mai multă transparență, de mai multă consultare publică, la absolut toate nivelurile puterii publice. Încrederea se construiește încet, dar se pierde rapid, deci va fi un proces lent, care presupune voință și determinare. De asemenea, e nevoie de mai multă competență, de mai puțină corupție, de o reală egalitate de șanse, de mai multă echitate socială și de o mai bună reprezentare politică a diverselor categorii sociale și a intereselor specifice fiecăreia. Altă soluție oricum nu există, fără refacerea încrederii statul se va prăbuși și nu cred că ne permitem așa ceva.
Comunicarea va fi esențială în acest proces, ba tind să cred că va fi elementul cheie. Criza de încredere a ultimilor ani a fost generată mai ales de aroganța puterii, manifestată și prin incapacitatea ei de a comunica cu cetățenii, direct, prin intermediul presei sau prin orice alte mijloace existente. Această lipsă de comunicare a lăsat un vid informațional care a fost rapid și abil umplut de rețele de dezinformare ale unor diverși actori, care au exploatat aceste vulnerabilități și au reușit să submineze și mai profund încrederea. Deci, este esențial ca autoritățile, de la președintele țării până la primarul de comună sau șeful de spital să comunice mai eficient, să dea dovadă de deschidere, de transparență și să asculte nevoile și dorințele comunităților pe care le conduc.
La fel de important și cu maximă celeritate, autoritățile trebuie să lămurească ce s-a întâmplat la alegerile anulate din luna noiembrie. Soluția extremă a CCR de anulare a alegerilor a alimentat masiv atât neîncrederea în instituții și în procesul democratic, cât și discursul conspiraționist, iar alegerile prezidențiale recent încheiate arată că discursul autorităților cu privire la existența unor ingerințe statale în alegerile din 2024 nu a reușit să convingă o parte semnificativă a electoratului. Dovezile făcute publice până acum de autorități au fost, mai degrabă, neconvingătoare. În schimb, presa a compensat această lipsă de informare prin publicarea a numeroase anchete care reușesc să aducă dovezi consistente privind existența unor posibile ingerințe statale. Deci, din nou, proasta comunicare a statului subminează încrederea în autorități și în democrație.
În relația cu presa, statul va trebui să rupă legăturile pe care le-a creat prin finanțările toxice acordate netransparent, discreționar unor entități media, atât la nivel local, cât și național. Prăbușirea încrederii în mass-media la un nivel fără precedent este unul din efectele naturale ale acestei situații. Publicul a simțit ce se întâmplă, a văzut că presa nu își mai îndeplinește rolul de câine de pază al societății și s-a mutat în altă parte, a căutat să se informeze din alte surse. Din păcate, acele surse au fost deseori mult mai toxice decât presa compromisă de care au fugit. Mă refer, în primul rând, la rețelele sociale, unde dezinformarea și manipularea circulă nestingherit, iar efectele lor au fost extrem de vizibile în ultimele luni. Fondurile publice pe care partidele politice le cheltuie pentru activități de propagandă în presă trebuie drastic limitate, iar cheltuirea lor trebuie să respectă criteriile de transparență specifice oricărei cheltuieli publice.
Din păcate, credibilitatea presei este puternic subminată de luptele constante și vizibile între diversele tabere mediatice, adeseori percepute a fi arondate mai degrabă intereselor unor forțe politice sau economice decât interesului public. Iar ruperea acestor legături toxice, întreținute de mecanismele de finanțare menționate, ar fi un pas spre însănătoșire și ulterior, recâștigarea încrederii.
Amenințările și agresiunile față de presă nu pot contribui la refacerea punților, în condițiile în care rolul presei în acest proces ar trebui să fie unul esențial. Valul de atacuri la adresa jurnaliștilor și a presei ca instituție cheie în procesul democratic este fără precedent. Ne-am mai confruntat în urmă cu 20 de ani cu agresiuni, inclusiv fizice, la adresa jurnaliștilor, dar acestea veneau în principal din zona unor actori politici sau economici, care erau deranjați că presa își îndeplinea misiunea de a informa expunându-le abuzurile, corupția, incompetența etc. Acum, atacurile, care adeseori iau forma unor amenințări explicite cu moartea, vin din rândul simpatizanților unor actori politici, fie ei simpli cetățeni sau grupări extremiste de extrema dreaptă. Acest lucru este mult mai îngrijorător și este datoria autorităților să intervină prompt pentru a proteja siguranța persoanelor vizate și a garanta un mediu sigur pentru ca jurnaliștii să își poată practica liber meseria.
Știu că pare naiv să afirm asta în contextul actual, dar partidele politice au obligația de a transmite simpatizanților mesaje prin care să condamne ferm orice act de intimidare a presei, să se delimiteze de membrii sau simpatizanții care comit astfel de acte și să afirme ferm că respectă rolul presei într-o societate democratică. Din păcate, realitatea ne demonstrează exact contrariul, cu lideri politici care instigă sau amenință explicit cu acte de violență împotriva jurnaliștilor sau apelează la un discurs care contestă și subminează rolul presei libere în societate.
Răzvan Martin este coordonator program FreeEx, în cadrul ActiveWatch
Acest articol a apărut prima dată în Recomandata, newsletterul Scena9, Școala9 și Rezidența9, la care te poți abona aici.
