Înainte de Michael, Hendrix sau Beatles, scena aparținea lui Beethoven, Mozart, Enescu sau Șostakovici. Genii, extravaganți, revoluționari, adorați, urâți, respectați. Legendari. În 2025 îi redescoperim și îi ascultăm la Festivalul Internațional George Enescu. Pe Scena9 îți prezentăm patru profile ale unor compozitori care au transformat peisajul muzical și care au rămas până azi legendari. Azi îți povestim despre George Enescu.
George Enescu este considerat cel mai important muzician român al secolului XX: compozitor, dirijor, violonist, pianist și pedagog de renume internațional. S-a născut în 1881 în satul Liveni, județul Botoșani, și s-a stins din viață în 1955 la Paris, unde își petrecuse ultimii ani în exil artistic. Enescu și-a desfășurat cariera între România și marile capitale culturale europene și americane. Dincolo de gloria artistică, a avut și o prezență publică notabilă: a fost numit senator de către regele Carol al II-lea, a denunțat cu fermitate programul de epurare etnică din perioada mareșalului Ion Antonescu (afirmând că „pleacă și el de-i duce muzicanții la Bug”) și, în timpul celor două Războaie Mondiale, a ales să slujească țara cu „armele sale – pana, vioara și bagheta”, cântând răniților și alinând prin muzică suferințele celor din jur.
Un vast și intim portret al compozitorului îl reprezintă Amintirile lui George Enescu, captate, redactate, reorganizate de muzicologul și organistul Bernard Gavoty, volum apărut inițial în 1955 la Paris și reeditat de mai multe ori, inclusiv într-o ediție bilingvă franceză–română (revizuită și adnotată, publicată în România, în ultimele decenii, la Curtea Veche). Volumul permite cititorului să audă vocea lui Enescu atât în original, cât și în traducere, păstrând autentic caracterul confesiv al textului. Cartea provine dintr-o serie de convorbiri radiofonice și e redactată la persoana întâi, ceea ce îi conferă intimitatea unui dialog direct cu marele muzician – ca niște veritabile pagini de jurnal. În treisprezece capitole, Enescu povestește despre începuturile sale modeste din Moldova, despre influențele formative din Viena și Paris, despre provocările carierei de interpret, despre idolii săi, dar și despre iubirea necondiționată față de fenomenul muzical și mai ales față de actul creației. Nu lipsesc reflecțiile despre magnum opusul său, rememorările legate de impactul celor două războaie, sfaturile acordate tinerilor compozitori privind procesul creativ, dar și impresii intime, calde despre apropiații săi (muzicieni precum Lipatti, Menuhin, Casals sau cele două „mame adoptive”: Elena Bibescu și Regina Elisabeta a României).
În prefață, Gavoty își declară intenția de a nu da naștere unei relatări reci despre muzician, ci de a facilita întâlnirea vie dintre omul care și-a pus întreaga existență sub semnul artei și cititor. În introducere, așadar, luăm contact cu primul portret al compozitorului realizat de scriitor, în care ni se relevă discreția care îl caracteriza: „a înlocuit cuvântul »eu« prin »modesta mea persoană«, „a adăugat ici-colo adverbe moderatoare, cum ar fi »cu umilință«, »cu respect«”; „orgoliul lui este să slujească muzica”; „este întruchiparea nobleței”. Următoarele două capitole îl prezintă pe micul George Enescu, alintat de părinți Jurjac și ocrotit cu toată dragostea, fiind singurul supraviețuitor dintre cei unsprezece copii ai familiei. Serios și interiorizat, sclipitor și sârguincios („aveam oroare de aproape toate jocurile”, „aveam o repulsie totală față de zgomot”), el se arată încă de la cinci ani îndrăgostit de tainele compoziției, pe care le pătrunde prin intermediul viorii și pianului.
Se deschid aici scene pastorale fascinante, întruchipate fie prin cuvânt, fie prin sunet: de exemplu, întâlnirea revelatoare, la vârsta de trei ani, cu un taraf dintr-o stațiune balneară din apropierea satului său natal, un ansamblu deschizător de drumuri prin coloritul sonor deosebit și prin virtuozitatea instrumentală impresionantă. Pornind de la evocarea universului rural care l-a învăluit în primii ani de viață – în care „pământul și religia au fost divinitățile copilăriei” – Enescu reflectează față în față cu partitura suitei sale pentru vioară și pian, Impresii din copilărie, op. 28, reconstituind imaginarul inocenței. „Lăutarul”, „Bătrânul cerșetor”, „Pârâiașul din fundul grădinii”, „Pasărea din colivie și cucul din perete”, „Cântec de leagăn”, „Luna plină”, „Greierul”, „Vântul în horn”, „Furtună, afară, noaptea”, „Răsăritul soarelui” – iată cele zece scene care imortalizează micul univers pruncesc enescian, în care compozitorul filigranează o pătură de note, ocrotitoare și fermecătoare, a începutului de viață, cu clipociri și ciripit, cu cânt sau jeliri, cu țârâit de insecte, cu luciri și freamăt nocturn, cu jocuri de lumini și umbre.
Pe Enescu îl descoperim și prin modestia, respectul și simțul dreptei măsuri față de cei care l-au precedat sau l-au învățat: profesorii, confrații, idolii săi. La Viena (1888–1894), la Conservator, își petrece zilele între studiul viorii, armoniei, contrapunctului, compoziției și istoriei muzicii. Dar profesorii săi nu sunt doar oamenii din săli – sunt și „fantomele trecutului, totdeauna m-am avut bine cu umbrele”: Mozart, Haydn, Beethoven, Schubert – mari creatori ai Clasicismului și precursori ai Romantismului –, dar și Brahms „în carne și oase”, opera lui Wagner, colegii săi înzestrați Fritz Kreisler și Alexander von Zemlinsky. Parisul îi deschide apoi o altă lume, vibrantă și bogată: 1895–1899, Conservatorul Național de Muzică, orașul în care Saint-Saëns, Fauré, Debussy, Ravel sau Roger-Ducasse umpleau scena muzicală, unde profesori ca Jules Massenet și André Gedalge îi călăuzeau pașii, iar colegi străluciți precum pianistul Alfred Cortot sau violonistul Jacques Thibaud îi împărtășeau entuziasmul pentru artă. Dacă aceste lungi pagini de mărturii omagiale aduse perioadei studiilor sale, revelatoare a unor lumi artistice de o vastă și certă abundență inspiratoare, nu ar fi fost suficiente, Enescu revine cu alte mărturii despre înaintași în capitolul dedicat „Idolilor săi” – semn al nesfârșitului său respect. Bach, Beethoven, Brahms, Wagner, Mozart, Gluck, Weber, Schubert, Schumann, Dukas, Honegger, Franck și alții – toți acești creatori formează puzzle-ul de influențe, cei care i-au modelat, într-o oarecare măsură, viziunea.
„Cum poți să te îndrăgostești de o simplă vioară când iubești muzica în întregime? Or, eu nu iubesc decât un lucru pe lume: muzica, imensa muzică.”; „Mă simt compozitor până în măduva oaselor.” Aceste cuvinte îl definesc pe Enescu și îi dezvăluie devotamentul total pentru actul creației, în contrast cu dificultățile pe care le-a întâmpinat ca interpret. În capitolele „Vioară, vioară, ce tiranică ești!” și „Pe scenă”, vioara – „mortul acesta lucios în sicriașul său” – apare ca un instrument implacabil: o sursă necesară de venit, dar și un rival al timpului pe care l-ar fi dorit dăruit compoziției. Tehnica îi cerea disciplină neîntreruptă, aparițiile pe scenă, neconsolate de efemeritatea aplauzelor – o concentrare de fier, mereu înăbușită de trac. În schimb, îi admira pe marii violoniști ai epocii, devotați instrumentului lor: Thibaud, Heifetz, Milstein, Stern, Ysaÿe și alții. La finalul capitolului VI, o fotografie alb-negru iconică îl surprinde interpretând Poemul de Chausson, cu ochii închiși, imortalizat de un fotograf american. Gavoty reține esența momentului: este fixată „pe vecie imaginea durerii îngemănată cu cea a geniului. Priviți masca aceasta epuizată de efort, capul retezat de linia arcușului, stând, desprins parcă, pe soclul lucios al viorii. Câte adjective macabre!”
Volumul include, într-o „ramă” așezată în dreapta textului enescian, fotografii și informații ordonate cronologic, selectate de Gavoty pentru a contura activitatea muzicianului. Se desfășoară astfel, sub ochii cititorilor, o adevărată hartă a creațiilor lui Enescu: de la primele încercări, pe când avea doar șase ani, până la ultima lucrare finalizată în 1954 – Simfonia de cameră pentru douăsprezece instrumente solo, op. 33. Între aceste borne se regăsesc Poema Română, cele două Rapsodii Române, trei suite orchestrale, trei suite și două sonate pentru pian, trei sonate pentru vioară și pian și două pentru violoncel și pian, două cvartete de coarde, trei simfonii, un octet de coarde, un dixtuor pentru instrumente de suflat și alte partituri vocale, camerale sau orchestrale. Lucrării „celei mai dragi”, opera Oedip, compozitorul îi rezervă un capitol aparte, încărcat de mărturii: despre germenul conceptual și inspirația mitologică și teatrală (îmbinarea a două tragedii ale lui Sofocle), colaborarea cu libretistul Edmond Fleg, umbrele lui Wagner sau Debussy, pierderea și regăsirea – de la Kremlin – a schițelor muzicale, rezumatul acțiunii, notele intime lăsate de soția sa, Maria Rosetti-Tescanu (Maruca), prințesa Cantacuzino, despre procesul de creație, „regulile de conduită” autoimpuse, detalii tehnice despre scriitură, momentele esențiale, precum și ecourile premierelor pariziană și bucureșteană.
Această condensare de confesiuni despre creația-monument culminează cu descrierea unuia dintre momentele cheie ale acțiunii – întâlnirea dintre Oedip și Sfinx, pivotul dramei. Scena se împletește în amintire cu impresiile lui Gavoty formulate în prefață: „În opera lui Enescu, dialogul acesta este magnific. Interpretat de autor, este sublim. Când Enescu se înflăcărează și intră în rol, ni se face pielea de găină. Gâfâie cu o voce răgușită, i se umflă venele, își strânge pumnii și privirea sa devine dură, în vreme ce colțurile gurii sunt trase în jos de greutatea disprețului. Nu-i oare conținută propria lui poveste în aceste câteva cuvinte: «Omul, omul este mai puternic decât Destinul!»?” (răspunsul lui Oedip la întrebarea Sfinxului: „În imensitatea universului zidit de Destin, numește pe cineva sau ceva care să fie mai mare decât Destinul...”).
La polul opus mărturiilor colectate de Gavoty se află Enescu, jupuit de viu, filmul regizat în 2024 de Toma Enache și prezentat pe pagina oficială de Facebook drept „primul film artistic despre George Enescu” – o producție care își anunță de la început ambițiile mari, dar cu un parcurs restrâns: prezentat la festivaluri internaționale, ocolind distribuția clasică în cinematografele românești, vizibil doar prin proiecții „speciale” sau „de gală” și, ulterior, preluat de postul TV Cinemaraton. Problema e că nimic din ceea ce livrează nu are consistența unui „film artistic”. Încercarea de a construi o frescă biografică se prăbușește rapid într-o pastişă despre viața amoroasă a compozitorului în care artistul Enescu aproape dispare ca personaj.
Titlul filmului pornește de la evocarea din Amintiri, unde Enescu povestea întâlnirea cu un grafolog care, văzându-i semnătura, a rostit verdictul: „un jupuit de viu...”. Tot de aici și din memoriile Marucăi Cantacuzino, soția compozitorului, Toma Enache extrage materialul său „dramatic”, însă ceea ce rezultă e mai degrabă o pastă narativă cu accente caragialești, greu de urmărit pentru un spectator neinițiat și apăsat de o retorică umflată și teatrală. Artificialitatea domină tot: lumina și imaginea colorizată, clarobscurul forțat, caricaturizarea personajelor, dialogurile alcătuite din citate și recitate ca pe o scenă de amatori, machiajele stridente și, poate cel mai deranjant, incongruența distribuției – Mircea Dragoman (49 de ani) joacă un Enescu care, în realitate, era mai tânăr decât Maruca, aici interpretată de Theodora Sandu (31 de ani). Această răsturnare ignoră chiar datele de bază ale biografiei.
Regizorul nu doar că îl aduce în prim plan, schematic și pueril, pe Enescu artistul – cu gândurile, obsesiile și momentele lui de creație –, ci mută reflectorul pe legătura de dragoste dintre el și Maruca. Doar că această poveste devine o melasă grețoasă, întinsă până la saturație, o vată de zahăr melodramatică, de o dulceață respingătoare. Enescu e redus la imaginea unui adolescent pătimaș și fragil, târât pe jos de durere, înșelat, răscolit, îmbolnăvit (la propriu) de inimă, iar Maruca apare ca o muză senzuală, cu bustul expus excesiv și nejustificat, acoperită de blănuri și șiraguri de mărgele à la Coco Chanel, afișate pe pielea goală – o „damă ușoară” a cărei împlinire trece prin brațele și privirea bărbaților: Enescu (alintat Pynx), Nae Ionescu sau chiar regizorul și publicul masculin.
Și, de parcă nu ar fi fost suficient exploatată această schemă de cancan – în care regizorul izolează câteva fragmente reale și le transformă într-un colaj strident, trivial, gonflat –, Enache o împinge în fața publicului cu insolența „adevărului istoric”. O scenă o arată pe Maruca dezgolită, urcată pe pian cu ajutorul lui Enescu, într-o partidă de amor pe fundalul Poemei Române. Or, aici kitsch-ul devine de-a dreptul jignitor: să suprapui o asemenea imagine peste prima compoziție cu număr de opus a lui Enescu, scrisă la 16 ani „cu atâta dragoste și nevinovăție”, ca o reverberație a copilăriei și a universului său natal, înseamnă să falsifici nu doar realitatea biografică, ci și să ridiculizezi esența sensibilității sale artistice și să vulgarizezi istoria unei iubiri. Despre aceasta, în fapt, muzicianul nota cu cumpănire, respect, subtilitate, niciodată cu patimă ostentativă: „Trăiesc în atmosfera de frumusețe pe care soția mea iubită o creează în jurul meu […]”; „Când suntem copii, părinții ne dau un cerc. La maturitate, o femeie ne trece în deget un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii buni ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării – toate sunt de formă rotundă, dar jucării! Nu mi-am dorit decât inelul de aur.”
Enescu trăiește prin muzica lui. Prin mărturii, prin Festivalul și Concursul „George Enescu”, prin Filarmonica „George Enescu”, prin casele sale memoriale (Muzeul Național „George Enescu” București, reședințele de la Sinaia, Tescani, Liveni, Mihăileni, Dorohoi), prin școala românească de compoziție, prin cei ce nu obosesc să îi cerceteze, dirijeze, interpreteze creația. Fatumul lui a fost să compună – o recunoștea chiar el, ca pe o datorie imensă, iar noi o resimțim și astăzi, de fiecare dată când îi ascultăm lucrările. Iar printre paginile de „jurnal” răzbate un adevărat testament lăsat tinerilor creatori: o pledoarie pentru autenticitate, smerenie și răbdare. „Fii tu însuți”, scria el. „Nu fi obsedat de noțiunea de progres artistic – [...] nu progresezi decât cu condiția să înaintezi foarte încet.” „Nu căuta un limbaj nou: caută un limbaj al tău.” „Scrie muzică – nu despre muzică.” „Fă-ți meseria în tăcere.” Acesta este Enescu, nu un mit romanțat, ci – după cum susținea contele de Saint-Aulaire, parafrazându-l pe Diderot – un om despre care ar trebui să vorbești înmuindu-ți penița „în fulger, eclipsă și rouă”, nu în siropul mieros al unor imagini artificiale care îi falsifică biografia și îi reduc complexitatea la o simplă melodramă.
