Două filme care rulează acum în sălile noastre regândesc societatea prin ochii copiilor.
De capul nostru (Tudor Jurgiu) – 3*/5*
Cineastul Tudor Jurgiu a demarat cu o dramă socială (Câinele japonez [2013]), a continuat cu un basm neironic (Poate mai trăiesc și azi [2019]), iar acum încearcă o sinteză. Noul său film e despre niște copii care se gospodăresc singuri: părinții unora sunt plecați la muncă în străinătate, alții au fugit ei înșiși de părinții lor. Apartamentul în care locuiesc e sediul administrativ al acestei republici juvenile, atunci când nu se transformă în centru de primire al transfugilor pripășiți de la blocurile vecine. În absența adulților – doar o bunică fantomatică mai dă târcoale locurilor –, copiii sunt stăpâni, trăind în autonomie deplină, trăind în voie printre hârjoneli inofensive și, în cazul liceenilor, primele atingeri cu încărcătură erotică. De capul nostru e o fantezie asumată pe jumătate: există aici un substrat politic – mama care își imploră fiica să îi accepte absența îndelungată, pe motiv de leafă dublă, sau tatăl cu macaraua în fundalul de Zoom –, însă per total filmul plutește într-un regat compensatoriu, la distanță de orice markeri sociali mai clar definiți. Opțiunea e discutabilă: ea permite desenarea unui cadru insolit, alcătuit din reverie și stază, dar se deconspiră la rândul său drept capriciu infantil, o himeră care îndulcește artificial pastila acestei Românii care a eșuat la nivel socio-politic.
Evident, miza filmului e să mute accentele: în locul statisticilor din avion și a discursurilor alarmiste, o sublimare de la firul ierbii, prin imagini și sunete atent cumpănite. Dacă Jurgiu și co-scenarista sa Anca Buja evită cu orice preț să îi catalogheze pe acești copii drept cazuri sociale, asta e și din dorința de a găsi un potențial emancipator al reprezentării: tratați ca niște prinți și prințese ale ecranului, ei dau la iveală o existență contemplativă și deloc mizerabilistă, care cedează previzibila grijă a zilei de mâine pe frumusețea clipei prezente. De capul nostru evoluează într-un topos neclar, ceva între provizoratul unui cartier rezidențial de periferie și orizontul spectral al unui peisaj post-industrial. Se simte că Jurgiu a ales să ridice tabăra aici mai cu seamă pentru efect estetic: tot filmul se ține în astfel de căutări de look și atmosferă enigmatice, care cumulează artefacte estice retro (vagonul compartimentat al unui tren obosit) și mici epifanii cotidiene (distracție pe placa turnantă a unui depou feroviar sau o excursie într-o peșteră). Se degajă de aici un sentiment de „wtf?”, cu povestea care se încropește prin punerea cap la cap a acestor secvențe fără cine știe ce motivație cauzală, într-o letargie existențială un pic suspectă.
Deși filmul se chinuie să dea naștere unor amenințări la adresa acestui univers vrăjit, el rămâne până la final vitregit de conflict propriu-zis. Asta pare să fie mai mult o slăbiciune de scenariu, nu o alegere justificabilă: cum de nimeni nu se interesează pe bune de soarta protagoniștilor? E frumos că Jurgiu le-a conferit acestor tineri libertate de mișcare, dar parcă e și dovada unei idealizări. De capul nostru rămâne rodul unei grefe parțial nereușite între vibe-ul neaoș de țară căzută pradă abandonului social și o privire aproape mistică, deprinsă de pe scena arthouse a cinemaului contemporan, care nu cadrează cu realitățile locului. Sunt multe tăceri, multe peisaje evocatoare din urbanul mic, multe chestii chemate să spună mai mult decât pot: filmul are meritul să așeze pe ecran chipuri noi (Denisa Vraja, Vlad Furtună, Mara Diaconu Ducica colorează această ceată de copii și adolescenți), dar e prea manierat, prea cu frică de a-și scutura un pic personajele, pentru a provoca vreo descoperire memorabilă. Să ne înțelegem: nu voiam vreun Kids (1995) dâmbovițean, doar un semn că se poate sparge acest cocon gentil și molatec, care reduce efortul lăudabil al cineastului la stadiul de fabulă decorativă.
De capul nostru rulează în cinematografe din 26 iunie.
My Father’s Shadow (Akinola Davies Jr.) – 2*/5*
My Father’s Shadow este tot un film spus din perspectiva copiilor: doi puști care își revăd tatăl înstrăinat de-a lungul unei excursii de o zi în Lagos, Nigeria. Suntem în 1993, țara se află în miezul unor grave frământări politice, iar filmul vrea să exploreze acest tablou social bruiat ca pe o serie de talismane mnemonice. Akinola Davies e cunoscut mai ales pentru spoturile sale regizate la comanda unor branduri de lux; aici încearcă să se dezbare de moștenirea sa publicitară realizând un cinema supra-semnalizat, un cinema filmat, compus din tot soiul de ticuri menite să aducă a semnătură personală. Zoom-in-ul lent îi e tovarăș de nădejde pe parcursul întregului periplu: camera se tot apropie înceeet de cine știe ce detalii pitorești, o fațadă de clădire decrepită, o frunză foșnind, un stol de păsări rău-prevestitoare care dau roată în înaltul cerului. Lagos e un furnicar uman bântuit, un mozaic recompus din mici inserturi filmate pe peliculă și acompaniate de muzică melancolică: se obține astfel un fel de Lumea a Treia prestige, o romantizare a acestui spațiu-timp care, înțelegem treptat, se mulează pe biografia autorului.
În centrul acestei lumi tronează un tată (Sope Dirisu), bărbat ferm și închis în sine, care dă la iveală niște povețe despre importanța familiei, apoi îi oferă fiului cel mare un pandantiv cu valoare sentimentală. Înțelegem că Davies îl înțelege în ciuda diferențelor: deși încurcat cu femei de la oraș, omul acesta este, totuși, „tata” – un tată cu multe lumini și câteva umbre, transformat în proiecție retrospectivă. Cu plot-ul său lăcrămos, My Father’s Shadow se impune ca un Aftersun al săracului, consfințind preocuparea cinemaului britanic pentru a explora aceste masculinități severe-dar-de-fapt-vulnerabile-și-neînțelese, ca și pentru diverse găselnițe formaliste fără orizont, precum textura instagramabilă a împrejurimilor sau cultivarea acestor mini-narațiuni nostalgic-sensibiloase, cu scop vag terapeutic.
Față de Mati Diop, altă artistă multimedia care și-a exploatat originile africane în paralel cu o carieră europeană în circuitul comercial al imaginilor, Davies se dovedește mult mai stângaci: filmul său poartă pecetea imparabililor script consultants ai „piețelor de film”, care au sfârșit prin a-l transforma în produs standardizat. Revelația trepidantă a orașului în ochii acestor băieți cuminți (partea cea mai înduioșătoare a filmului) se surpă sub tot soiul de cârlige edificatoare, concretizate într-o naivitate politică jenantă: tatăl acesta visător, cu idealul furat de politicienii vânduți, militarii cu priviri patibulare surprinse în slow motion (altă figură predilectă a cineastului), principiul zilei fatidice în care intimul și politicul se ciocnesc... Totul e kitsch, indiciu grosolan al unei fantasme a albilor camuflată în spatele acestei incursiuni într-un tărâm teoretic mai puțin balizat (cu excepția eventuală a hiturilor Nollywood-ului). La fel ca Rafiki acum câțiva ani, poveste queer de pionierat țâșnită la nivel declarativ din Kenya, My Father’s Shadow e fabricat de facto în laboratoarele Europei și plachează asupra Nigeriei tropi narativi imediat inteligibili de către publicul de oriunde. Nu e niciun progres de constatat aici, doar o nouă capitulare în fața circuitului festivalier care decide, prin cohorta sa de experți, ce suntem autorizați să vedem pe ecrane și ce nu.
My Father’s Shadow rulează în cinematografe din 10 iulie.
