Atenție, textul conține spoilere pentru filmul lui Christopher Nolan.
Homer nu rămâne niciodată neschimbat. Fiecare rescriere, fiecare film făcut după Odiseea e o modificare a ceva esențial și aproape de fiecare dată când a fost reluat, în scop cultural, politic, simbolic ori de simplă fetișizare, textul a fost diluat, deturnat, interpolat, alegorizat – pentru noi, cel mai apropiat exemplu de acest tip de restructurare extremă rămâne Ulisele lui James Joyce, această lungă și dificilă enigmă, despre care nu știu dacă mai merită rezolvată, dar care se străduiește să verse structura vechiului mit homeric în cotidianul urban al începutului de secol XX, infuzându-l cu o intertextualitate la fel de veche ca literatura Vestului. Dar până la această ultimă canonică restructurare a poveștii e un drum incredibil de lung și de interesant.
Textul însuși al originalului homeric s-a stabilit târziu, probabil la Panateneele anilor 520 î.Hr., când Atena fiilor tiranului Pisistrate avea nevoie de un act de legitimare simbolică în fața aliaților din Liga Deliană (asta e teoria unui foarte riguros clasicist, Gregory Nagy, care spune că ritualizarea publică a textului homeric are și scop de propagandă politică). Tot atunci apar prima oară în documente homerizii însărcinați cu păstrarea și reprezentarea textului. Nu știm dacă acest text este textul original sau ce ar însemna original în acest context. El supraviețuia textual în versiuni cel mai probabil scrise la sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr., adică datând cu o sută de ani înainte de Panatenee, unde cel mai probabil a fost recitat pentru prima oară în integralitate. Înainte de secolul VII și de „Homerul” sau „Homerii” despre care se bănuiește că l-au trecut în scris, grosul celor două epopei supraviețuia în variante orale, multiseculare și ele, mitologii poetice ale poporului care ocupase și populase insulele Mediteranei de Est și încercase să-și formuleze în aceste povești istoria, credințele și identitatea.
Latacz, un alt filolog clasic de anvergură, crede (pe baza unor argumente fonetice) că Ulisele pe care-l avem acum e moștenit ca personaj mitologic de la popoarele pregrecești și se știe de altfel că narațiunile Odiseei și cele ale ciclului troian sunt distincte și că trebuie să fi fost lipite cândva în acest creuzet preistoric, mai ales pentru că multe dintre poveștile Odiseei se întâlnesc și în mitologiile altor popoare (ciclopul, motivul soțului absent etc.). În ce punct între sec. XI î.Hr. al lumii miceniene în care au originat și sec. VII al lumii grecești în care au fost trecute în scris au luat forma pe care au luat-o n-o să putem ști niciodată precis, dar Odiseea, așa cum o avem azi, trebuie să se fi născut în poezia acelei vremi și o moștenim de-atunci – ca niciun alt text european, povestea asta este citită neîntrerupt de două milenii și jumătate. M. L. West crede că Iliada e puțin mai veche, dar nu cu mult, și că poetul Odiseei îl imită pe cel al Iliadei, nu întotdeauna fericit.
În ecranizarea lui de anul ăsta, Nolan face personajele epopeii să fie un pic prea conștiente de toată această preistorie – la un moment dat Ulise spune despre întreaga lui civilizație: „Epoca noastră a bronzului se prăbușește”. Penelopa e invitată să-și grăbească căsătoria cu unul dintre pețitori, fiindcă există zvonuri în Sparta că vin „popoarele mării” peste insule. Ulise își regretă cariera de războinic în feluri în care Ulisele originar, cu mândria lui de pirat preistoric predispus la acte de impietate, n-ar fi făcut-o niciodată. Filmul îl face mai degrabă pios, ca pe Eneas. Ce fac toate aceste distanțe este că introduc forma noastră de conștiință metaistorică într-o lume care era departe de a se gândi la propriul ei colaps civilizațional. Ulisele lui Nolan e conștient că va dispărea scrisul, de pildă și că urmează un soi de Ev Mediu pentru greci. Mai mult decât orice altceva, m-au deranjat la film notele astea discordante, care te scot din poveste – note care culminează în final cu abdicarea lui Ulise de la tron în favoarea fiului și plecarea lui cu Penelopa spre mările nedescoperite ale Vestului, ca elfii lui Tolkien. Altfel, rescrierea poveștii este un joc legitim, cum un joc legitim este într-o oarecare măsură și infuzarea lui cu teme care obsedează contemporaneitatea momentului în care-l reluăm. În fond, personajele lui Platon îl folosesc pe Homer ca rezervor de înțelepciune, epigramiștii antici îi foloseau limbajul pentru sarcofage și stele, ba chiar Richard Hunter (în The Measure of Homer) descoperă că apar inflexiuni homerice într-o invitație de pe o latrină publică.
De două milenii și jumătate Odiseea e nu doar citită, ci și reinventată și rescrisă, folosită pentru banchete și ritualuri, pentru aluzii educate și glume neaoșe. Poemul supraviețuiește de altfel ca poem în Odiseea însăși, unde doi poeți (Femiu și Demodoc, dintre care doar primul apare la Nolan) recită aceste episoade ale întoarcerii eroului și Ulise însuși are șansa să se povestească pe sine, în mijlocul poemului care-i poartă numele. E ca și cum poemul se rescrie încontinuu încă din momentul în care a fost imaginat – de unde i se și trage jocul acesta de ape al fascinației pe care o generează în cine vrea să-l reia, să-l înțeleagă și să-l repună în formă nouă. Orice poem de început încetează să mai spună o simplă poveste, el devine hartă pentru restul poveștilor care se spun în întreaga istorie a receptării sale inevitabile.
În Evul Mediu latin, Iliada supraviețuiește multă vreme nu ca poem, ci ca material la mâna a doua în niște documente latine stranii, traduse sau rezumate din greacă, care pretind că sunt scrise de oameni care au fost martori la evenimente: Dares și Dictys. Petrarca, deși primise cadou o ediție bizantină din Iliada, nu-l putea citi în greacă și-l știe probabil tot așa. Sute de ani, cititorii de latină și apoi de roman medieval îl cunosc doar din aceste versiuni, în care un anume Dictys din Creta pretinde că-l contrazice pe Homer și că scrie o relatare „bazată pe propriile mele observații”; aflăm de pildă tot de la el că „a durat cinci ani pentru ca toate navele să fie echipate”. Condiția re-reprezentării acestor poeme a fost mereu fragmentaritatea, și în film, și în literatură.
Ulisele din 1954, jucat de Kirk Douglas, își pierde memoria puțin cam brusc și face din Nausicaa o posibilă mireasă îndrăgostită până peste urechi de un erou amnezic, dar care are meritul că rămâne un trickster mândru de aventurile sale. Nolan sare cu totul peste episodul cu Nausicaa de pe insula feacilor și unește lotofagii cu insula lui Calypso. Tot la el, Ifigenia, fiica pe care urmează s-o sacrifice Agamemnon, e un copil mic – într-o piesă a lui Goethe, ea este femeie tânără capabilă de mari efecte argumentative. Menelau al lui Homer nu i-ar fi crestat niciodată fața Elenei, cum face Menelau al lui Nolan, care – dincolo de conținutul fantastic al epopeii în sine – se străduiește să dea eroilor săi motivații mai lumești și mai strategice (în film, Troia nu e asediată atât pentru că Elena ar fi fugit cu Paris, ci pentru că Agamemnon e interesat de controlul rutelor comerciale, de pildă). Sinon din film, la fel, îi ține locul unui alt erou homeric, Elpenor, care e drept că e mai puțin interesant narativ, fiindcă tot ce face e să meargă buimac și matol pe acoperiș, să cadă și să-și rupă gâtul. Dar chiar și aceste schimbări care vin împotriva literei textului homeric pălesc pe lângă modul în care îl realegorizează Joyce, care transformă foarte sugestiv vizita la lotofagi într-o vizită la biserică și episodul zeului vânturilor într-o vizită la redacția unui ziar din Dublin.
Parte din aceste rescrieri se nasc din nevoie – materialul homeric e prea amplu în sine și, mai ales în Odiseea, lasă aerul că e puțin însăilat. El s-ar potrivi mai degrabă unui serial decât unui film epic, oricât de lung. În Antichitate, Homer e reprezentat adesea (vezi tot Hunter) ca oceanul narativ din care curg toate celelalte povești – mai ales după Alexandru cel Mare, textele devin baza fundamentală a educației în spațiul greco-roman și vreme de câteva sute de ani, copiii Mediteranei își încep zilele cu el; o ediție competentă, filologică, e pregătită tot în aceste secole târzii, de învățații bibliotecii din Alexandria. De-atunci încoace, Odiseea e văzut drept un text la complexitatea căruia trebuie să te ridici și pe care, într-un fel sau altul, mereu îl ratezi, pentru că are puritatea începutului, pe de o parte, și pentru că rămâne un document destul de dens al lumii lui, pe de alta.
Mie continuă să mi se pară cea mai vie și cea mai bogată dintre poveștile antice – am încercat să-l recitesc săptămâna asta înainte să revăd filmul, dar îl citisem deja prea des și n-am mai avut răbdare. Am citit în schimb tot o rescriere a lui – Circe al lui Madeleine Miller, care spune întreaga poveste din perspectiva vrăjitoarei de pe insula Aiaia. Aici filmul lui Nolan face din nou concesii duratei sale și-i pune pe eroi să-și petreacă una sau două zile pe insulă, deși în textul homeric Ulise își petrece aici un an de zile. Un an de zile stă și în romanul lui Miller, unde Circe își povestește viața de la început și în care Ulise joacă un rol – cum te-aștepți de la o rescriere feministă – secundar. Personajul feminin chiar comentează la un moment dat materia eposului homeric și se plânge de cum a fost reprezentată acolo, deși inițial tot de la Ulise află despre toate aceste povești, Ulise care pentru ea este „laolaltă avocat și bard și șarlatan de la răspântii”, o descriere mai succintă și poate mai veridică decât cea pioasă pe care i-o face Nolan. Dar tot se îndrăgostește de el.
Cu toate distanțele pe care și le ia filmul față de textul original și acceptând că e greu să-i rămâi fidel timp de 3 ore, mie mi-a plăcut cum îmi plac de fiecare dată reluările lui Homer – ca o ocazie de a mă reîntoarce încă o dată la aceeași poveste, pe care aproape nimeni n-o mai citește în primă instanță în Homer. Mereu între noi și textul lui sunt distanțele acestea ale reinterpretării continue la care a fost supus. În copilărie ajungi la el prin colecții de legende sau rescrieri. În facultate, multă lume se preface că-l citește, deși toată lumea știe câte ceva din poveste și cunoaște măcar că a călătorit pe mare, că a luptat la Troia, că avea soție pe Penelopa, femeia cu pânza (Margaret Atwood a rescris și ea povestea din perspectiva nevestei). Ulise însuși, ajuns la feaci, nu e recunoscut drept cine este și unul dintre oamenii de pe insulă spune că arată ca un „un păzitor de mărfuri/ și bunuri șterpelite de la alții”, lucru care mereu mă amuză. Dar mai târziu, la ospăț, Ulise îi cere chiar el lui Demodoc să spună povestea calului troian (și implicit a sa) și-l pufnesc lacrimile, ca pe o femeie care-și vede bărbatul mort în război, zice Homer, „când de pieire își apără copiii și orașul”. Dar nu plânge versiuni mai vechi ale sale, cum te aștepți de la un om cu multe chipuri, fiindcă în cartea următoare își dă arama pe față și spune: „Eu sunt Ulise/ Laertianul de-ale cărui fapte/ Și măestrii vorbește toată lumea / Și-a cărui slavă pân’la cer ajunse.”
