Editura Trei lansează FilosoFii, o colecție nouă de cărți care să ne ajute, pe cât posibil, să ne înțelegem mai bine: pe noi, ca indivizi, unii pe ceilalți, pe noi împreună, cei care alcătuim comunități, societăți, o lume. Aceeași editură organizează începând de azi, 19 mai, până vineri, un festival de idei în spiritul dialogului care a transformat filosofia în unealtă indispensabilă cunoașterii. Am stat de vorbă cu Magdalena Mărculescu, directoarea editorială de la Trei, ca să aflăm de ce ce înseamnă să fii editor de carte în epoca AI, de ce avem nevoie de filosofie în vremurile noastre tensionate și ce putem învăța unii de la alții.
E o pură întâmplare că azi, 19 mai, presa internațională scrie despre victoria împotriva extremei dreapta la alegerile prezidențiale din România, și că la București începe un festival de filosofie. Cu toate astea, e o foarte bună potrivire: amândouă sunt victorii ale libertății și ale pluralității de idei.
Desigur, sunt părtinitoare: am studiat filosofia în facultate și am rămas de atunci cu convingerea că practicarea ei, în forme cât mai deschise și nepretențioase, ne-ar face tuturor un mare serviciu: ne-ar înghionti să ne privim mai îndeaproape, ne-ar îmblânzi frica de idei diferite, ne-ar cultiva curiozitatea și spiritul critic, ne-ar ajuta să facem din dezacord o pârghie constructivă. Și nu e singurul bias: Magdalena Mărculescu, directoarea Editurii Trei, mi-a fost profesoară. Era printre puținele voci care ne puneau în contact cu filosofia contemporană, era printre puținele femei într-o facultatea unde predominau bărbați, era o mediatoare benefică dintre idei provocatoare, gândire analitică și blândețe.
La mulți ani de când ne întâleam la cursuri, am invitat-o pe Magdalena Mărculescu la un dialog despre drumul ei prin filosofie, viața & piața editorială din România, despre ce înseamnă să construiești resurse de cunoaștere și să susții un circuit al ideilor, despre idei prețioase pe care le-a păstrat aproape și pe care le împărtășește cu noi, cititorii.
Cum vedeai locul & rolul filosofiei atunci când te-ai apucat s-o studiezi, la începutul anilor ‘90? Cum îți amintești lumea de idei din România acelor ani?
De când mă știu, mai exact, de când îmi amintesc de gândurile mele, m-a fascinat ideea de înțelepciune. Pesemne din plasa de cuvinte care s-or fi rostit în copilărie în jurul meu, acesta este cel care m-a „agățat” cel mai tare. Bunica mea, pe care am iubit-o foarte mult, era considerată înțeleaptă. Clar are o legătură, ce știu este că mi-am dorit să se spună și despre mine același lucru. Știu că sună pompos, dar nu m-aș feri să mărturisesc asta, dat fiind că, la un moment dat al vieții, tot ce vrei este să înțelegi de fapt încotro ai mers, de ce și, evident, care este distanța între ce ai vrut să fii și ce ești. Aproape tot timpul am căutat chestia asta numită înțelepciune, într-un mod uneori poate prea stahanovist.
Dar... căutarea intensă poate deveni oarbă și clar te poate duce în sens contrar. Știu că într-o singură etapă am încetat să mai bâjbâi după înțelepciune. După facultate, dezamăgită că mă simțeam atât de departe de ce-mi doream, am încercat să pun punct ascezei de sine și să mă las purtată de viață. M-am gândit că poate așa înțeleg mai bine care e treaba, cum funcționează viața. Nu pot spune că am rezolvat ecuația: pot să recunosc înțelepciunea altora, dar nu pot paria pe propria înțelepciune. Poate și pentru că ea are atâtea forme neomogene, chiar contradictorii: cumințenia, răbdarea, deschiderea către ceilalți, dar și curajul de a risca și de a ieși din paradigme, spiritul ludic atunci când riști să te iei prea mult în serios, detașarea într-o lume care te împinge să fii din ce în ce mai tensionat și frustrat de absența timpului, a înțelegerii, a țintei, etc.
Una peste alta, asemenea copilului care merge la cofetărie pentru că își dorește ciocolată, eu am ajuns la facultatea de filosofie pentru că am visat la înțelepciune și mi s-a părut că acolo se găsește. Cândva, înainte, pe la 13-14 ani, am descoperit autori care m-au ajutat să îmi definesc opțiunea asta: Dostoievski, Camil Petrescu, Eliade, Giovanni Papini etc. și apoi textele lui Cioran, Camus, Sartre, Jurnalul de la Păltiniș, dialogurile lui Platon, Hegel. Am considerat un mare noroc faptul că Revoluția a izbucnit când eram în clasa a XII-a. Părinții mei, fiind profesori, mă sfătuiseră să nu dau la o facultate ideologizată cum era cea de filosofie și nici eu nu visam, de fapt, să predau în vreo școală doctrine de partid, ci să gândesc „sisteme ontologice”. Așa că efectiv mă pregăteam pentru drept, fără să mă tragă spre asta altceva decât ambiția de a învăța. Libertatea pe care a adus-o decembrie 1989 prin căderea comunismului, mi-a dat posibilitatea de a mă duce spre drumul la care tânjeam.
Altfel, până în acel moment, era o lume în care trăiam dedublați, conștienți că noi nu eram cei care păream, că ceea ce ascundeam în creierele și în sufletele noastre depășea ca importanță ce ni se cerea să rostim. Drept pentru care simțeam că am un adevăr de spus și că o pot face. Credeam cu mai multă putere atunci în ideile pe care le aveam, pentru că trăiam într-o lume a cenzurii și interdicției – regimul comunist – în opoziție cu care, în tăcere, mă defineam.
Care crezi că sunt cele mai importante unelte pe care le-ai găsit prin filosofie & filosofi, care ți-au fost cel mai de folos și pe care le-ai păstrat până azi cu tine?
Răbdarea de a înțelege. Ne-graba de a pune etichete. Deschiderea de a analiza și accepta perspective diferite.
Atenția la nuanțe, urmată de încercarea de a ieși din ele pentru a-mi asuma o viziune coerentă într-o situație dată.
Antrenamentul de a citi o carte dificilă de la cap la coadă și bucuria de a vedea cum te transformi după ce ai făcut acest lucru.
Certitudinea că dincolo de ceea ce îmi este dat (constituția biologică, mediul cultural, avantaje și dezavantaje contextuale – toate foarte importante), esențial este ce fac cu ce am, ce pot deveni pornind de aici.
Deprinderea de a jongla între spiritul analitic (esențial, de altfel) și abordările creative.
Curajul de a gândi și împăcarea cu propriile limite, care pot fi deopotrivă piedici, dar și surse de energie.
Faptul că proiectele mele depind de oamenii care mă susțin și pe care îi susțin.
De la Platon am învățat că dialogul în sine poate fi mai constructiv decât soluția finală, răspunsurile precipitate dovedindu-se deseori goale sau chiar găunoase.
De la Aristotel – că ești dator să lupți (cu tine, în primul rând) pentru a construi cea mai bună versiune a ta.
De la Kant – mi-am însușit instrumentele demersului critic constructiv, plus am preluat masiv imperativismul (și tot încerc să mă eliberez de el).
De la Heidegger – când e vorba de întrebări și provocări fundamentale, nimeni nu poate răspunde în locul tău.
De la Deleuze – să privesc spre conexiuni ne-evidente, să mă plasez între cuvinte și teorii, să nu ocolesc zonele de umbră, să nu caut departe, ci aici, în ce trăiesc efectiv. Etc.
Tatăl tău a fondat Editura Pandora M. Sunt curioasă cum crezi că ți-a modelat acest lucru relația cu cărțile și decizia de a-ți construi un drum în lumea editorială.
Mi-a schimbat total axa profesională pe care o pornisem. În timp ce-mi scriam teza de doctorat, am început să predau la ASE și la Facultatea de Filosofie. A fost o experiență foarte intensă, aveam 26 de ani și eram destul de timidă. Nu știu dacă se vedea, dar simțeam asta într-un mod intens. A vorbi în public mi s-a părut mereu o provocare. Și acum am trac, visez ca în viața asta să reușesc să depășesc partea nefastă a emoțiilor pe care le presupune interacțiunea cu publicul. În orice caz, acela a fost momentul în care am început să colaborez editorial: să traduc texte care mă pasionau (Deleuze, Lyotard, de pildă), să doresc să aduc în limba română autori care nu erau traduși la vremea aceea (Antonin Artaud, Henri Michaux, Jean Genet), apoi scriitori și mai ales scriitoare contemporane de limbă franceză care mă fascinau (Annie Ernaux, Sylvie Germain, Camille Laurens). Trăiam într-o limbă română în care nu fuseseră traduși gânditori esențiali, creatori de limbă și idee, și nici voci literare noi cu rezonanță inedită. Iar eu, prin educația mea și ca urmare a studiilor urmate în Franța, eram francofonă. Simțeam că un anume mod de gândire poate intra în limbă doar printr-un limbaj, iar acest limbaj trebuia inventat sau scos la lumină. Nu citisem eseul lui Walter Benjamin („Sarcina traducătorului”) pe vremea aceea, dar sentimentul care mă anima era similar: acela că traducătorul este creator.
Cert este că m-a atras activitatea editorială ca un magnet, pur și simplu am simțit că mi se potrivește. Tatăl meu înființase editura Pandora M cu câțiva ani în urmă și publica într-un ritm domol autori români și o serie tare frumoasă Shakespeare în ediție bilingvă, singura pe piață în momentul acela. Scotea o carte și, cu modestele vânzări de pe ea, își făcea curaj să publice o alta. De la el am preluat fascinația pentru livresc. Ne-am completat, deci, iar eu am venit cu proiecte dintr-o zonă diferită, pentru că mă întorsesem de la École Normale Supérieure după o bursă de doi ani și un atașament puternic față de cultura de acolo, dar voiam și să mă integrez profesional în România.
Piața editorială atunci era la început, practic învățam pe măsură ce făceam lucrurile, nu exista un know-how, ci doar o intuiție, mânată de pasiune. Treptat m-am lăsat acaparată de universul editorial, deși bătălia se ducea pe multe planuri (ca să supraviețuiești în industria cărții e nevoie să produci bani cu care să-ți pui în practică ideile, ar acest lucru nu era deloc simplu. Nu e nici acum, de altfel!). Nu am știut dinainte ce înseamnă să fii editor, am descoperit din mers, iar asta a fost o curiozitate care nici astăzi nu s-a stins, ani de zile am încercat să învăț lucruri, paradoxul este că de multe ori astăzi mă provoc să uit ce știu ca să am mintea deschisă către schimbare, ca să mă pot adapta noilor realități.
În 1994 a fost fondată Editura Trei, iar tu i-ai fost aproape de la bun început. Focusul ei inițial erau psihologia și psihanaliza, iar titlurile publicate de atunci alcătuiesc o bibliotecă foarte solidă a acestor domenii. Care era nevoia la acea vreme de cărți dedicate psihologiei și cum a reacționat publicul cititor român la scrierile lui Freud, de exemplu?
Deși am început activitatea editorială la Pandora M, abia prin 2005 am ajuns la Trei. Cu Silviu Dragomir am fost colegă la Facultatea de Filosofie, iar Vasile Dem. Zamfirescu ne-a fost, și mie, și lui, profesor și mentor. Rămăsesem legați încă din facultate și chiar și atunci când aveam proiecte editoriale diferite, petreceam atât de mult timp vorbind și sfătuindu-ne, încât la un moment dat a devenit mai mult decât evident că e mai ușor să lucrăm împreună. Prin urmare, am devenit director editorial Trei, am început să dezvolt partea de ficțiune, și am preluat Pandora M în ceea ce avea să devină un grup editorial.
Cât despre povestea Editurii Trei: prima carte publicată în 1994 a fost Eseuri de psihanaliză aplicată a lui Sigmund Freud, iar ambiția primă a fost aceea de a traduce Opere complete într-o limbă în care acest autor fusese cenzurat. Au urmat de-a lungul anilor C. G. Jung, Donald Winnicott, Melanie Klein, Françoise Dolto, A. Adler, Carl Rogers, Irvine D. Yalom și mulți alții. În materie de psihanaliză, psihoterapie și psihologie, era un teren viran sau, altfel spus, o bibliotecă fantomatică în care, în loc de cărți erau goluri. O bibliotecă ce avea să se umple sistematic și ordonat cu lucrări fundamentale. Faptul că de atunci și până acum mii de studenți anual intră pe porțile facultăților de psihologie, că formările în psihoterapie s-au diversificat și ramificat, iar numărul specialiștilor crește demonstrează nu doar că era nevoie de o literatură de specialitate, dar că ea există în continuare.
În anii ’90, textele lui Freud erau revoluționare și surprinzătoare: știu asta în primul rând din anii de facultate, de când am audiat cursul de psihanaliză susținut de domnul profesor Zamfirescu. Amfiteatrul era plin, abia aveai loc să te așezi, ceea ce se petrecea acolo era interes, curiozitate și chiar o formă de fascinație. Profesorul Zamfirescu traducea din germană și interpreta textele lui Freud, era un exeget, dar în același timp practica psihanaliza, a creat efectiv o școală de terapie. Astăzi – cu atâtea cabinete de psihoterapie – poate părea ciudat faptul că atunci nu exista niciunul, comunismul interzisese orice cercetare teoretică sau practică despre psihicul uman (exceptând secțiile de psihiatrie din spitale, dar în acest caz vorbim de alt registru), abia în anul 1990, după Revoluție, a fost reînființată facultatea de psihologie, de pildă.
Cum arătau piața & viața editorială din România anilor ‘90? Cum îți amintești acei ani de început și care era miza ta / voastră cea mai importantă? Ce v-a fost cel mai greu atunci și căror lucruri din acea epocă le duci dorul?
O piață editorială în formare. Cine știa meseria putea avea un avans mare. Era mult de recuperat în materie de traduceri, a luat mult timp să apară autori români noi, tineri. Sigur, fascinau Cioran, Ionescu, Noica.
Miza cea mai importantă a fost aceea de a publica niște titluri pe care le consideram esențiale, de a convinge publicul să vină către noi. Dar tot o miză era și cea de natură economică: să reușim să păstrăm un echilibru financiar între proiectele visate și realitatea pieței. Munca editorială este frumoasă, dar grea: nu înseamnă doar să citești, ci înseamnă să te lupți pentru vizibilitatea și rentabilitatea proiectelor tale. Fiecare criză economică sau ezitare a pieței se simt instantaneu pe piața de carte, pentru că – din păcate – printre primele lucruri la care oamenii renunță atunci când au griji se numără cititul.
Eu m-am inserat pe piața editorială începând din 2000. Duc dorul entuziasmului, nebuniei de a crede în proiectele care ne treceau prin cap. Acum mi se părea frumos ce trăiam atunci. Dar este vorba de o „romanțare”: dacă mă întorc lucid la acele vremuri, tot ce aveam erau idei și entuziasm. Ne-a luat timp să ne formăm echipa frumoasă pe care o avem acum și fără de care nu-mi mai pot imagina această muncă (eram un fel de „one-man show”, mai exact câțiva care făceam tot: traduceri, redactări, promovare, vânzare, relații externe, etc).
Hai să facem un arc în timp, până-n prezent: cum arată lumea editorială din România, în contextul global de azi? Cum vezi publishing-ul în epoca ebooks, TikTok, AI etc. și care sunt cele mai mari provocări pe care încă nu știi exact cum să le abordezi în acest moment?
E o lume interesantă, librăriile sunt pline de cărți, se scrie mai mult decât oricând (postări, manuscrise, de toate), se citește mai fragmentar (uneori mă întreb dacă nu cumva se scrie mai mult decât se citește). Oamenii sunt în căutare de povești, ca întotdeauna, doar că sursele din care sunt livrate poveștile sunt diversificate. Cred că este greu să alegi, ca cititor, ce să citești: nu că nu ar exista recomandări, doar că scanarea lor riscă să consume timpul pe care îl aveai de citit. Provocarea este cum să navighezi prin fragmentaritate: toți riscăm să ne pierdem cumva focusul, să vrem ceva, dar să ne trezim că am făcut altceva. Iar lectura cere timp, este o practică incompatibilă cu viteza în care trăim și cu care se derulează informațiile.
Faptul că există mai multe formate – ebook, audiobook – nu este un lucru rău. Pirateria este rea, e furt al unor produse pentru care niște oameni au muncit sute de ore. În rest, e bine să integrăm mijloacele de comunicare noi, nu cred că ajută doar să ne plângem. E adevărat că TikTok-ul vine la pachet cu o mare doză de superficialitate. Preluarea automată a informației distruge spiritul critic și fragilizează deprinderea de a citi. Dar, până la urmă, întotdeauna individul a fost definit de propria capacitate de discernământ. Ea este cea care trebuie cultivată și educată. Dacă mă tem de ceva, este de pierderea acestei capacități de a citi o carte, care presupune răbdare și de multe ori chiar un efort. Multe lucruri bune presupun o disciplină.
AI este o provocare, într-adevăr, e greu de integrat pentru că nu știu încă unde duce. Faptul că ChatGPT poate scrie mai ușor un text decât poți scrie tu însuți descurajează cazna creativității. Ceea ce nu cred că trebuie să uităm fiecare dintre noi este că tocmai din efortul de a concepe sau de a analiza, respectiv sintetiza cu mintea noastră un text ne tragem forța intelectuală. Până la urmă, esențial nu este să preluăm rezumate și nici să posedăm informații, ci să putem gândi și lua decizii cu mintea noastră, să avem discernământ, să exprimăm gânduri pe care le-am rumegat, nu slogane simpliste care par să ofere soluții de la sine putere.
Provocarea majoră este de a înțelege lumea în care trăim, de a fi în ea, chiar și atunci când simțim că ceilalți sunt altfel decât noi, de a nu ne scufunda în dezamăgire. De a încerca să comunici miza pe care tu o reprezinți. În cazul meu: să comunic oamenilor de ce nu e bine să renunțe, de ce e important să-și cultive deprinderea de a citi.
Ce loc mai are filosofia în această lume despre care spuneam mai sus? Cum crezi că i s-a schimbat statutul în acești 35 de ani?
A fluctuat mult. Dacă în anii ‘90 exista o fascinație clară pentru modelul școlii de la Păltiniș și pentru autori care nu fuseseră traduși în limba română, treptat-treptat s-a destrămat. Apoi, cam acum 15 ani s-a întâmplat un lucru interesant: au început să se scrie tot mai multe cărți sau să apară documentare de popularizare a științei. A fost un moment-cheie, atunci m-am gândit: dacă psihologia practică are succes, dacă popularizarea fizicii, matematicii, biologiei „prind” la public, va veni oare și vremea filosofiei? Ușor-ușor a venit: în ultimii ani a crescut interesul pentru filosofia ca mod de viață, pentru școlile stoice, de pildă, și au apărut voci tinere de autori români care vorbesc în mod carismatic despre filosofie, găsind un mod captivant de a lega sursele filosofice clasice de un discurs ce poate atinge interesul omului contemporan.
De ce ai / ați decis tocmai acum să deschideți o colecție nouă de cărți de filosofie? Cum ai descrie peisajul editorial în materie de titluri filosofice, în acest moment? Care sunt temele despre care scriu azi cel mai des apropiații filosofiei?
Fiind editor și trăind filosofia ca o primă mare îndrăgostire, era oarecum firesc ca cele două drumuri să se întâlnească la un moment dat. James Hillman, părintele psihologiei arhetipale, a spus că „obsesiile timpurii constituie schița comportamentelor actuale” și numește chestia asta „teoria ghindă”: stejarul, până să devină copac, este mai întâi o ghindă ascunsă în pământ. În fond, asta facem, în viață, revenim la ce este înscris inițial în codul devenirii personale. Concret, am știut întotdeauna că voi reveni aici, am simțit la un moment dat chemarea de a reciti textele fundamentale ale filosofiei, pentru care nu eram de bună seamă suficient pregătită la 18-20 de ani. Pentru că pe mine viața și practica editorială m-au ajutat să traversez un capital de experiențe ce avea să dea conținut reflecției uneori abstracte din filosofie.
Colecția FilosoFii este rezultatul unei deveniri personale, dar și al unei analize de piață: este nevoie de texte de factură filosofică pentru a ne forma capacitatea de a analiza realitatea socială și politică, de a ne înțelege pe noi înșine, în fine, de a ne folosi de cărți și idei într-un mod terapeutic. Aceste texte există, avem autori contemporani care trebuie susținuți și puși în lumină, pentru că ei oferă sinteze pertinente alte istoriei, ale provocărilor tematice actuale și realizează punți între trecut/prezent, răscolire/ vindecare, precauție/ curaj de exprimare.
Cum ai ales primele titluri care deschis această colecție pe care ai gândit-o cu două capete: unul pentru publicul larg, celălalt pentru comunitatea academică?
De multe ori, trec ani într-o așteptare nedefinită care brusc capătă contur. Așa s-a întâmplat acum, am gândit colecția aceasta înainte de pandemie, dar acum i-a sosit momentul. Publicam deja cărți de filosofie (M. Foucault, A.C Grayling, J. Grey, și autori români: Ciprian Mihali, Laurențiu Staicu, Cristian Iftode, Daniel Nica), dar nu le prinsesem într-o serie, pentru că este destul de greu să găsești liantul pertinent al unei unități. Cum să leg diversitatea tematică și temporală a filosofiei, cum să împac nevoia unei accesibilități – care să fie și relevantă comercial – cu exigența unor texte mai greu accesibile, dar nu mai puțin importante? Aceasta a fost întrebarea mea.
Filosofia este elitistă, dar în același timp nu trebuie să rămână inaccesibilă. Am vrut să găsesc o abordare actuală a unei practici născute în Antichitate și să găsesc modul în care pot pune prezentul și trecutul laolaltă. Sper că titlul FilosoFii reușește să ofere o imagine despre diversitatea discursurilor filosofice, dar mai ales să transmită această chemare a cititorului către un anumit tip de prezență și atitudine marcate de „grija de sine” și necesitatea de a-și defini fiecare pentru el și pentru comunitatea din care face parte valorile cheie care-l orientează în viață.
Locul filosofiei trebuie să fie aici și acum, în actualitate, nu doar ca o promisiune, ci ca o practică activă de dialog, de discurs, de lectură. Atenienii aveau două tipuri de spații de dezbatere: școlile (Academia lui Platon este o astfel de școală întemeiată în grădina Academos) și piața în care se întâlneau cetățenii pentru a dezbate democratic chestiunile cetății. Cele două direcții ale colecției pe care o propun trimit către aceste locuri, de unde și cele două subserii: FilosoFii Academos și FilosoFii Agora.
Prima se adresează publicului ceva mai specializat și debutează cu: Istoria sexualității a lui Michel Foucault, un proiect important care nu apărut niciodată integral în România, iar acum este tradus de Bogdan Ghiu; Filosofie și viață a lui A. C Grayling, o carte despre curentele care abordează întrebarea socratică fundamentală despre sensul, valoarea și scopul vieții; Inventarea binelui și răului a lui Hanno Sauer, un studiu solid și interdisciplinar despre modul în care s-a constituit moralitatea umană.
FilosoFii Agora, pe de altă parte, propune reflecții și eseuri care vizează publicul larg, iar o foarte fericită întâmplare face ca primele titluri să fie semnate de autori români: Patologiile puterii a lui Theodor Paleologu este o analiză despre limitele democrației și modul în care trebuie să ne raportăm la ele tocmai pentru a le evita, despre efectele nefaste pe care puterea le poate exercita asupra individului investit cu o funcție importantă; Mintea de pe urmă a lui Cristian Iftode este o culegere spectaculoasă de eseuri organic conectate între ele despre întrebările existențiale care caracterizează vârstele omului; Androginul lui Cătălin Partenie este o repovestire și o mise-en-scène filosofică a dialogului Republica a lui Platon.
Cum vezi peisajul editorial filosofic din România? Există autori & autoare interesați să publice, există un circuit viu de idei ce se pot transforma în cărți? Există resurse care să susțină acest circuit de cunoaștere?
Poate că nu este zgomotoasă, dar preocuparea pentru filosofie se instalează subtil și hotărât în spațiul public românesc. De la o librărie minunată, un adevărat spațiu de studiu și de evenimente care poartă numele unui filosof, Seneca Anticafé, la cursurile Casei Paleologu, la festivaluri de filosofie („Noaptea filosofiei” de la Timișoara și București), emisiuni radio („Izvoare de filosofie” a lui Cornel Moraru), la dezbaterile online organizate de Dana Jalobeanu încă din pandemie („Cafeneaua filosofică”), în plus și voi, la Scena9, acordați un spațiu important discursului filosofic, plus colecții și cărți publicate și evenimente organizate de diferite edituri – toate acestea sunt nuclee ideatice vii care dau un contur frumos preocupării pentru filosofie. În plus, avem școli animate de oameni inspiraționali la facultățile de filosofie din București, Cluj, Timișoara și Iași, profesori care atrag tinerii prin carisma lor. Și există și direcții de cercetare semnificative pentru momentul actual, care merg de la reflecția politică până la consilierea filosofică (atât facultatea de la București, cât și cea de la Timișoara oferă master de formare în filosofie practică).
Sunt curioasă cum vezi azi locul femeilor în filosofie. După o istorie întreagă dominată de autori, există nu doar din ce în ce mai multe nume de gânditoare & autoare în filosofia lumii, ci și o mișcare de recuperare a contribuțiilor din partea femeilor filosof, și a unor teme până nu demult neglijate tocmai pentru că au mai degrabă legătură cu viața femeilor (nașterea, drepturile reproductive etc.). Cum te raportezi la această transformare? Se regăsesc în planurile editoriale ale acestei colecții și titluri ale unor autoare?
Numele feminine nu au fost vizibile de-a lungul istoriei filosofiei, dar ultimele decenii au schimbat această configurație, din fericire. La noi, există voci puternice în spațiul academic românesc actual: Dana Jalobeanu, Oana Șerban, Anda Zahiu, Veronica Lazăr, care este și editor și a contribuit la publicarea unor texte filosofice importante; și am spus doar câteva.
Una dintre figurile istorice care pe mine m-a impresionat și inspirat cel mai puternic a fost Hypatia din Alexandria, care a adus laolaltă limbajul filosofiei, matematicii și astronomiei la sfârșitul secolului al IV-lea/ începutul secolului al V-lea și care s-a luptat împotriva dogmelor religioase, apărând raționalismul și cercetarea de tip științific cu prețul vieții ei. La capătul dinspre noi al istoriei, în secolul XX, Hannah Arendt e o importantă gânditoare politică preocupată de natura puterii, a răului și a condiției umane, care a arătat că răul extrem poate fi comis și de oamenii obișnuiți lipsiți de gândire critică, nu neapărat de monștri. Pe Iris Murdoch am descoperit-o mai întâi ca romancieră, este sublimă, dar ea a contribuit semnificativ la filosofia morală (fiind inspirată de o altă filosoafă importantă, Simone Weil) printr-o critică a omului liberal modern (rațional și auto-suficient). Margaret Anscomble a scris în 1957 una dintre cele mai importante cărți despre filosofia acțiunii (Intention) și a apărat poziții radicale împotriva avortului, eutanasiei, armelor nucleare (a vorbit despre respectul față de viață și a combătut justificările de tip utilitarist ale actelor imorale comise în războaie). Martha Nussbaum a formulat o etică a compasiunii și vulnerabilității, arătând ce rol important joacă în viața politică emoții precum rușinea, indignarea, dar și compasiunea, și este o teoreticiană a feminismului.
În planul nostru editorial urmează – printre altele – să publicăm la începutul anului viitor o carte importantă, Ci-gît l’amer. Guérir du resentiment, scrisă de o Cynthia Fleury, filosoafă franceză actuală care se plasează la intersecția dintre psihanaliză și filosofie (a lucrat cu J. Derrida). Abordează tema individuării și a statului de drept și vorbește despre depășirea suferinței, mâniei, renunțării, pe scurt a „ruminației” victimizatoare: ce putem face la orice nivel, fie el instituțional sau nu, pentru ca democrația să evite această pulsiune a resentimentului care-i poate fi fatală? Foarte actuală tema, de altfel...
Organizați acum un festival al filosofiei. Cum ai încuraja pe cei nu doar străini acestui domeniu, ci chiar intimidați de el, să arunce totuși un ochi? Cu ce ne poate ajuta un festival de filosofie în vremurile complicate pe care le traversăm împreună?
Nu poți trăi cu adevărat vibe-ul filosofiei dacă nu mergi înspre locurile în care se vorbește despre ea. Eu am simțit acest lucru pe pielea mea anii trecuți, când am participat la acest festival, care a început la Timișoara și s-a extins la București: „Noaptea filosofiei”. M-a cucerit efervescența de idei la care am fost martoră. Și m-a inspirat!
FilosoFii Fest este un eveniment similar care timp de o săptămână, între 19 și 23 mai, de această dată, se desfășoară în mai multe locații (Humanitas Cișmigiu, Cărturești Verona, Seneca Anticafé, Facultatea de Filosofie, Casa Paleologu), în care filosoful german Wolfgram Eilenberger, Cristian Iftode, Theodor Paleologu, Cătălin Partenie vor intra în dialog cu Sorin Costrie, Dan Siserman, Răzvan Ioan, Victor Popescu, Peter Kerek, Bogdan Ghiu, Cornel Morar. Se va vorbi despre cărți și idei.
Eu cred că viața este despre curajul de a fi. Care presupune deopotrivă o înțelegere a mediului în care trăiești, o conținere a emoțiilor și trăirilor care te traversează și un kit de instrumente, respectiv valori cu care și după care să te orientezi. Este în același timp despre decizii pe care fiecare individ le ia și despre sensibilitatea pe care îți dai voie să o ai: pentru a le pune într-un acord, care nu poate fi decât dinamic și revizuibil permanent, suntem chemați să reflectăm, să ne construim o coerență.
Întâlnirile filosofice pe care le propunem nu sunt contexte academice, ci prilejuri de a ne poziționa prin dialog și ascultare astfel încât să putem fiecare din noi să ne fabricăm propria formulă de acțiune și viață.
E vreo idee / scenă din vreo carte la care ai lucrat în ultima vreme, din vreo postură sau alta, și care continuă să te bântuie la multă vreme după ce ai închis-o?
Modul în care Foucault se luptă cu ideile, le formulează, le pune sub lupa obiecțiilor, se întoarce la ele, e un pathos cutremurător al gândului care traversează toate scrierile lui. Am recitit Voința de a ști acum, înainte de a pleca la tipar, iar în ianuarie Curajul adevărului, ultimul curs pe care l-a ținut la Collège de France înainte de a muri, cântecul lui de lebădă... Simți cum intri în transă și tu, ca cititor: clar este unul dintre maeștrii care te învață să gândești și cu care poți trăi intens, emoțional ideile.
Am reluat Etica nicomahică a lui Aristotel pe care nu o mai citisem din facultate, și atunci pe sărite, și m-a marcat actualitatea ei practică – e un tratat despre virtuțile cardinale pentru o viață bună, le-am integrat ca pe un instrument existențial. Trăim vremuri în care autodisciplina este un imperativ. Atât de multe informații, surse de cunoaștere, trăiri induse... încât e greu să pui ordine în ele și să desparți ce-ți aparține (sau ce consimți să fie al tău), de ce nu. Raportarea emoțională a fiecăruia dintre noi la această necesitate vitală a ordinii mi se pare sarcina majoră a gestionării unei vieți private, o raportare pe care nu o poți duce mereu singur, ai nevoie de maeștri, modele de reflecție, terapeut, lecturi, etc.
Sau: romanul Confiteor al lui Jaume Cabré, pentru că ce ne sperie cel mai mult pe noi, ca oameni ai secolului XXI, nu este neapărat moartea, ci o anumită formă pe care ea o poate lua: deteriorarea minții, uitarea. În cartea sa, A muri pentru o idee, Costică Brădățan spune, luând ca exemplu martirii propriilor convingeri (gen Socrate) că „a filosofa nu înseamnă numai a gândi, a vorbi sau a scrie (...) ci a-ți pune trupul în joc”. Confiteor, confesiunea finală a unui geniu ce știe că își va pierde memoria, m-a dus cu gândul la faptul că a trăi, în general, și a trăi filosofic, în particular, înseamnă o confruntare nu doar cu mintea ca spirit, ci în primul rând cu mintea ca organ, ca biochimie.
Cum privești spre viitorul filosofiei și al publishing-ului? Cu angoasă, speranță sau un amestec mereu instabil dintre cele două?
Hm, nu aș putea să duc o viață activă și implicată la nivel de business fără o atitudine optimistă. Faptul de a construi planuri în care este implicată o echipă de oameni și de a merge spre un public înclină mereu pentru mine balanța în defavoarea pesimismului. În schimb, este evident că în anumite momente precauția poate deveni o frână. Piața de carte este sensibilă, fragilă, afectată de instabilitățile de ordin economic și de panica socială. Mă tem de momentele în care precauția nu este rațională, ci emoțională.
Altfel, cred că filosofia este un punct de sprijin în lumea pluralistă în care trăim, pentru că suntem afectați de neîncredere și dizolvare a ideii de autoritate. Între modelul unei autorități tiranice și suspiciunea față de orice formă de autoritate – ambele de evitat – nu ne rămâne decât să ne implicăm activ, fiecare, cu mintea de acum și sufletul pe care îl avem la îndemână, în efortul de a discerne valorile necesare pentru o viață frumoasă.
