Am mai scris despre estetică de câteva ori pe Scena9, și când vorbeam despre Hume, și când vorbeam despre Schaeffer, și motivul pentru care încep trimițând cititorul la cronici mai vechi asupra aceluiași subiect este pentru că în estetică marile probleme se învârt în jurul acelorași două sau trei întrebări, dintre care cea mai importantă (pe care o discută din direcții diferite și cei de mai sus) este: rădăcinile artei sunt ele în istorie sau în biologia speciei? Într-un fel sau altul, oricine ridică problema frumosului, se poziționează de o parte sau de alta a dezbaterii ăsteia circulare. Neavând deocamdată mijloace foarte discriminante de a pune întrebarea pentru a obține răspunsuri exacte, soluțiile rămân speculative și de domeniul filozofiei mai degrabă decât al unei biologii aplicate, de-asta se și scrie atât. De-aici și faptul că tensiunea dintre explicația istorică (arta ca vocabular acumulat și practică moștenită) și cea darwinistă (arta ca dat al unei psihologii fixe, unică speciei așa cum a evoluat ea) rămâne în continuare foarte vie și se caută pentru ea soluții argumentative.
Dutton este darwinist și încearcă să arate ce te-aștepți: că specia umană produce artă fiindcă în lunga ei evoluție a transformat mecanisme vechi de adaptare în procesele astea sociale pe care le numește „artă”, foarte diferite între ele de fapt, dar reunite de această stranie preferință comună, universală, pentru obiecte artistice care n-au o utilitate socială, sexuală, individuală imediată. Altfel spus, facem și apreciem artă ca specie, dar nu e foarte limpede la ce servește speciei în mod practic. Faptul că suntem ființe artistice nu poate fi introdus în logica simplă a mecanismelor de supraviețuire, așa că o explicație darwinistă trebuie să introducă niște pași suplimentari care să lege biologia și psihologia umană de procesul practicilor artistice.
Mereu în problema asta se pleacă de la o evidență, așadar: oamenii sunt o specie care produce poezie, muzică, pictură, narațiuni și își organizează viața socială în jurul lor, fie că sunt melodrame ieftine ori tragedii dificile, muzică pop sau barocă, sofisticată pictură religioasă sau schițe în caiete de desen.
Dacă însă schimbi direcția întrebării și o pui nu dinspre rezultat, ci dinspre origini, lucrurile se complică, fiindcă nu există cu adevărat un organ artistic în corp care să fie responsabil de producerea tuturor acestor obiecte și nici nu știm când anume pe scara evolutivă am început să fim artistici în acest sens precis. Nu poți să arăți cu degetul locul exact în care se întâmplă arta, așa cum nu puteai arăta cu degetul în filozofia modernă spre sediul sufletului. Sau, zice Dutton, „instinctul artistic nu este un impuls genetic singular, similar plăcerii resimțite la dulce, ci un ansamblu complicat de impulsuri – sau subinstincte, să zicem – care implică reacții la mediu, la probabilele amenințări și posibilități de viață, la farmecul pur al sunetelor și culorilor, la statutul social, la dificultățile tehnice extreme, la interesele erotice și chiar la costuri”.
Așa că argumentul din carte evoluează treptat, enumerând toate realitățile care ar putea să fie relevante pentru discuție. Unele sunt intuitive: că oamenii preferă peisajele verzi, de savană, pentru că în lungul nostru drum prin istorie, aia e forma de relief cu care am fost cel mai obișnuiți și care ne promitea cea mai mare liniște. Altele discută posibilitatea ca experiența estetică însăși să fie universală: adică faptul că percepem drept artă obiecte produse cu intenție artistică indiferent de cultura în care originează și că n-avem cu adevărat nevoie de o traducere sofisticată a condițiilor în care au apărut ca să le apreciem ca atare. Că avem preferințe pentru sunete sau culori ordonate în tipare structurale și ritmice care ne atrag e într-adevăr ușor de arătat și o înțelege oricine. În cuvintele lui Steven Pinker, în aceste experiențe simțim că „gândim toți la fel”.
Instinctul artistic. Frumusețe, plăcere și evoluție umană
Firește că ce se întâmplă de îndată ce părăsești nivelul acesta bazal este că arta devine atât de complexă semantic și atât de diversă istoric, că e greu să mai spui ce leagă toate aceste experiențe laolaltă. Cu alte cuvinte, chiar dacă reușești să arăți că fondul e comun pentru întreaga specie, asta nu te ajută cu înțelegerea, trăirea, explicarea experienței artistice concrete, a multelor ei instrumente și polisemii. Instinctul artistic menține că antropologia ultimei jumătăți de secol a exagerat în continuu diferențele dintre culturi, pentru a transforma orice activitate artistică într-un soi de realitate misterioasă, la care nu poți ajunge decât dacă o privești din centrul comunității care a produs-o. Dar ca s-o privești dinăuntru, trebuie să-ți însușești ce înseamnă să fii parte a locului, cu credințele, obiceiurile, noțiunile și metafizica sa. Cine vorbește despre „apropriere culturală” azi în teoria culturii pune în joc de obicei astfel de argumente. Cultura cealaltă e o chestiune prea intimă societății din care vine ca să poată fi folosită de altcineva cu drept egal.
Dutton, ca orice darwinist, crede că – din moment ce arta e a speciei, și nu atât a comunității –, barierele astea de înțelegere sunt mai mici decât ne sunt prezentate în antropologie sau sociologie. Nivelul explicativ la care lucrează el nu mai e unul de strict consens cultural. Dezbaterea asta are o lungă istorie în tradiția analitică și a fost purtată pe larg: Arthur Danto și George Dickie sunt consensualiști și de obicei Dutton cu ei se ceartă. Le opune o combinație de psihologie evoluționistă care încearcă să arate că dacă artele nu sunt adaptări propriu-zise, funcționează totuși în regimul unui produs secundar al unor adaptări primare. Le leagă, cu alte cuvinte, de probleme de sexualitate (cum făcea și Schaeffer într-o oarecare măsură), de chestiuni de statut social, de limbaj articulat care e prețuit oriunde pe planetă atunci când dă semne de mare elocvență etc.
E greu să refuzi intuiția esențială de aici: și anume că oamenii au muzică și povești indiferent unde s-ar fi născut. Că adică structurează sunetele, inclusiv sunetele limbajului uman, în sintagme semnificative pentru ei nu doar comunicațional și că inventează povești pentru a dispune în ele experiențe de viață care interesează nu pentru că sunt imediat vitale pentru comunitate, ci pentru că sunt ficțiuni interesante. Ca atare, „producerea de ficțiuni este o adaptare evolutivă”. Cum am ajuns la ea n-o să știm, așa cum vor fi greu de elucidat și originile muzicii. Știm însă că ne plac și asta e o certitudine.
În maniera ușor ticăită a cărților de popularizare americane, Instinctul artistic procedează lent înspre acumularea de dovezi pentru plasarea originii artelor în arborele evolutiv. Cea mai interesantă discuție din ea mi s-a părut cea dintr-un capitol final, care vorbește despre excelență în artă și unde încearcă să arate că complexitatea obiectului artistic, conținutul său înalt, autenticitatea scopului artistic și autonomizarea acestor lumi artistice prin faptul că devin de sine-stătătoare și dezvoltă o ecologie internă sunt cu adevărat criteriile în funcție de care stabilim ce e artă mare sau nu. Face bine editura Art că vrea să reînvie colecția de estetică a fostei edituri Meridiane. A mai apărut acolo anul trecut Viața estetică a lui Laurent Jenny (în traducerea Ioanei Bot și Corinei Croitoru), despre care o să vorbesc poate într-o cronică viitoare. Până una alta, cartea lui Dutton e bună pentru cine vrea să treacă prin argumentele de bază și pentru cine vrea să cunoască problemele câmpului. Ne-ar trebui însă ceva mai profund.
Zic asta nu pentru că cartea n-ar merita citită – este o expunere bună a argumentelor. Dar chiar dacă am ști care sunt exact mecanismele adaptative care fac posibile realitățile noastre artistice, asta n-ar elucida foarte bine experiențele artistice concrete. Asta mi se pare una din dățile în care elucidarea cauzelor nu servește înțelegerii obiectului. Tot așa cum chiar dacă s-ar găsi o definiție a artei care să includă și arta clasică, și cea tribală, și pe cea avangardistă, mi se pare că și-ar primi răspunsuri câteva întrebări filozofice izolate, cu iz scolastic, dar că efectul lor asupra experienței ar rămâne marginal.
Fotografie preluată de pe Pexels.
