Avem de multe ori impresia că eugenia și rasismul nu ne privesc pe noi, nici invidual, nici ca țară. E confortavil să te gândești că sigur, n-am fost perfecți, dar nu avem tradiția eugenismului din Statele Unite ale Americii de exemplu. Realitatea e însă mai complicată.
Până relativ recent, istoria eugeniei din Europa Centrală și de Est era aproape necunoscută atât specialiștilor, cât și publicului larg, însă asta nu înseamnă că ea nu există. În perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XIX-lea și finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Ungaria și România au trecut prin modificări teritoriale şi transformări demografice profunde. În această perioadă, eugeniștii români și maghiari, dar și cei germani au publicat substanțial despre așa-zisa știință a îmbunătățirii rasei umane, s-au organizat în societăți academice, au organizat dezbateri publice și prelegeri populare, au influențat politici sanitare, de sănătate publică și educaționale. De asemenea, unii dintre ei au contribuit la formularea și apoi punerea în practică a politicilor de excludere socială și purificare etnică, de la deportări și schimburi de populație până la Holocaust.
Tocmai această istorie este discutată în noul volum De la Ungaria Mare la România Mare. Sânge, rasă și națiune, publicat la Editura Polirom. Cartea trasează carierele științifice ale unor eugeniști reprezentativi din cele două țări și descrie totodată modul în care fiecare dintre ei a articulat științific teoriile eugenice propuse.
De ce contează istoria asta acum? Pentru că auzim din nou un discurs eugenist tot mai puternic, care poate folosește termeni noi precum „optimizare" sau „îmbunătățire genetică", dar se joacă cu aceleași idei periculoase. Autori eugeniști discutați în carte sunt contextualizați pentru a-și putea găsi locul în domeniul mai larg al istoriografiei, dar și în dezbaterile curente despre memorie, moșteniri culturale, istorie comună și, nu în ultimul rând, despre resurgența etnonaționalismelor.
Autorii De la Ungaria Mare la România Mare. Sânge, rasă și națiune sunt Marius Turda, Zsuzsa Bokor, Tudor Georgescu, Adrian-Nicolae Furtună. Marius Turda este profesor la Universitatea Oxford Brookes și directorul Centrului de Studii Umaniste Medicale al aceleiași universități. Membru al Societății Regale a Istoricilor din Marea Britanie și al Asociației Americane de Psihologie, a fost și directorul fondator al Institutului Cantemir de la Universitatea Oxford. Publicațiile sale recente includ În căutarea românului perfect. Specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă (2024, 2025; ed. engl. 2026) și Race and National Character in Hungary, 1880s 1940s (în curs de apariție). Este editorul seriei CEU Press Studies in the History of Medicine și editorul general al colecției A Cultural History of Race, publicată de Bloomsbury în șase volume în 2021.
Zsuzsa Bokor a studiat etnografia, limba și literatura maghiară, absolvind și un masterat în antropologie culturală la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj. Este doctor în istorie și științe sociale și, din 2008, cercetător în cadrul Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale din Cluj și redactor responsabil al Editurii ISPMN.
Tudor Georgescu a studiat istoria la Universitatea Indiana Bloomington, iar ulterior a obținut doctoratul în istoria medicinei la Universitatea Oxford Brookes, unde este în prezent coordonator de programe de cercetare și lector asociat. A predat și la Ruskin College Oxford și a coordonat programul de podcast www.pulse project.org, dedicat relațiilor dintre știință și medicină. Este autorul cărții The Eugenic Fortress: The Transylvanian Saxon Experiment in Interwar Romania (2016).
Adrian Nicolae Furtună a studiat sociologia la Universitatea din București; este doctorand la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române și asistent colaborator în Departamentul de Hungarologie, Studii Iudaice și Rromani, Univer¬sitatea din București. Lucrează la Compartimentul de Documentare și Cercetare al Centrului Național de Cultură a Romilor. A publicat Roma Slavery in Wallachia: Fragments of Social History. Sales/Donations of Children. Marriages. Petitions for Emancipation (în colab., 2019) și Deportarea în Transnistria a familiilor soldaților romi. Între „greșeli” administrative și imperative biopolitice. Studii de caz și documente de arhivă (coord., 2020).
Citește un fragment din cartea lor care explorează discursurile eugeniste maghiare și române.
De la Ungaria Mare la România Mare. Sânge, rasă și națiune
La începutul secolului XX, experții maghiari atrași de eugenie au insistat pe relația dintre preocupările medicale convenționale legate de sănătate și igienă și pe ideea unor noi politici sociale care trebuiau introduse de stat. În timpul Primului Război Mondial, pe măsură ce conflictul escalada, eugeniștii maghiari insistau pentru o implicare tot mai hotărâtă a statului în gestionarea politicilor de sănătate publică și a asistenței sociale. În 1918, în nou-înființata Republică Democratică Ungară, politicile eugenice și de sănătate publică au avut un rol central pe agenda medicală și de sănătate a noului regim. În timpul negocierilor de pace de la Versailles, lideri proeminenți ai delegației ungare, precum Albert Apponyi și Pál Teleki, au adus argumente eugenice pentru a susține ideea unei Ungarii ce reprezenta o unitate teritorială, socială, economică și biologică bine integrată și, implicit, împotriva planurilor de fragmentare a ei. Niciunul dintre argumentele lor nu a avut succes, iar dezmembrarea teritorială a Ungariei a fost confirmată prin semnarea Tratatului de la Trianon în 4 iunie 1920.
Odată cu instaurarea regimului lui Miklós Horthy în 1920, mișcarea eugenică maghiară a fost împinsă pe drumul naționalismului etnic. După cum nota Géza Hoffmann în ultimul lui articol, „întreaga țară are nevoie de o regenerare a rasei, nu atât în sensul eugeniei, cât în sensul unei morale sănătoase, al ordinii și legii, al unei vieți de familie sănătoase și al respectului pentru generațiile viitoare”. Această „regenerare a rasei” maghiare era însă percepută din ce în ce mai exclusivist, având adesea un foarte pronunțat fundal antisemit.
Zoologul Lajos Méhely (1862‑1953) ilustrează perfect această transformare ideologică a eugeniei în Ungaria în perioada interbelică. Devenind cunoscut în anii 1920 ca mentor al generației postbelice de antisemiți maghiari, Méhely a susținut că eugenia și igiena rasială erau esențiale pentru reconstrucția națională a țării după Trianon. Mai mult, inspirat de Institutul de Biologie Rasială (Statens institut för rasbiologi) înființat de statul suedez la Uppsala în 1921, Méhely a propus crearea unui institut similar în Ungaria și a pledat constant pentru excluderea completă a evreilor din viața politică și culturală maghiară. În cartea sa din 1936, Fajvédelem és fajnemesítés (Protecția și înnobilarea rasei), el a oferit un program național bazat pe antisemitism rasial și eugenie, argumentând împotriva metisajului și a asimilării atât a evreilor, cât și a altor minorități etnice. Începând cu anii 1940, ideile lui Méhely privind protecționismul rasial au devenit realitate: în 1942, a fost înființat Institutul Maghiar de Cercetare a Problemei Evreiești (Zsidókérdést Kutató Magyar Intézet).
Lupta de autoapărare a rasei maghiare (Lajos Méhely)
Orice discuție trebuie să pornească de la adevărul de bază al științei vieții că soarta națiunilor este întotdeauna guvernată de forțe biologice. De ce ascensiunea sau decăderea fiecărei națiuni este rezultatul unor cauze biologice, de ce prăbușirea Ungariei are cauze biologice? Pentru că nu înfrângerea în război, nu dezertarea armatei care lupta pe front, nici deznădejdea rezultată, nici epuizarea economiei naționale nu sunt cele care au făcut posibilă teroarea socialist‑comunistă, ci doar slăbiciunea sufletului rasei maghiare.
Marea distrugere a elementelor de sânge și resursei rasiale ale maghiarilor, slăbiți și de amestecul fiziologic nefavorabil cu sânge străin, a dus la instalarea puterii arbitrare a stratului rasial străin, astfel încât în momentul crizei, atunci când însăși existența națiunii maghiare era în joc, nu a existat nicio rezistență rasială hotărâtă, nicio ripostă care să fi putut evita catastrofa provocată de „pumnul roșu”.
Ar fi fost nevoie doar de un om, unul adevărat care, realizând amploarea dezastrului ce se abătuse asupra noastră, să fi îndrăznit să strige mulțimii împuțite: „Ieșiți afară!”, dar acel om nu era de găsit nicăieri. István Tisza, Zoltán Désy, Pál Esterházy și alți maghiari adevărați căzuseră, iar în spatele lor se aflau doar marionete târâte de despotismul necinstit ce luptau pentru propriile interese; așadar, nu era nimeni care, în sfânta fervoare a sângelui maghiar, să fi urmat pașii eroilor căzuți.
Aceasta este cauza principală a tragediei maghiare, iar în acest moment trebuie să aprindem o lampă, astfel încât, cu lumina ei, să luminăm păcatele trecutului și să putem produce o generație plină de vitalitate, una pătrunsă de legăturile rasei maghiare, ce, în momentul pericolului, nu va jura pe steagul obscur al „Consiliului Național”, ci va înfrunta cu curaj puterile întunecate ce roiesc în jurul copacului vieții ce aparține națiunii. Dacă nu vrem ca adepții orbi ai principiilor lui Marx și Engels să dezlănțuie din nou asupra noastră enormitățile de acum cincisprezece ani, trebuie să luăm măsuri în conformitate cu spiritul vremurilor pentru a ne asigura că următoarea generație, prin întărirea conștiinței biologice, este eliberată de influența otrăvitoare a metehnei comuniste, de receptarea doctrinelor defetiste ale evreimii internaționaliste și ale francmasoneriei.
Avem nevoie de instituții conștiente, bine gândite, în conformitate cu legile naturii organice, pentru a preveni deteriorarea în continuare a rasei noastre maghiare, dar și pentru a aduce purificarea și consolidarea ei reînnoite.
În prezent, toate eforturile administrației noastre sunt dedicate ameliorării situației economice mizerabile, permițându‑ne să ne redresăm financiar, ceea ce nu este greșit, dar nu e suficient, întrucât este mult mai important pentru viitorul națiunii să realizăm adevărul științei vieții, și anume că principala comoară a statului nu o constituie bogăția economică, ci oamenii săi, loiali rasei lor, având o ereditate sănătoasă.
Nimeni nu se poate îndoi de marea importanță a prosperității materiale, dar este la fel de sigur că numai un popor maghiar sănătos poate fi pilonul țării și garanția existenței sale viitoare, întrucât, dacă puterea națiunii maghiare de a menține statul este zdruncinată, dușmanii care ne înconjoară vor sugruma în curând statul național maghiar.
Neînțelegerea și neglijarea constantă ale acestui aspect fiziologic au fost cea mai mare omisiune a trecutului nostru, dar și cauza indirectă a tragediei naționale, motiv pentru care, în acest moment, trebuie să introducem în viața națiunii noi orientări bazate pe adevăruri vechi, pentru a compensa ceea ce generația de dinainte de război nu a reușit să facă.
Aceasta este cea mai importantă și mai urgentă sarcină a noastră, dar pentru a o îndeplini avem nevoie nu numai de intenții bune și de un sentiment de pace sufletească, ci și, mai presus de toate, de cunoștințe corecte în domeniul științelor vieții.
Înțelegerea acestor probleme necesită cunoștințe speciale de antropologie, ereditate și rasă, pe care nu le pot avea nici oamenii de stat, nici economiștii, nici intelectualii și nici chiar doctorii obișnuiți. Aici avem deja de‑a face cu legile fundamentale ale vieții care determină existența sau inexistența națiunilor și care trebuie cunoscute de toți cei ce exercită o influență de control asupra vieții unei națiuni.
De aceea, nu ar trebui să existe în țară niciun politician, preot, profesor sau medic care să nu cunoască condițiile fiziologice de protecție a rasei, legile eredității și ale selecției. Statul are datoria constantă de a face posibilă dobândirea acestor cunoștințe de către angajații săi pe scară largă și de a le cere acest lucru, întrucât fără dobândirea lor nu poate exista visul unei viitoare Ungarii care să fie mândră, fericită și măreață. […]
Declinul rasial al maghiarilor
Oricine are o privire obiectivă asupra situației trecute și prezente a maghiarilor de sânge va observa că puterea rasei din patria noastră a fost slăbită în mod periculos de la mijlocul secolului trecut. Această tristă realitate are cauze atât istorice, cât și biologice. Cea mai importantă dintre cauzele istorice a fost exterminarea îngrozitoare a poporului, care a fost rezultatul rivalității dintre pretendenții la tron, al rivalității de putere dintre căpetenii, al seriei lungi de războaie interne și externe, dar și al sacrificiului de sânge din partea clasei conducătoare.
Invazia tătară, războaiele ungurilor și hunilor, revoltele religioase, rebeliunea cavalerilor germani din Transilvania, ocupația turcească, exterminarea deliberată a ungurilor de către Habsburgi și războaiele sângeroase de independență ale Ungariei au slăbit întotdeauna rândurile nobilimii de rasă, iar marile pierderi suferite în aceste vremuri au fost compensate în mod natural, atât timp cât a existat posibilitatea unei continuități neîntrerupte a moștenirii de sânge.
Dar, la mijlocul secolului al XIX‑lea, moștenirea maghiară de sânge s‑a deteriorat, iar acesta a fost începutul degradării biologice a rasei maghiare. Până la mijlocul secolului al XIX‑lea, nobilimea de sânge maghiară a fost conștiința vie a națiunii, sufletul vieții de stat, conducătoarea și susținătoarea țării, deoarece, alături de interdependența familiilor nobiliare, a fost creată o comunitate de sânge puternică ce a asigurat integritatea nepătată a sângelui maghiar.
Nobilul maghiar de sânge nu se putea căsători decât cu o femeie egală cu el în rang și în sânge, pe de o parte, pentru că alegerea partenerei de viață era ghidată de loialitatea sa rasială și consolidată de‑a lungul secolelor, iar pe de altă parte, pentru că burghezia urbană cu sânge străin era ținută departe de căsătoriile mixte prin aversiune rasială reciprocă; protecția față de sângele șerbilor din clasele inferioare se făcea și ea prin legi stricte. […]
Chiar mai decisivă și în conformitate cu legile fiziologiei este afirmația adesea citată, dar niciodată luată în serios, a celui mai de seamă maghiar conform căreia „vorbirea nu este, încă, un sentiment, bătaia limbii nu este, deja, bătaia tobei, în consecință maghiarul care vorbește limba maghiară, chiar și cel mai elocvent vorbitor, nu este încă maghiar”. Într‑adevăr, nu, pentru că maghiaritatea cuiva nu depinde de „bătăile limbii”, ci de „bătăile inimii”, adică de faptul dacă sângele condus de bătăile inimii, ce curge veșnic din generație în generație, este maghiar. Cât de stupidă este, prin contrast, afirmația lui Jenő Rákosi: „Diferența rasială a omului nu este decât diferența de limbă. Oricine intră sub influența unei limbi preia caracteristicile rasiale ale acelei limbi” (Hétfői Napló, 2 ianuarie 1923).
Dar aceasta este o pură iluzie, deoarece determinantul rasialității nu este limba, ci moștenirea de sânge, iar dacă o persoană nu a moștenit sânge maghiar de la rudele sale ancestrale, ea nu poate fi maghiară, chiar cu toate competențele sale lingvistice, la fel ca Iuliu Maniu, fostul prim‑ministru român, sau ca Jakob Bleyer, profesor universitar la Budapesta, care, în 1918, „s‑a declarat maghiar”, dar s‑a grăbit să adauge că „am germani acasă de care sunt atât de atașat”, ceea ce înseamnă „de care aparțin din punct de vedere rasial”, adică „sunt german”.
Și există – din păcate – prea mulți astfel de germani în Ungaria care sunt atașați de poporul lor german, dovedind că moștenirea de sânge este determinantul fizic și spiritual al fiecărei rase. Moștenirea de sânge este cea mai importantă comoară pe care o avem, iar în cazul nostru conservarea unei asemenea moșteniri reprezintă supraviețuirea națiunii, întrucât, atâta timp cât sângele moștenit de la strămoși circulă în puritatea sa în venele fraților și surorilor de rasă, acesta este un sentiment, iar unidirecționalitatea gândirii și acțiunii produce o viață rasială armonioasă, viguroasă și conștientă; dar, dacă prin încrucișări greșite, prin căsătorii care nu sunt compatibile în privința sângelui, elemente de sânge străin intră în corpul națiunii pe o perioadă lungă, atunci se instalează haosul sanguin, iar valurile turbulente de sânge contaminat distrug forța străveche a rasei.
Astfel de motive biologice sunt responsabile și pentru declinul puterii rasiale a maghiarilor. Deoarece, în condițiile răspândirii liberalismului occidental, bariera dintre nobilimea de sânge, burghezia urbană de sânge străin și evrei a fost coborâtă, puterea materială a maghiarilor de sânge a fost, de asemenea, zdruncinată. Aceasta cu atât mai mult de către căpeteniile turce, prin deschiderea spre amestecul de sânge distructiv din punct de vedere rasial, fapt pentru care hegemonia maghiară a decăzut.
Poporul maghiar, cu forța sa de masă, dar cu o viziune oarecum îngustă și o lipsă de imbold interior, își putea dezvolta calitățile valoroase numai dacă era ghidat de o voință mai puternică și mai hotărâtă decât a sa. Timp de secole, el a fost condus de liderii maghiari turci, iar după declinul acestora a căzut sub influența liderilor burgheziei străine și a evreilor. Prin urmare, este evident că degradarea nobilimii maghiare de origine turcă a fost o lovitură incomensurabilă pentru națiune din punctul de vedere al biologiei rasei, deoarece a privat‑o de stocul ereditar nobil care a fost crescut de‑a lungul secolelor, ce este dificil de înlocuit, el fiind purtătorul principalelor energii și al întregii excelențe a rasei. Restaurarea, cu orice preț, a acestui strat istoric și biologic de importanță vitală, resuscitarea lui din cenușă, ca să spunem așa, reprezintă cea mai urgentă sarcină națională, în fapt, datoria noastră principală, ale cărei implicații depline pot fi însă înțelese numai pe baza anumitor adevăruri rasiale. (A magyar faj önvédelmi harca, Budapesta: Held J. Nyomda, 1933)
Sursă foto: Arhiva Fortepan
