Carte / Călătorii

Drumul lui Constantin

De Scena 9

Publicat pe 18 martie 2024

Deși s-a scris enorm despre arta lui Constantin Brâncuși, viața artistului rămâne plină de lacune din punctul de vedere al cercetătorilor. În Drumul lui Constantin, Sorin Trâncă încearcă să răspundă la una dintre cele mai incitante întrebări cu privire la existența lui Brâncuși: de ce a plecat pe jos, de fapt, sculptorul, la Paris, în 1904, după neînțelegerea referitoare la bustul lui Carol Davila? Autorul formulează răspunsul pornind de la reconstituirea traseului străbătut de Brâncuși, precum și de la imaginarea unor fragmente de jurnal al artistului.

Sorin Trâncă a parcurs și fotografiat, în această carte, traseul pe care l-a străbătut și Brâncuși în 1904: Hobița–Petroșani–Hațeg–Deva–Ilia–Săvârșin–Lipova–Arad–Nădlac–Mako–Maroslele–Szeged–Kecskemét–Dabas–Budapesta–Tatabánya–Győr–Mosonmagyaróvár–Hegyeshalom–Hei­dentor im Carnuntum– Bruck an der Leitha–Schwechat–Viena–St. Pölten–Linz–Salzburg–Prien am Chiemsee–Rosenheim– München–Landsberg am Lech–Memmingen–Ravensburg–Konstanz–Frauenfeld–Winterthur–Zürich– Basel– Belfort–Vesoul–Langres.

Sorin Trâncă este născut în 1975 la Timișoara și a absolvit jurnalismul la Universitatea de Vest. Este fondatorul mai multor inițiative de bine, precum Superscrieri sau Friends\TBWA. Prima întâlnire cu Brâncuși a fost în facultate, când în anul II a rămas cu subiectul ne-preferat de nici unul dintre colegi: „Constantin Brâncuși în context european“.

Drumul lui Constantin

Sorin Trâncă
Humanitas
2023

Viața lui Constantin Brâncuși e mult mai puțin cunoscută decât operele sale. Una dintre cele mai populare anecdote despre Brâncuși este că a plecat spre Paris pe jos din România.

Nimeni însă nu a cercetat acest moment din viața lui Constantin, iar despre această călătorie nu există prea multe certitudini. Nici măcar maestrul care sculpta aerul cu piatră n‑a povestit prea multe despre drumul care măsoară 1.954 de kilometri. Încerc aici, după 120 de ani, să recompun această călătorie inițiatică și emit ipoteza că ea l‑a transformat pe Constantin dintr‑un sculptor academic foarte talentat, într‑un demn rival al lui Rodin. Dintr‑un tânăr descurcăreț, într‑un intelectual rafinat. Dintr‑un român, într‑un universal. Dintr‑un estic, într‑un vestic. Dintr‑un ortodox, într‑un budist. Dintr‑un țăran, într‑un rege.

În 1902, 1903 sau 1904 (surse diferite indică momente diferite) Constantin Brâncuși pleca în lume, dezamăgit de îngustimea vederilor celor din jurul lui.

Până la acel moment, tot ce făcuse pentru români și România părea sortit eșecului. De fapt, cu excepția ansamblului de la Târgu Jiu (realizat mult mai târziu, când Brâncuși avea peste 60 de ani), nici un monument public propus de Brâncuși nu a fost aprobat vreodată.

După aproape 2.000 de kilometri parcurși pe jos, cu căruța sau cu trenul, dormind pe sub poduri sau sub cerul liber și muncind adesea ca zilier pentru a‑și putea continua drumul, Constantin ajunge la destinație.

A trecut prin Budapesta, Viena, München, Zürich și Basel, unde s‑a îmbolnăvit foarte grav, motiv pentru care, imediat după intrarea în Alsacia, decide să ia trenul, pentru ultimii 300 de kilometri, cu bani împrumutați de la prieteni – după unele surse din Lunéville, după altele din Langres.

Ajunge la Paris, cel mai probabil, pe 14 iulie 1904, de Ziua Națională a Franței. „Franța m‑a primit cu fanfară și onoruri militare“, glumea Brâncuși cu prietenii.

Pleacă din București ca refuzat, pentru a ajunge în capitala culturală a lumii adulat.

Am presupus, având informații confirmate doar despre stațiile importante ale acestui drum (Budapesta, Viena, München, Zürich, Basel) și luând în calcul că la 1903 situația geopolitică era diferită, că cel mai probabil drum pe jos către Paris se va desfășura pe ruta Hobița–Petroșani–Hațeg– Deva–Ilia–Săvârșin–Lipova–Arad–Nădlac–Mako–Maroslele–Szeged–Kecskemét–Dabas–Budapesta–Tatabánya–Győr–Mosonmagyaróvár–Hegyeshalom–Heidentor im Carnuntum–Bruck an der Leitha–Schwechat–Viena–St. Pölten–Linz–Salzburg–Prien am Chiemsee–Rosenheim–München–Landsberg am Lech–Memmingen–Ravensburg–Konstanz–Frauenfeld–Winterthur–Zürich–Basel–Belfort–Vesoul–Langres. Ca și mine, de la Langres, pentru ultimii 300 de kilometri, Constantin a luat trenul (era epuizat și încă foarte bolnav, după o pneumonie la Basel și un tifos la Zürich).

ÎN PRIMA ZI A MERS PÂNĂ A SIMȚIT CĂ PAȘII I‑AU PRINS DIN urmă mintea. A plecat dis‑de‑dimineață din Hobița, luându‑și la revedere de la mamă, bunică, frați, zăvoiul cu nuci și râul Bistrița, cel iute și rece ca gheața țiganilor dintr‑o carte care începe mult mai bine decât asta. Râul Bistrița, prietenul lui cel mai bun, apă vie ce‑i oblojise genunchii de copil, care‑i calma zgârieturile și tăieturile din palmele lui de cioplitor tânăr și prea grăbit să supună materia după chipul și asemănarea sufletului său.

Râul Bistrița, acest cuvânt slav, nu slab. Ci, dimpotrivă, fiindcă Bistrița e diminutiv al lui bîstro, „repede“, de unde provine, prin franceză, și „bistro“, „bistrouri“… bistrouri unde Constantin era așteptat, ca orice proaspăt imigrant, să‑și câștige traiul din spălat de vase. Ba chiar să inventeze o metodă prin care să le spele mai iute: cu apă foarte fierbinte, o altă probă de foc pentru mâinile lui de făuritor.

A trecut prin Târgu Jiu ca o nălucă, cunoștea orașul bine. La marginea dinspre Petroșani a luat o căruță care l‑a dus preț de vreo jumătate de zi mai încolo, până la mănăstirea Lainici. La mănăstire s‑a împărtășit părintelui Ioanichie, starețul, care l‑a binecuvântat și i‑a urat drum bun. Auzindu‑i povestea, frații din mănăstire l‑au hrănit bine și l‑au asigurat că se vor ruga pentru el.

Spune părintele Nicolae C. Buzescu așa: „Întrucât mănăstirea Lainici era un centru de confluență a credincioșilor din Transilvania și a celor din Oltenia, iar acum două veacuri nu se ajungea acolo decât cu piciorul, s‑a creat un Așezământ special al ospeției, întărit de starețul Irodion, ca orice călător lipsit de cele trebuincioase să fie primit și ospătat în mănăstire și nimeni să nu plece de aici fără asigurarea unei bucăți de pâine pentru drum“.

Spre seară a început să fulguiască, iar dinspre Retezat cobora, pe defileul Jiului, un frig câinos. A grăbit pasul și, obosit, s‑a ascuns sub un pod de piatră peste pârâul Polatiștea.

S‑a învelit bine cu haina cea groasă, în dosul unui copăcel peste care‑a mai îngrămădit niște crengi de fag, pentru a ține frigul și zăpada mieilor departe.

A adormit ascultând cum Polatiștea se vărsa cu zgomot în Jiu, câteva zeci de metri mai încolo. N‑a visat nimic, dar s‑a trezit cu șase cuvinte în minte – sau poate doar cu două: ascultă natura, ascultă natura, ascultă natura!

A privit în sus, spre muntele acoperit de mesteceni și spre norii care scăpătau pe după culme, împinși de vânt și auriți de soare. Și‑a făcut cruce și a plecat mai departe către Paris, via Petroșani–Hațeg–Deva–Ilia–Săvârșin–Lipova–Arad–Nădlac–Mako–Maroslele–Szeged–Kecskemét–Dabas–Budapest–Tatabánya–Győr–Mosonmagyaróvár–Hegyeshalom–Parndorf–Bruck an der Leitha–Schwechat–Viena–St Polten–Linz–Salzburg–Prien am Chiemsee–Rosenheim–Munich–Landsberg am Lech–Memmingen–Ravensburg–Konstanz–Frauenfeld–Winterthur–Zürich–Basel–Belfort–Vesoul–Langres.

Făcuse primii 71 de kilometri pe drumul către nesfârșit.

De la Hobița la Paris, de la Tică la Dumnezeu

Constantin este al cincilea (sau al șaselea?) copil al cuplului Radu‑Nicolae Brâncuș (1833‑1885) și Maria (1851‑1919), fostă Deaconu (și chiar fiică de diacon), cu care Radu‑Nicolae s‑a căsătorit în ianuarie 1872, când el avea 39 de ani, iar Maria 21. Radu moare la 44 (sau 52) de ani, înainte de nașterea Frusinei, ultimul său copil dintre cei șapte avuți din două căsătorii.

Tatăl Sfântului din Montparnasse, Radu‑Nicolae Brâncuș, s‑a născut la 15 iulie 1833 la Hobița, ca fiu al lui Mihai și al Constandinei Brâncuși. Numele său era inițial Nicolae. Fiind bolnav în copilărie, ca să nu moară, părinții i‑au schimbat numele din Nicolae în Radu, după o datină locală pentru alungarea Necuratului.

Nu se știu multe lucruri despre frații lui Constantin, iar informațiile despre copilărie sunt nu doar foarte puține, cât și – foarte adesea – contradictorii. După anumite mărturii, una din sursele importante de stres din copilăria sa era duritatea fratelui mai mare, Grigore, care îl pedepsea adesea, mai ales când fura mâncare. Acesta pare a fi unul din motivele numeroaselor fugi de acasă ale lui Constantin. După alte păreri, nici tatăl său, Radu, nu era prea tandru.

Din prima căsătorie a tatălui său, cu Florica (?), Constantin are trei frați mai mari: Vasile, Ion Chijnea și Gheorghe. Despre Gheorghe nu știm mai nimic. Despre Chijnea știm că fugea la el în prăvălie, ca să se protejeze de conflictele cu Grigore – iar lui Vasile, Constantin îi scrie de la Paris, pe 3 decembrie 1914: „Nea Vasile […], nu trebuie să-mi mulțămiți dă cioplelile ce vi le făcui, io trebuie să vă mulțămesc pentru câte făcurăți pentru mine, că mai văzui io frați, da ca aldi matale mai rar“. Doamna Doina, muzeografa care încă din anii 1980 are în grijă Casa Memorială Brâncuși, ne‑a spus că imobilul autentic, în care a crescut efectiv Constantin Brâncuși, se afla în vecini și a fost moștenit de Eufrosina, sora lui mai mică, la care – ne spune tot Doamna Doina – Brâncuși a ținut foarte mult. Casa originală a ars într‑un incendiu, Frusina reușind să recupereze din ea doar patru bârne, pe care le‑a folosit la reconstrucția uneia noi. Actuala casă este o casă construită tot de Radu Brâncuși pentru un vecin pe nume Blendea Calistroiu. Fiindcă este extrem de asemănătoare cu cea natală, a fost strămutată în 1971 pentru a servi pe post de casă memorială.

Deși mama sa, Maria, l‑a visat în noaptea de ursitoare în haine preoțești, Constantin a fost trimis cu oile, la stână, încă de pe când nu avea șapte ani împliniți. A fost ciobănel preț de vreo câțiva ani, plecând cu ciobanii primăvara spre munte și revenind odată cu zăpezile – prin urmare lipsind de la școală „de la Paște și până la Sânmedru“. Ultima foaie matricolă a lui Constantin Brâncuși, de la școala din Brediceni, este datată 1886 și arată că, la 10 ani, Constantin era încă elev în clasa a doua. Dacă a părăsit definitiv Hobița la 11 ani, e posibil ca până la înscrierea la Școala de Meserii din Craiova (1892), să nu fi absolvit decât trei clase, și acelea făcute pe sărite.

Chiar dacă își ratează cu brio educația primară, în această perioadă Constantin are totuși parte de o instruire ce‑și va lăsa amprenta asupra sa pentru totdeauna. Pentru că, deși nu îi permite să meargă la școală, oieritul îl învață foarte multe lucruri: dragostea față de natură, prelucrarea lemnului, disciplina și respectul față de ceilalți. Tot de la ciobani învață să fie independent și să înfrunte viața cântând. Și tot de la ei află legenda păsării măiestre, între alte povești și mituri populare istorisite de cei mai înțelepți seara, la foc.

Maria și Radu au mai avut patru copii împreună: Grigore, Constantin, Dumitru și Frusina/Eufrosina. Lui Grigore, fratele său mai mare, Constantin îi vinde partea sa de moștenire în 1898, cu 340 de lei‑aur, sumă ce urma să‑l ajute să se descurce la București, unde tocmai intrase la Academia de Belle‑Arte.

Am numărat, în cimitirul de la Hobița, 42 de cruci cu numele „Brâncuș“. Doar două sunt ortografiate „Brâncuși“: a fratelui său Grigore și a mamei sale, Maria. Iată cum Brâncuși reușește să schimbe nu doar felul în care privim materia, ci și numele propriului neam. La 11 februarie 1926, Dimitrie Cuclin îi scrie de la New York: „Articolul s‑a publicat, dar fără «i»; se vede că nu i‑a apucat la vreme rectificarea pe care le‑am trimes‑o imediat ce ți‑am primit protestarea“. Din această notă reiese că în anii ’20 Brâncuși mai era, încă, „Brâncuș“. Se pare că, ajuns după Armory Show un artist cu amprentă globală, și‑a meșterit până și identitatea, probabil modificând grafia propriului nume pentru a‑i ușura și unifica citirea în limbile care îl interesau: franceză, engleză și română.

Născut la 19 făurar, 1876. Și împins necontenit spre zborul infinit de un „comandament lăuntric“ (Petre Pandrea), de „impulsurile de ducă“ (V.G. Paleolog), de aspirația de „fugă“ (Pogorilovschi) sau de „demonul plecării“ (Alexandru Buican).

Poate ar mai trebui repetat, pentru colecționarii de recorduri, că celebrul drum de la Hobița la Paris nu e nici pe departe prima fugă de acasă a lui Constantin. De fapt, este a cincea:

– În 1883 pleacă în lume, fiind găsit de mama sa la Târgu Jiu și adus înapoi, la Hobița, pentru că va intra în primul an de școală primară, la Peștișani.

– Ca elev în clasa a doua, sculptează în lemnul de brad al băncii de școală un trandafir, ceea ce‑i atrage anumite persecuții, așa că fuge din nou de acasă (1884) și se angajează la un negustor de butoaie.

– În 1887 ajunge din nou la Târgu Jiu și se angajează ucenic în boiangeria lui Ion Mosculescu, dar e, din nou, readus la Hobița.

– În 1888 pleacă de tot de‑acasă și intră băiat de prăvălie la Slatina. Nu stă mult aici, așa că peste câteva luni e angajat în birtul fraților Spirtaru din Piața Gării din Craiova. Aici muncește uneori „18 ore zilnic“, cu scopul declarat de a se pricopsi. Va rămâne aproape nouă ani în capitala Olteniei, despre care cândva a spus: „Aici m‑am născut pentru a doua oară“. Unde, datorită viorii pe care a construit‑o de unul singur, dintr‑o lădiță de portocale, este ajutat de patronul său și autoritățile locale să se înscrie la Școala de Arte și Meserii, secția mobilă.

„Imboldul de ducă mă rodea ca un șarpe sub sân și părea că îmi curge odată cu sângele prin tot corpul, semănând cu suferința unei patimi și cu ceea ce mi se spunea adeseori că o sămi fie de cap, ceea ce mă înfiora uneori, apropiind făcutul de cap cu ceea ce învățasem a fi de hac și oamenilor, și dobitoacelor: pierirea“, după relatarea lui V.G. Paleolog.

Peggy Guggenheim spune că Brâncuși era „jumătate țăran, jumătate Dumnezeu adevărat“. În grupul de prieteni în care se afla și Satie i se spunea chiar Dumnezeu. Peter Neagoe, scriitor american născut la Odorhei, care a fost coleg cu Brâncuși la București, iar mai apoi l‑a frecventat în anii 1930, locuind o vreme la Paris, îi spune „Sfântul din Montparnasse“.

Dincolo de toanele sale, Constantin‑Dumnezeu era un om foarte afectuos. Avea un cerc foarte mare de cunoștințe și prieteni. Îi spune lui Petre Pandrea, care l‑a cunoscut între 1927 și 1939, că are „două sute de amici“, însă în atelierul său parizian nu intra oricine. Puțină lume ajungea să‑l cunoască pe acest personaj misterios și mai degrabă taciturn – și încă mai puțină era invitată în intimitatea lui. Și pare că nici una dintre persoanele cu care îi făcea plăcere să se vadă nu a scăpat fără poreclă.

Dacă te plăcea, Brâncuși te reboteza.

Porecle și nume de alint ale lui Brâncuși & Co.

– Dimitrie Gusti și Maria Tănase îi spuneau lui Brâncuși

„Neică“, sau „Neica Costache“. În lumea Hobiței, pe când era copil, i se spunea „Costică“ și „Tică“.

– În tinerețe, i se spunea „Vulpoiul“, din cauza părului brun‑roșcat și a șireteniei.

– Duchamp și Constantin își spuneau unul altuia „Maurice“. Acest Maurice (scris uneori, în corespondența lor, „Morice“) pare să fie mai mult decât un nume de alint. După cum arată a doua nevastă a lui Duchamp, Teenie Matisse, doar anumite persoane, cu caracteristici speciale, puteau fi „Moriși“.

– După cum spune Petre Pandrea, încă de prin anii 1930, ciracii români de la Paris îi spuneau „Moșu’“. Lui Pandrea îi îngăduia să‑i spună „Neică“, iar el îi spunea „Nepoate“, adăugând: „Nepoții sunt salba dracului pe la noi, pe Jiu“, cândva, pe la 1939.

– Irina și Lizica Codreanu semnează, în 1923, o carte poștală către Brâncuși (scrisă cu cerneală violet) cu numele „Costică și Țiganca“. Irina, sculptoriță, îi fusese (era încă?) ucenic în atelier o perioadă, iar numele bărbătesc de „Costică“ era pentru a putea fi muștruluită mai ușor. Una din trăsăturile lui Brâncuși era incapacitatea de‑a fi brutal cu femeile.

– Otiliei Cozmuță îi spunea „Baba Dracului“, iar din corespondența cu aceasta reiese că Otilia purta cu onoare și plăcere această etichetă, semnând adesea cărți poștale către Impasse Ronsin 8‑11 chiar așa. La rândul ei, „Baba“ i se adresează în corespondență cu „Roi“, „Prince“ sau… „Mon Cher Vulcan“.

– În anii 1920, pe lângă Irina Codreanu și Isamu Noguchi, Brâncuși a mai avut câteva ucenice, toate poreclite cu nume de băieți: Milița Pătrașcu („Radu“), Sanda Kessel („Petrică“) și Margareta Cosăceanu („Mihalache“).

– Satie îi mai spunea „Bătrânul“ – deși el era, de fapt, cel bătrân. Iar Brâncuși îi spunea uneori „Socrate“, dedicându‑i și Socratele său din 1922.

Sunt destul de puține persoane în care Brâncuși avea cu adevărat încredere și îi numeri pe degete pe cei pe care Brâncuși i‑a iubit cu adevărat. Pe cea mai scurtă listă a artiștilor care i‑au fost apropiați se află Duchamp, Rousseau‑Vameșul, Modigliani și Satie. Pe ei îi considera cu adevărat artiști, iar Satie este singurul artist de a cărui artă era interesat fără rezerve – chiar dacă nu era aproape deloc preocupat de muzica simfonică. Cellei Delavrancea îi spune cu oareșice reproș, când o întâlnește în 1922: „Vrasăzică, ești fata lui Barbu Delavrancea… mda… și cânți la pian frumos… dar nu de‑ale noastre“.

Născut în 1866 în Normandia, din tată francez și mamă scoțiancă, Erik Satie avea cu zece ani mai mult decât Constantin. Exmatriculat de conservatorul parizian pentru vina de‑a fi fost „cel mai leneș student“, Satie s‑a răsculat împotriva academiei și a pretențiilor vremii, aici fiind foarte asemănător lui Constantin, despre care Barbu Brezianu, cel care a întocmit prima monografie exhaustivă a lucrărilor sculptorului în țară, spunea că „A fost și rămâne un aprig dușman al grandilocvenței, al grandiosului“. Lucru confirmat și de Ezra Pound, care, încă din 1921, vorbește despre revolta lui Brâncuși împotriva retoricului. Ezra Pound i‑a cunoscut bine pe Satie și Brâncuși, fiind un obișnuit al atelierului lui Constantin.

Un alt obișnuit al aceluiași atelier din Impasse Ronsin a fost compozitorul român Marcel Mihalovici, unul dintre cei mai cunoscuți muzicieni români din străinătate, intim și cu George Enescu. Brâncuși îl striga „Cipică“. Marcel Mihailovici ne spune că „Moșul“ ținea extrem de mult la Satie și era foarte amuzat de ideile acestuia.

Celebra sobă albă din Atelierul Brâncuși, despre care se spune că a meșterit‑o singur, ca pe toate celelalte lucruri (mese, scaune, rafturi, dulapuri), este ridicată împreună cu Cipică: „«Cum poți să așezi cărămizile alea așa?!» Mă făcea în toate felurile, dar n‑aveam ce face. Tăceam și lucram“, relata acesta. Tot Mihalovici ne certifică faptul că, dacă Brâncuși a admirat vreun artist, pe lângă Apollinaire, acesta era excentricul, gimnopedistul Socrate. „El nu admira decât doi pictori: pe Rousseau‑Vameșul și pe Léger. Și încă nu sunt convins că pe al doilea l‑ar fi apreciat în întregime. Singurul creator care avea întreaga sa încredere, întreaga sa admirație, era Satie“.

Lui Satie, mort în 1925 de ciroză, îi cam plăcea absintul și era plin de ciudățenii. Într‑o perioadă a vieții, nu a mâncat decât lucruri albe. Într‑o alta, și‑a umplut partiturile de indicații de interpretare de genul „ca o privighetoare cu durere de măsea“, „ușor ca un ou“ sau „întreabă‑te cine ești“. În 1893, cam pe când Constantin, în prăvălia Zamfireștilor din Craiova, lucra la prima lui vioară, Erik a scris piesa Vexations, în fapt un pasaj de bas și corzi însoțit de indicația „Pour se jouer 840 fois de suite ce motif, il sera bon de se préparer au préalable, et dans le plus grand silence, par des immobilités sérieuses.“ Și tot în 1893, Satie a pus bazele unei secte religioase – Église Métropolitaine d’Art de Jésus Conducteur, al cărui singur membru a rămas până în ziua de astăzi. Din păcate.

Este inventatorul „muzicii de mobilier“, un gen muzical devenit mai târziu muzică ambientală – și care e considerat precursorul minimalismului în muzica simfonică. Ura să fie numit compozitor, recomandându‑se drept fonometrografist. Pe 17 mai 2023, cu ocazia a 157 de ani de la nașterea lui Eric Alfred Leslie Satie, am încercat să trăiesc după bizara lui rutină. O recomand cu mare plăcere tuturor celor care vor să progreseze pe calea artei.

Imagine principală preluată de pe pagina de Facebook: Drumul lui Constantin

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK