N-am avut niciodată atât de multe festivaluri, scene și concerte. Și, probabil, nici atât de mulți bani în muzica live. Atunci de ce muzica românească pare că se mișcă tot mai mult în cerc și sună tot mai previzibil?
Vara care tocmai a trecut ne-a adus cel mai mare și de lungă durată maraton de festivaluri întâmplate în același loc: Nibiru, din Costinești. „Un univers, nu o stațiune”, cum a fost promovat, în spațiul întins pe aproximativ 21 de hectare s-au investit peste 50 de milioane de euro de către investitorul majoritar, Global Records (peste 50%), Andrei Șelaru aka Selly (15%) și alți investitori minoritari, precum George Carabelea (Big Events) și Fady Zaidan (LOFT). De la Beach, Please încoace, care a deschis sezonul la Nibiru în iulie, în cadrul spațiului au mai avut loc alte șapte festivaluri, care au acoperit cam tot ce se poate acoperi din muzica pop, de la rock și hip-hop până la eurodance nouăzecist și K-Pop. Muzică și headlineri pentru toate generațiile. De fapt, festivalurile au fost doar o parte din program. Conceptul Nibiru pentru vara 2026 a fost gândit astfel încât să existe muzică live aproape zilnic, iar organizatorii au vorbit despre peste 150 de evenimente pe durata sezonului. De exemplu, numai în ultimele nouă zile ale sezonului, programul arăta cam așa: festivalul Retrograde, cu Timbaland, Fat Joe, Busta Rhymes și alții, în vreme ce la Center Stage erau concerte cu artiști precum Smiley, Connect-R, The Motans și Carla's Dreams, iar Beer Garden avea propriul line-up. Toate în aceeași seară.
Pentru muzica românească, Nibiru poate că a venit ca un epilog al unei lungi perioade în care a cochetat serios cu conformismul, repetitivitatea și confortul formulelor verificate. Ani la rând, industria locală, de la mic la mare, a părut mai preocupată să reproducă ceea ce știa deja că funcționează decât să riște: aceleași structuri de producție, aceleași colaborări, aceleași rotații de artiști între radio, festivaluri și campanii de brand. Trapperii și-au făcut propriul „cartel”, din aceleași nume prezente la festivalurile importante, în vreme ce genul a pierdut din entuziasmul unei „Giulești, Crângași”, din autoreflexia și ambivalența unei „Buliba$ha” sau din resemnarea paranoică a unei „Lumea asta”. În rock e chiar mai diluată treaba. N-am mai auzit de mult timp sensibilitatea unor „Liniștea”, „Un sfert de secundă” sau „Dor”. Pe de altă parte, nuanțele politice ale rock-ului au dispărut și ele de foarte mult timp, cam de la albumele celor de la Robin and the Backstabbers și mai departe în trecut. În fine, o să-mi spuneți că Cojo, Oscar sau Satoshi pot reprezenta insule mai consistente în arhipelagul prezentului. Ar fi fost așa, dacă Cojo n-ar fi prețios, Oscar melodramatic, iar Satoshi confuz și imatur. Mainstreamul pare să-și fi pierdut disponibilitatea de a fi ciudat, inconfortabil sau contradictoriu.
Festivalurile mari contribuie și acutizează aceste inerții, prin ermetismul scenelor și line-upurilor. Artiști noi apar relativ rar, dar și aceștia sunt mai întâi validați de popularitate, după ce sunt împinși de la spate de un label sau de agențiile de booking. Spre exemplu, Electric Castle a inclus în line-up anul ăsta așa-zisa „Oră de punk”, cu câteva trupe apreciate în circuitul câtorva cluburi alternative, Dă-te-n Sânge, Martalogii și Pârnaie. Numai că „ora” a fost ora prânzului. Festivalizarea muzicii românești produce un paradox. Niciodată n-am avut atât de multe concerte, atât de multe scene, atât de mulți artiști și probabil atât de mulți bani circulând în jurul muzicii live, dar senzația poate fi că auzim din ce în ce mai puține lucruri cu adevărat diferite. Nibiru a dus acest paradox până la un tablou aproape caricatural. În aceeași seară puteai să-l vezi pe Timbaland într-o parte, pe Smiley în alta și încă un concert la câteva sute de metri distanță. Iar mâine pe Byron și Iris, poimâine pe Dr. Alban. Ca la supermarket: alegi produsul care îți place, îl consumi, apoi treci la următorul. Nu comercializarea muzicii e nouă aici, pentru că popul a fost dintotdeauna o marfă, ci faptul că însăși infrastructura în care o descoperim începe să semene cu retailul: varietate enormă la raft, diversitate mult mai mică în spatele etichetelor.
Cu alte cuvinte, la un capăt există artiștii minusculi, împrăștiați pe Bandcamp, SoundCloud, YouTube și Spotify, iar la celălalt există câteva zeci de nume care împart festivalurile, radiourile, playlisturile și campaniile comerciale. Între cele două lumi s-a subțiat infrastructura care transforma cândva o scenă underground într-una relevantă, tocmai pentru că „cei de sus”, fie brand sau label, au abandonat s-o mai susțină. Și aici Nibiru devine mai interesant decât Nibiru însuși. Cele 21 de hectare de la Costinești sunt aproape o „machetă” simbolică a industriei muzicale românești din 2026. Global Records nu mai produce doar muzică și artiști, ci participă tocmai la construirea locului în care aceștia cântă, a evenimentelor în care sunt programați și a ecosistemului comercial în care publicul îi consumă. Integrarea e spectaculoasă, ce-i drept: producție, management, promovare, festival, scenă, branduri, mâncare. Firește, muzica nu mai e produsul final, ci doar parte din „meniul” care țin oamenii înăuntru, să asculte a suta oară trupa preferată. Trupă care e tot mai cuminte și manieristă și „la fel” de la an la an.
Poate că de aici ar trebui să înceapă următoarea etapă a muzicii românești. Nu din încă un festival și nici din încă un artist construit sau „re-semnat” (hehe) pentru următoarea ediție, ci din refacerea spațiului dintre cele două extreme, dintre piesa cu 800 de ascultări și scena cu 30.000 de oameni. Din cluburi mici, labeluri independente, presă muzicală care nu funcționează ca extensie a PR-ului, radiouri dispuse să piardă trei minute cu ceva necunoscut și organizatori care riscă, uneori, și cu „ora de punk”. Altfel, putem construi încă zece Nibiru.
