Marile ecrane găzduiesc săptămânile astea mai multe filme românești, dintre care două debuturi cum nu se poate mai diferite între ele.
Malul vânăt (Andreea Borțun) – 3*/5*
Malul vânăt ajunge în săli precedat de un mare hype – prezența starului Sebastian Stan printre finanțatorii filmului, așteptările create chiar de Borțun cu scurtmetrajul When Night Meets Dawn (2021), gest exotic și vrăjit care a dat măsura talentului său, discursurile emfatice din jurul proiectului etc. Turnajul a avut loc într-un sat la Dunăre din sudul țării, utilizând un mix de actori profesioniști și amatori și contând pe o implantare adâncă în topografia locului. Filmul aspiră să impună o cosmogonie personală făcută din cicluri astrale, observație socială, arcuri narative elaborate – trecerea anotimpurilor dinspre zăpadă spre pajiști înverzite, lumina din diferite momente ale zilei îmbracă dramele pâmântești ale acestui plot pulverizat în toate direcțiile. Borțun aduce laolaltă lucruri a priori conflictuale, împletind o pornire antropologică – interesul pentru fețe pestrițe, care se emancipează elastic de tropii prea familiari ai cinemaului – și un mister atotstăpânitor. Senzația e că asistăm la descâlcirea parțială a unui ghem care cuprinde aceste existențe într-o taină ireductibilă. Cineasta nu vrea să elucideze nimic, ci, maxim, să surprindă câteva crâmpeie de pe săgeata timpului.
În centrul poveștii o avem pe Lavinia (Mihaela Subțirică), femeie între vârste, între bărbați (fostul-fost, tatăl copilului, jucat de Iulian Postelnicu, și fostul-actual, jucat de Vasile Pavel), între datoria maternă și impulsul de a-și lua lumea-n cap. Lavinia e o tipă dârză, greu de simpatizat, jumătate războinică hâtră, jumătate căutătoare neobosită de harță. Poziția ei în lumea satului nu e chiar una marginală, dar sentimentul pregnant că își poate fi suficientă sieși, că nu are nevoie de validare din partea bărbaților, face din ea un fel de oaie neagră chiar și în ochii familiei. Un alt personaj important e fiul său de 14 ani Dani (Ștefan Costea), un băiat matur, care ascunde niște uimitoare profunzimi în ochii săi triști. Scena mea preferată e atunci când Dani merge la oraș să-și facă buletin; acolo îl așteaptă taică-su, cu care imparte un suc și o țigară, fără ca întâlnirea să le fi avansat relația în vreun fel. Malul vânăt testează constant asemenea interacțiuni împovărate de mult non-spus, care par să nu ducă nicăieri.
Tocmai acest refuz al rotunjimii edificatoare conferă filmului, inevitabil, un aer fracturat. La nici 90 de minute cât ține, Malul vânăt e un lungmetraj succint, care îndeasă în el multe lucruri imposibil de aprofundat. Există ceva contradictoriu aici, o tensiune între nevoia de a surprinde ritmul unui loc, de a ne instala în acest topos foarte concret pentru a ne acomoda cu el – chestie care necesită timp și lentoare –, și aceea de a alerga pe urmele personajelor sale. Rezultatul are ceva hăcuit, grăbit, nefiresc în tempo-ul ales; mi-a lăsat impresia că e doar un concentrat din ceva mult mai mare. Deși digital, filmul capătă, paradoxal, un aer de materialitate chinuită, de parcă ar fi rodul unei lupte, o continuitate obținută in extremis, o punere cap la cap dificilă, prin operațiuni reluate de lipire și demontare, până ce virtualitățile versiunilor abandonate devin aproape perceptibile între cadre. Filmul este fără îndoială ambițios, dar nu se ridică niciodată la intensitatea mizelor anunțate pe hârtie – și, spre deosebire de Sorella di clausura (Ivana Mladenovic, 2025), alt film dezordonat, care însă își disimula brambureala ca semnătură stilistică, Malul vânăt nu pare împăcat cu gândul că nu i s-a găsit forma până la capăt.
E drept că aspectul de mozaic incomplet împiedică filmul să cadă în estetism, unul dintre pericolele acestui cinema prea conștient de frumusețea neașteptată a lumii. Malul vânăt etalează cadru după cadru numeroase propuneri de mizanscenă – acolo unde majoritatea filmelor românești nu se pot lăuda nici măcar cu una –, cultivând unghiuri de filmare fistichii, vecinătăți paradoxale (terenuri virane, pajiști deloc bucolice, sunet de manele, filme kitsc în calitate mediocră rulând la TV într-o doară...) și, în general, o dorință de a testa tot soiul de combinații. Păcat că majoritatea se dovedesc a fi false bune idei: împachetat în intenții salutare (descentralizarea aventuroasă a producției etc.), filmul cade în extrema cealaltă, a unei parade de trucuri care să îi ateste know-how-ul. Borțun are meritul de a fi vrut să practice un cinema alternativ în interiorul acestei culturi conservatoare estetic, dar, pentru moment, încercarea nu e concludentă. Seducător, Malul vânăt vrea prea mult și, de la un punct încolo, se diluează în viniete superficiale și fade, ca o perdea de fum care sfârșește prin a lua fața mizei politice de anvergură a proiectului.
Malul vânăt rulează în cinematografe din 3 iulie.
Y (Alex Baciu și Maria Popistașu) – 2*/5*
Maria Popistașu intepretează mereu, la perfecție, același rol: o tipă fâșneață, cosmopolită, clinic-spectaculoasă, gata să nenorocească pe oricine cu superioritatea ei incontestabilă. Nimeni mai potrivit ca ea, atunci, pentru a da viață acestei experte în vin, care vorbește doct despre cupaj, despre „nas”, despre potențial (o să aibă deschidere vinul? N-o să aibă?), despre post-gust, Jules Desjourneys și alte finețuri. În fond, povestea din Y e atât de burgheză – de la mesele scăldate în bunătăți ale clanului la conștientizarea vinovată a propriului privilegiu – încât filmul cu totul trebuie luat ca o parodie a clasei. Alex Baciu, cunoscut mai ales drept co-scenarist al filmelor lui Radu Muntean, și Popistașu vorbesc aici despre lumea lor, încercând să o zgâlțâie un piculeț en passant. Y arată nevroza burgheză din interior; autocelebrarea grupului social de care aparțin nu poate fi asumată până la capăt, deși filmul e cel mai bun atunci când dă la o parte așa-zisul denunț și ne lasă cu asemenea clipe de nerușinare – un șarm deloc discret, o gălăgie festivă soră cu impunitatea.
În rest, lucrurile sună fals: Y e un film lejer care caută cu disperare niște gravitas, în loc să se afișeze ca mostră de frivolitate. Scenariul tematizează el însuși această nevoie ipocrită a marii burghezii de a-și fabrica mustrări de conștiință, dar rezolvarea propusă nu îl face mai puțin suspect. Decesul matroanei scoate la iveală niște posibile matrapazlâcuri făcute de aceasta în plină degringoladă a anilor nouăzeci: s-ar putea așadar – revelație! – ca averea familiei să fie întemeiată, la propriu, pe cadavre. Stimabila bunicuță a intermediat pe vremuri niște adopții de copii aflați în centre de plasament, care au luat astfel calea străinătății – fie spre a integra familii adoptive iubitoare, fie, mai plauzibil, ca rezervoare ambulante de organe. Nu se știe – și nici până la finalul filmului nu vom ști mai mult de atât. Baciu și Popistașu se mulțumesc să arate două secvențe – una scurtă, cu un băiețel, chiar la început, și apoi una mai lungă, extrasă dintr-un reportaj cu copii pe care îi bâzâie literalmente musca, trăind în condiții improprii în orfelinatele groazei. Regizorii consideră, astfel, că s-au achitat de sarcină: bogăției plate din prezent îi corespunde, ca un fel de imagine în negativ, această casetă veche cu imagini atroce, care dezmint, odată pentru totdeauna, fericirea actuală.
Poate că în teorie lucrurile or sta astfel, dar așa cum sunt montate în film, ele nu fac decât să se ridice împotriva mizanscenei ca o întrebare acuzatoare, rămasă în pom. Puțin contează că, la modul realist, e într-adevăr aproape imposibil să mai dai de urma acestor copii azi; faptul că Y alege să deschidă această dezbatere îl obligă să livreze și niște răspunsuri. Altfel, privirile dureroase din acele imagini trec drept simplă strategie care legitimează un mic capriciu de bogătași. În această schemă, filmul devine mai puțin decât expresia unui eșec de a afla adevărul – devine, lamentabil, expresia lenei. Poate că personajele se pot întoarce la viețile lor, și poate că în această întoarcere împăcată cu sine e de găsit o pildă „critică”; dar realizatorii filmului, care n-au făcut decât să ne dea pe la nas cu această dramă documentară, au sfârșit prin a amalgama registrele, manipulând materiale care se cer folosite cu mai multă atenție. Film de scenariu, Y este, la nivel conceptual, perfect steril – un gimmick. Progenitură întârziată a Noului Cinema Românesc, acesta consfințește atât persistența pe ecranele noastre a middle class-ului captiv în ruminații complezente, cât și, mai ales, evoluția sa isterică, așa cum am văzut-o deja în titluri asemănătoare, precum Un loc sigur (Cecilia Ștefănescu, 2025) sau mai ales Familiar (Călin Peter Netzer, 2024). Exploatând la oha un caz real de dragul unei dezbateri inerte de-a moralitatea, Y este cel mai nesăbuit dintre ele.
Y rulează în cinematografe din 26 iunie.
