Un grup de artiști propun o nouă formă de grădinărit și întâlnire în spațiul ambiguu dintre Academia România, Palatul Parlamentului și Catedrala Mântuirii Neamului. Am urmărit două sezoane și jumătate din viața acestei grădini, într-un scurtmetraj documentar.
Am copilărit în anii ‘90, la bloc, și îmi aduc perfect aminte mozaicul de grădini pe care-l priveam de la balconul nostru de la etajul patru. Nu știu prin ce mecanisme s-au delimitat parcelele de la blocul nostru, probabil la mica înțelegere sau prin dezbateri în ședințe de cartier, dar tind să cred că toată treaba s-a rezolvat pașnic în comunitatea destul de unită din Cluj-Napoca, numită Plopilor 1-8.
Grădinarii de la bloc se întreceau în răsaduri și recolte, doamna Ureche avea roșii și fasole verde crescute pe arac, soții Dimoftache cultivau morcovi și ceapă, Ivan punea usturoi și cartofi, familia Copândean varză toamna, iar mama și bunica puneau roșii și câteva straturi de usturoi și arpagic. Bunica avea și niște tufe de flori superbe.
Noi, copiii, nu aveam voie să ne apropiem prea mult de perimetrul cultivat, pentru că eram asociați cu paguba și distrugerea straturilor, așa că se apela des la amenințări, pârât la părinți sau corecții fizice, toate de mare efect.
La începutul anilor 2000, din multitudinea de grădini rămăsese doar una, a domnului Șandor, care s-a încăpățânat s-o țină până când a murit, prin 2018. Domnul Șandor a ocupat și funcția de om de serviciu și peisagist amator a întregului cvartal, așa că avea dreptul câștigat și de necontestat printre locatari.
Astăzi nu mai e nicio grădină în spatele blocului maică-mii. Spațiul a devenit rapid o pădure care reglează bine microclimatul cvartalului. În vremea când se practica intens grădinăritul, copacii nu erau lăsați să crească atât de mult, până pe la etajele 3-4, pentru că umbreau straturile. Azi, însă, câțiva tei sănătoși, un frasin gigantic, nuci, salcâmi și paltini au format o oază peste fostele grădini odată bibilite de blocatarii cu degete verzi.
La începutul lui 2007, a intrat în vigoare legea nr. 24, care reglementează spațiile verzi intravilane. Deși e destul de cuprinzătoare și vizează de la parcuri și grădini, la spațiile verzi destinate școlilor sau spitalelor, legea nu acoperă și grădinile de legume. Astfel, așa-zisele grădini comunitare rămân într-un vid legislativ.
Pornind de la această omisiune, consiliile locale au hotărât soarta grădinilor fiecare după bunul plac, iar Primăria Cluj, de pildă, a hotărât împotriva acestor forme de folosire a spațiului public. Cu alte cuvinte, sunt interzise plantarea de zarzavaturi și legume sau creșterea animalelor pe domeniul public urban. Au mai existat forme de rezistență similare cu cea a ultimului mohican Șandor, dar practica s-a subțiat rapid. Și la nivel național se întâmplă același lucru cu grădinile comunitare, pe care mulți locuitori și le doresc în orașele lor, dar pe care legea nu le recunoaște. Anul acesta, peste 20 de asociații și grădini din mai multe orașe românești au cerut primăriilor legalizarea acestor spații comunitare.
La aproape de 20 de ani de când au dispărut grădinile de la blocul meu din Cluj, am mers să descopăr cu aparatul de filmat o nouă formă de grădinărit din București, orașul meu adoptiv. Nu există coordonate clare care să te conducă exact în spațiul din fața clădirii Academiei Române, unde un grup de artiști și activiști au pus bazele pentru Stația Scai. Andreea David, împreună cu Malexan, Tatiana Fiodorova-Lefter, Anastasia Pali si Ana Uzura, alături de invitați ca Dan Vezentan, Siegmar Zacharias sau Adrian Dohotaru, peisagiști și biologi, au pus deja pe picioare nu doar o grădină, ci și un program de rezidențe artistice și cercetare colectivă. Pe întinderea acaparată de verdeața crescută pe o bucată din fostul cartier Uranus, demolat în perioada comunistă, au plantat semințe, au gândit structuri temporare și, foarte important, au construit un alt fel de relație cu spațiul. Maidanul le-a dat liniștea și libertatea necesară pentru reziliență și rezistență artistică, și nu numai.
Locul unde colectivul Scai a amenajat grădina funcționează nu doar ca un spațiu comunitar, ci și ca un pretext pentru a te conecta cu natura luxuriantă dintre marile centre de putere: Casa Poporului/Palatul Parlamentului, Academia Română, SRI și Catedrala Mântuirii Neamului. În acest glitch natural din centrul orașului, Scai propune și reevaluarea raportului pe care-l avem cu ideea de maidan în sine. Dacă cetățenii Bucureștiului nu au acces chiar liber în casa promisă de Ceaușescu, Catedrala se află într-o continuă construcție, iar Academia și SRI nu sunt instituții deschise, maidanul care le înconjoară poate deveni o grădină liberă, un refugiu, un spațiu de joacă și de creație, care chestionează dezvoltarea urbană galopantă.
Paradoxul ăsta m-a vrăjit. I-am urmărit pe cei de la Stația Scai cum interacționează cu spațiul, cum încep o grădină și inventează noi forme de colaborare cu natura și acest „loc neprescris”, după cum îl numește Andreea David, de unde oamenii orașului pot să-și găsească idei de rezistență.
