Doi cercetători au vorbit cu oameni dintr-o comunitate rurală din România despre experiența adopției intrafamiliale: adopția în cadrul familiei extinse, de către rude ale părinților biologici. Concluziile lor scot la lumină observații importante despre familie -- o soluție convenabilă pentru un stat care se dorește a fi cât mai suplu și mai puțin încărcat de responsabilitatea de a-și îngriji cetățenii.
Victor are în jur de 50 de ani și provine dintr-o familie săracă. Prima lui soție a murit. Ca să-și poată întreține cei doi copii, Victor a plecat la muncă în Italia, lăsându-i în grija bunicilor lor și a surorii lui. În timp, copiii se atașează de mătușa lor, și ea de ei. La un moment dat, începe să fie discutată posibilitatea ca mătușa să adopte unul din copii. Copilul ar moșteni astfel partea mătușii din mica gospodărie în care locuiesc cu toții, iar mătușa ar avea ajutor la bătrânețe. Adopția e formalizată, iar ambii copii cresc împreună în aceeași curte. Victor continuă să-i sprijine pe amândoi, împreună cu sora lui.
*
Când avea 10 ani, Gina a fost adoptată de către mătușa ei și soțul acesteia, după mulți ani de negocieri între părinții ei biologici și părinții adoptivi. În urma adopției, a trebuit să părăsească localitatea natală pentru o viață mai bună, alături de părinții adoptivi. A suferit însă toată viața în urma acestei rupturi. Pentru ea, atât părinții adoptivi, cât și cei lângă care și-a petrecut primii zece ani din viață, au fost părinții ei: două mame și doi tați. Copil unic al părinților adoptivi, a tânjit după părinții, surorile, frații și libertatea pe care le-a lăsat în urmă. La aproape o sută de ani după momentul adopției, nepotul Ginei reflectă asupra tristeții bunicii sale, și a diferenței majore dintre ce au apreciat adulții din jurul ei că este bine pentru ea, și cum a trăit ea experiența adopției.
*
Contextul și motivația cercetării
(Diana Neaga și Valentin Nicolescu)
Exemplele de mai sus sunt două dintre cazurile de adopție în cadrul familiei extinse pe care le-am identificat și discutat în cercetarea noastră. În România, dezbaterile despre familie și rolul ei domină discursul public, și sunt de cele mai multe ori politizate și polarizante: a se vedea, spre exemplu, controversele din jurul recent premiatului film al lui Cristian Mungiu, Fjord. Am vrut să înțelegem cum și de ce se întâmplă acest lucru.
Familia este o entitate profund ancorată în relații de putere, atât în interiorul ei, cât și în raport cu statul. Ceea ce vedem mai puțin în spațiul public, și ne interesează în mod particular, este înțelegerea felului în care se configurează aceste relații de putere, mai ales prin prisma unei grile etice în care accentul este pus pe felul în care anumite configurații familiale pot avantaja unii membri ai familiei și dezavantaja pe alții. Ne interesează să cercetăm și cine sunt cei avantajați (care au și manifestă puterea) și cine sunt cei vulnerabili, dar și felul în care statul, prin politicile sale, modelează aceste relații de putere. În cele din urmă, am vrea să contribuim la crearea de aranjamente sociale cât mai drepte.
The Ethics of Human Reproduction and the Family: Individual and Collective Interests
În capitolul pe care l-am scris în volumul The Ethics of Human Reproduction and the Family:, am abordat aspectele etice ale unor familii rezultate în urma unor configurații complexe, generate în principal de infertilitate. Infertilitatea este o temă prezentă în spațiul public românesc, alături de tema necesității creșterii natalității, inclusiv prin programe naționale de fertilizare in-vitro. Familia tradițională, formată din mamă, tată și copiii, este prezentă pe afișe electorale și este văzută ca soluție la multe probleme sociale, și mai ales cele ce țin de îngrijirea persoanelor care nu se pot îngriji singure. Familia este o soluție convenabilă pentru un stat care se dorește a fi cât mai suplu, cât mai neîncărcat de responsabilitatea îngrijirii cetățenilor săi.
Pentru o mai bună înțelegere a subiectului, trebuie să ne uităm cu atenție la trecutul recent. Perioada care a urmat revoluției post-comuniste a adus în discuție familia din perspectiva impactului pe care l-a avut asupra acesteia politica pronatalistă. La începutul anilor ’90, România a ținut primele pagini ale ziarelor din întreaga lume cu imaginile șocante din orfelinate, iar prima lege abrogată după căderea regimului dictatorial al lui Ceaușescu a fost chiar cea care viza interzicerea avorturilor. Această etapă a arătat lumii întregi efectele brutale ale politicii pronataliste: oficial, 10.000 de femei au murit în România din cauza întreruperilor de sarcină nesigure. A urmat o perioadă lungă de perpetuă reîntoarcere la valorile familiei tradiționale, care a culminat în 2018 cu un referendum (eșuat) de modificare a Constituției, astfel încât să facă imposibile căsătoriile între persoane de același sex. Referendumul viza limitarea drepturilor oricum inexistente ale comunității LGBT, dar a fost construit în jurul ideii de familie rezultată din căsătoria dintre un bărbat și o femeie.
Din politicile statului rezultă faptul că familia este concepută în continuare ca furnizor principal de îngrijire, atât a copiilor, cât și a persoanelor în vârstă. În cadrul familiei, femeile sunt cele responsabile să livreze aceste servicii. Nu este întâmplător faptul că România s-a confruntat în toată această perioadă cu o lipsă acută de creșe și grădinițe, dar și cu probleme legate de îngrijirea persoanelor în vârstă, care este corelată cu costuri ridicate, distribuire inegală în teritoriu și condiții precare. De asemenea, familia este văzută și ca furnizor de educație pentru abilități de viață, educație pentru sănătate și educație sexuală, în condițiile în care în România anului 2026 orice noțiuni de educație sexuală în școală se predau doar cu acordul scris al părinților. Nu în ultimul rând, în contextul migrației din ultimele decenii, dar și al scăderii natalității și creșterii speranței de viață, familia și rolul ei au revenit pe scena publică și ca principal gestionar al creșterii demografice. Națiunea are nevoie de copii care să devină buni muncitori, contribuitori și îngrijitori, și să rezolve marea problemă a deficitului la fondul de pensii. Drepturile sexuale și reproductive, mai ales ale femeilor, sunt la rândul lor subiect de dezbatere publică. Toate acestea sunt rezultatul unor dinamici de putere între indivizi și între indivizi și stat, în care genul, vârsta, educația, sau veniturile pot determina cine suferă și cine nu.
Cercetarea noastră despre adopția intrafamilială
(Diana Neaga și Valentin Nicolescu)
Într-un astfel de context, noi am ales să ne uităm cu atenție la felul în care cinci familii din sudul României au gestionat mai multe tipuri de presiuni, lipsuri, constrângeri și relații de putere generate de imposibilitatea unei persoane sau a unui cuplu de a avea copii. Am vorbit cu familii rezultate în contexte caracterizate de idealizarea familiei tradiționale, înțelegere limitată a sexualității și reproducerii, acces limitat la serviciile medicale, de îngrijire și infertilitate - toate aceste teme fiind cât se poate de politice. Mai exact, practica adopției intrafamiliale apare atunci când un cuplu infertil caută să adopte copii cu care are o legătură biologică, de exemplu copilul unui frate, al unei surori sau al unei alte rude apropiate. Astfel de adopții sunt realizate de persoane despre care, în alte contexte, ne-am putea aștepta să recurgă la tratamente pentru infertilitate. Faptul că nu apelează la astfel de tratamente sugerează că adopția intrafamilială este utilizată ca o modalitate non-medicală de a răspunde infertilității, în contextul unei presiuni puternice de conformare la normele familiei tradiționale.
Inițiativa noastră este și o invitație de a reflecta la paradoxul unei configurații politice și sociale ca cea din România, pe care noi o rezumăm ca un stat cvasi absent în relație cu dinamicile, nevoile și interesele familiilor, dar care în același timp vrea copii. Cercetarea scoate la iveală disonanța dintre angajamentele ideologice ale statului și eșecul său de a remedia condițiile materiale și sociale care subminează chiar familiile pe care pretinde că le protejează. În contradicție cu ideile și valorile formulate oficial, statul lasă aspectele legate de îngrijire și reproducere pe umerii familiilor, care tot în virtutea valorilor tradiționale le pun la rândul lor pe umerii femeilor și chiar ai copiilor. Când aceste dinamici se combină cu sărăcia, rezultatul este reconfigurarea familiei tradiționale prin dezvoltarea unor mecanisme de supraviețuire diverse, un astfel de exemplu fiind adopția intrafamilială. Astfel, ajungem să avem copii care, în urma adopției, au patru părinți, pe care îi și numesc astfel (mama și mami, tata și tati), care cresc în contexte familiale dificile și care odată ajunși la maturitate au obligații de îngrijire complexe. În ciuda cadrului aparent informal, aspectele juridice legate de moștenire și obligațiile părintești sunt foarte importante, în toate cazurile analizate de noi adopțiile fiind înregistrate oficial pentru a garanta accesul la resurse (îngrijire pentru părinți, moștenire pentru copii).
Pentru părinții adoptivi, relațiile de rudenie și de sânge, moștenirea și asigurarea îngrijirii proprii viitoare constituie motivații esențiale în a adopta un copil din familia extinsă. Pentru părinții biologici, lipsurile materiale, moștenirea, migrația, statutul de părinte singur și, în trecut, decretul antiavort (copiii nedoriți) au contribuit la luarea unor astfel de decizii. Într-unul dintre cazuri, o femeie și-a relatat experiența ca mamă care și-a dat fiica spre adopție fratelui ei (și respectiv unchiului fetei), la doar câteva luni de la naștere:
Tereza explică această decizie printr-o combinație de factori, printre care dificultățile materiale, decretul de interzicere a avortului, infertilitatea unuia dintre părinții adoptivi și prezența bunicilor ca element de legătură între cele două familii și ca garanți ai bunăstării copilului. După moartea părinților adoptivi, fiica își consolidează treptat legăturile cu familia biologică, revenind acasă și parcurgând un lung proces de reconectare și de reparare a traumelor trecutului.
Un aspect deosebit de relevant în acest caz îl reprezintă problema infertilității masculine. În timp ce mama adoptivă a făcut investigații medicale care nu au identificat niciun motiv pentru care nu ar putea rămâne însărcinată, soțul ei a refuzat să meargă la medic și să facă astfel de investigații. Această asimetrie este semnificativă pentru înțelegerea modului în care infertilitatea este percepută într-un context social tradițional. Evitarea investigațiilor medicale poate fi astfel interpretată ca expresie a unui tabu cultural în jurul infertilității masculine. În schimb, tendința este mai degrabă de a atribui femeilor cauza infertilității. În acest sens, adopția intrafamilială poate fi înțeleasă și ca o modalitate de a evita confruntarea directă cu problema infertilității masculine.
Un alt aspect adus la lumină de studiul nostru este cel care face din copii marii absenți ai acestei ecuații, dar, paradoxal, și marii responsabili ai ei. Deși asupra lor se proiectează așteptările legate de continuitatea familială, moștenire, îngrijirea viitoare a părinților și menținerea legăturilor de sânge, propriile lor nevoi emoționale și experiențe de atașament rămân adesea secundare sau sunt chiar complet absente din calculele adulților din jurul lor. Din perspectiva traumelor produse de separare, pierdere și reorganizarea relațiilor familiale, copiii adoptați resimt profund ruptura afectivă și tânjesc după legături emoționale mai puternice. Aceste aspecte sunt însă invizibile pentru adulții din viața lor.
Cazul Ginei, rezumat pe scurt la începutul acestui articol, ilustrează tensiunea dintre deciziile luate de adulți și experiența emoțională a copilului adoptat. În acest caz, din relatarea familiei reiese că adopția a fost motivată, pe de o parte, de dorința de a ajuta o soră care nu avea copii, iar pe de altă parte, de considerente materiale: familia adoptivă era mai înstărită decât cea de proveniență. În luarea acestei decizii, însă, nevoile emoționale ale copilului și consecințele separării de familia biologică nu sunt menționate. Copilul a continuat să păstreze legătura cu familia biologică și îi vizita periodic. Potrivit relatării, atunci când se întorcea „acasă”, unde își întâlnea frații, Gina se simțea „cel mai bine”. Acolo se afla, de fapt, spațiul pe care ea îl asocia cu propria copilărie și cu sentimentul de apartenență. În schimb, în familia adoptivă era singurul copil. În urma adopției, avea și pământ pe care trebuia să-l muncească, deci nu putea merge la școală. Această experiență a generat sentimente de nemulțumire față de deciziile luate de adulți. Ajunsă la maturitate, Gina își exprima regretul în legătură cu propriul parcurs de viață, inclusiv cu faptul că și-ar fi dorit să meargă la școală. Acest caz evidențiază discrepanța dintre logica adulților, construită în jurul solidarității familiale și al considerentelor materiale, și experiența copilului, marcată de separare și de dorința de a păstra sau recupera legăturile afective cu familia biologică. Chiar și atunci când copilul nu este complet rupt de familia de origine și contactul dintre cele două familii continuă, adopția poate produce experiențe de pierdere și dezrădăcinare ale căror efecte persistă tot restul vieții persoanei adoptate.
În mod similar, femeile — și mai ales mamele biologice — simultan absente atât din discursul statului, cât și din dinamicile decizionale din familie, sunt în același timp și responsabilizate pentru succesul sau eșecul acestor adopții. Legătura emoțională puternică dintre mamă și copil pare să fie unul dintre factorii esențiali care fac posibilă funcționarea unei astfel de adopții. Într-un context conservator, această relație devine și o sursă de presiune asupra femeilor. Mamele sunt puse în situația contradictorie de a trebui să se detașeze suficient pentru a nu „încurca” integrarea copilului într-o nouă familie și promisiunea unui viitor mai bun. Probleme structurale profunde — sărăcia, lipsa infrastructurii de îngrijire, lipsa educației și un stat care pune accent pe obligații — transferă povara gestionării acestor vulnerabilități în mod disproporționat asupra femeilor și copiilor, care *trebuie* să compenseze prin sacrificiu afectiv și conformare indiferența statului. Astfel, statul conservator și patriarhal nu doar că eșuează în a oferi protecție și sprijin concret, ci reproduce și legitimează un model în care costurile sociale ale precarității sunt absorbite în interiorul familiei și suportate mai ales de cei aflați în pozițiile cele mai vulnerabile: femeile și copiii.
„Etica reproducerii și a familiei: interese individuale și colective”
(Daniela Cutas, co-editoare a volumului The Ethics of Human Reproduction and the Family: Individual and Collective Interests )
Cazuri ca cele analizate de Neaga si Nicolescu evidențiază efecte ale unor vieți caracterizate de incertitudini financiare, alegeri dificile pentru supraviețuire, presiuni din partea membrilor familiei, tabuuri sociale (pe teme cum ar fi infertilitatea), lipsă de opțiuni decente de sprijin al părinților și al persoanelor în vârstă din partea statului. În astfel de condiții, copiii sunt o formă de asigurare, o investiție în viitorul propriu. Această perspectivă este departe de orice discursuri și idealuri despre egalitate morală dintre copii și adulți și de cadrele legale centrate pe interesul superior al copilului, la care România a aderat în conformitate cu legislația europeană.
Studiul ilustrează atât diferența de perspectivă dintre adulți și copii, cât și lipsa de interes pentru perspectiva copiilor. Bineînțeles că este mai bine pentru copii să aibă condiții materiale care le vor oferi un start mai bun în viață: „cum să nu fie mai bine?!” ne-am putea întreba. Pentru un copil, însă, așa cum notează Neaga și Nicolescu, adopția poate însemna îndepărtarea de persoanele de care era atașat, pierderea relației apropiate cu surorile și frații, singurătate și constrângere. Înseamnă și responsabilități despre care cei din jurul său convin să îi revină: grija, odată ajuns la maturitate, față de părinții adoptivi. Această așteptare ca îngrijirea copiilor să fie returnată atunci când părinții la rândul lor devin vulnerabili este și ea o expresie a unei perspective tranzacționale a relației dintre copii și părinți și a lipsei de opțiuni de îngrijire pentru persoanele în vârstă. Aceste condiții nu sunt naturale sau inevitabile: sunt rezultate ale alegerilor și politicilor colective despre cum să fie organizată societatea.
Creșterea de copii este opțională, chiar și atunci când există presiuni sociale și politice puternice ca oamenii să devină părinți. Odată veniți pe lume, copiii au un drept la îngrijire: fie de către părinții lor biologici, fie de către alți membri ai societății care își asumă această responsabilitate. Copiii, însă, nu aleg să se nască și să fie crescuți de adulți: așadar, așteptarea ca la rândul lor ei să aibă grijă de părinții lor, sau de cei care i-au crescut, nu este simetrică. Societatea poate fi organizată în așa fel încât interesele de bază ale participanților la ea, indiferent de vârsta lor, să fie protejate. Copiii pot fi crescuți de adulți care le recunosc și le protejează interesele, iar adulții pot forma relații bazate pe afecțiune și respect cu copiii lor, fără să devină dependenți de ei când nu se mai pot îngriji singuri. Măsura în care aceste lucruri se pot întâmpla depinde de felul în care societatea și statul sunt organizate.
*
Studiul despre adopția intrafamilială face parte dintr-un volum colectiv publicat recent, în care cercetători din Suedia, Norvegia, Belgia, Israel, Australia, și România, discută exemple de tensiuni între interesele individuale și colective în ceea ce privește reproducerea și familia. În volum sunt analizate și intervenții facilitate de progrese medicale, cum ar fi colectarea și prezervarea de țesut reproductiv chiar și de la copii mici, la cererea părinților lor; transplantul de uter de la mamă la fiică; sau colectarea de material reproductiv de la oameni aflați în comă sau care au decedat, și apoi utilizarea acestuia pentru a crea copii. Cum sunt justificate astfel de intervenții? Ele tind să fie justificate prin apel la interesele persoanei asupra căreia se realizează intervenția: îndepărtarea de material reproductiv de la copii are un scop terapeutic, de a permite copilului să devină părinte atunci când devine adult; este în interesul femeilor să poată purta o sarcină și să devină mame; un bărbat care și-a pierdut viața înainte de a deveni tată și-ar dori ca soția sau părinții lui să poată concepe copii (fiice, fii, sau nepoți) chiar și după decesul lui. Aceste explicații ascund însă și așteptări și interese ale celor care solicită sau realizează intervențiile: părinții unui copil care suferă de o boală gravă ar putea lua această decizie și pentru a-și prezerva propriul potențial de a deveni bunici; cercetătorii care crează oportunități nemaipomenite, cum ar fi sarcina și nașterea pentru o femeie care nu avea uter, sunt interesați și de precedentul științific pe care îl pot stabili și de prestigiul pe care astfel de realizări îl pot facilita; soția sau părinții unui bărbat care nu mai poate decide să devină părinte ar putea solicita recoltarea de material reproductiv de la el în interesul lor mai degrabă decât al lui.
Faptul că interesele membrilor familiei, ale pacienților și ale medicilor, ale participanților la cercetare și ale cercetătorilor, nu coincid întotdeauna, este inevitabil. Problema apare însă atunci când interesele unora dintre participanții la o decizie sau intervenție domină, compromit sau iau cu totul locul celor chiar ale indivizilor care sunt subiecții deciziei sau intervenției respective. Mai mult decât atât, există entități conceptuale cum ar fi familia, care sunt în anumite contexte tratate ca având ele însele statut moral și interese proprii care pot intra în conflict cu cele ale membrilor familiei, iar când acest lucru se întâmplă, li se acordă prioritate în raport cu interesele membrilor familiei. Volumul examinează astfel de situații.
Au fost, așadar, etice primele experimente de transplant de uter? Ce învățăm din înrudirea prin alăptare (milk kinship) despre natura maternității? Ce ar trebui să se întâmple atunci când interesele femeilor (de exemplu, de a decide dacă și când doresc să aibă copii) intră în conflict cu cele ale statului (de exemplu, de a crește natalitatea)? Și, nu în ultimul rând, cum afectează descoperirile din științele postgenomice înțelegerea granițelor dintre înrudirea genetică și cea socială, și chiar dintre oameni și alte animale? Toate aceste întrebări – și multe altele – sunt discutate în volum. Capitolul și volumul sunt disponibile integral și gratuit, în limba engleză, aici.
*
Revenind la întrebarea din titlu: Ce este familia tradițională? Familia tradițională este o entitate conceptuală, socială și politică formată din mamă, tată, și copiii lor. Uneori este formată din mamă, tată, copil, cealaltă mamă, celălalt tată, surorile și frații care au devenit verișoare și verișori, ca în cazul Ginei. Sau din tată, sora lui și copiii pe care îi cresc împreună, ca în cazul lui Victor. Sau din mamă, bunică și copii, cum a notat altundeva Ana Măiță despre familiile în care copiii sunt crescuți de mama și bunica lor. Familia formată din bunici și nepotul pe care l-au conceput cu materialul genetic al fiului sau fiicei lor, sau din mamă, tată și copilul care a crescut prenatal în uterul donat de bunica maternă, este și ea tradițională. Se conformează multora din aceleași așteptări de la copii și adulți: copiii ar trebui să devină la rândul lor părinți într-o zi; femeile poartă sarcini și devin mame; cuplurile căsătorite devin părinți; părinții devin bunici. Familiile tradiționale sunt, în realitate, mai complexe decât formula mamă-tată-copil și pot include atât pe cele obținute cu ajutorul familiei extinse, cât și pe cele rezultate în urma unor metode high-tech.
