„Odiseea” lui Chris Nolan e un spectacol de trei ore, prins între Scila dorințelor regizorului și Caribda materialului său sursă.
Atunci când te înhami să construiești un nou Versailles cinematografic, ai face bine să te asiguri că nu-ți iese Trump Tower. Cu Odiseea, eu zic că lui Nolan i-a ieșit măcar de-un Pelișor, hai un Peleș.
Acuma, asta nu înseamnă că Odiseea e un film prost. Te poate face să lăcrimezi uneori, poate să fie inspirațional, arată bine, se mișcă cu talent. Problema Odiseei e una de material sursă și de idei, probleme recurente la auteur-ul favorit al tuturor celor care n-au un auteur favorit. Care sunt ideile cu care se ia Nolan la trântă și cât le poate duce? Și, mai ales, de ce-a hotărât el că e o idee bună să se ia în coarne cu Homer, tata literaturii?
Christopher Nolan e, mai presus de toate, un om al ideilor. Sigur, e adesea tratat de snobii cinematografici ca un om al ideilor proaste sau mai degrabă ca un fel de „idee a unui om prost despre cum arată un om deștept”, faza pe film. Nolan ia subiecte mărețe, le injectează cu steroizi cinematici IMAX și le transformă în bestii bombastice și zgomotoase înțesate cu momente care te ard la suflet și, într-un final, te fac să verși o lacrimă pentru cea de-a șaptea artă.
Filmele sale sunt apogeul celei de-a șaptea arte, cinemaul. Dacă-mi permiteți să împrumut o memă, sunt absolute cinema pentru consumatorul audiovizual de zi cu zi. Pentru că la asta aspiră, la absolut, uneori chiar mai mult decât aspiră la cinema. Filmele lui Nolan sunt coregrafii imaculate de momente absolute – montaj la milimetru, efecte practice, cinematografie care inspiră uimire, muzică și sunet pe care le simți în coșul pieptului nu în urechi, decoruri care costă fiecare cam cât un film de Nou Val Românesc, distribuții – o, doamne, distribuțiile – care costă cât tot Noul Val Românesc, ăla francez și-ți mai rămâne și de piscina de valuri de la Therme. Dar, peste toate astea, sunt teme mari, cu majuscule și semne de exclamare la sfârșit. Pentru că Christopher Nolan e, mai presus de toate, un om al ideilor.
Uneori, toate aceste idei injectate cu IMAX și hormoni van Hoytema, tot zgomotul și furia creează momente de neuitat, alteori te fac să dai ochii peste cap atât de tare că devii suspect de epilepsie, chiar dacă nu pleci de pe blocstart ca hater. Pentru că, în film, e o linie foarte fină între magic și tragic chiar când ai idei, distribuții și puterea de a alinia stelele în urma ta; secretul stă în ideile alea. E foarte ușor să te faci de căcat, exemplul cel mai bun fiind megalomanul Megalopolis al lui Coppola de acum câțiva ani.
Tematic, Nolan are niște marote. Obsesia atotconsumatoare și costurile sale (Oppenheimer, Inception, The Prestige), conflictul total și consecințele sale (Oppenheimer, Dunkirk), ambiguitatea morală văzută ca datorie (The Prestige, Memento), timpul ca forță motrice a vieții și a poveștii, (The Prestige, Memento, Tenet, Inception – aproape toate filmele sale). Marotele se regăsesc și în Odiseea și se potrivesc, sincer, mai bine decât te-ai fi așteptat de la o adaptare de poem epic vechi de trei milenii.
Dar hai să începem cu povestea acelui poem, cât de liniar (B?) se poate, pentru cei care n-au citit Legendele Olimpului. Ulise/Odiseu (Matt Damon) lipsește de acasă de 20 de ani – 12 ani de război troian, plus opt ani bonus. Nimeni nu știe unde e. Nevastă-sa Penelopa (Anne Hathaway) e încolțită de pețitori conduși de Antinous (Robert Pattinson), care o vor de nevastă pentru că în mod clar Ulise e mort, nu? Telemah (Tom Holland), fiul lui Ulise, nu prea crede că taică-su e mort, dar vrea să știe oricum. Poate ia el tronul, cineva trebuie s-o facă. Umblă zvonuri prin lumea greacă despre schema lui Ulise cu calul și victoria din războiul troian, despre dispariția sa, dar și povești mai întunecate, despre așa-zisele popoare ale mării, care distrug tot ce ating. Aici, Nolan a descoperit și insistă obsesiv pe ideea de colaps din epoca bronzului, prima mare apocalipsă înregistrată de istoria noastră. Dacă nu mai țineți minte de la istorie, vă las un filmuleț scurt aici-șa.
Între timp, Ulise e de ani de zile captiv al frumoasei Calypso (Charlize Theron) care-l iubește și-i dă să pape un fel de lotus narcotic care-l face să uite de nevastă și de tot. Singura sa legătură cu realitatea sunt vizitele sporadice ale Atenei (Zendaya), care-l împinge spre casă. Dar iată că doamna Calypso aude niște tunete, le interpretează ca voința lui Zeus și decide să-l ajute pe sărmanul Ulise să se bucure de plăcerile stresului post-traumatic și să-și reamintească… Odiseea sa!
Poate vă amintiți altfel povestea lui Ulise, prizonieratul său pe insula nimfei Calypso, faptul că faza cu lotusul se întâmpla altundeva etc. Da, Nolan își ia niște libertăți cu textul, mai ales când e vorba de elemente supranaturale; nu e o problemă din punctul meu de vedere. Cum nu e o problemă nici unde își ia libertăți istorice: cu armurile, caii troieni care par printați 3D sau cu distribuirea Lupitei Nyong’o în rolul Elenei din Troia (și, în mod bizar al surorii sale gemene??? Clytemnestra???). Până la urmă, e o epopee maximalistă, nu un film sec istoric. Dacă n-ați comentat la tragedia care a fost Napoleon-ul lui Ridley Scott, la farsa care a fost Gladiator II, tot al lui Scott; sau, chiar dacă ați comentat, mai bine nu mai comentați, pentru că filmele nu sunt documentare, ci reflecții ale societății lor, tre’ să le reflecte valorile, compoziția socială și limbajul. M-a râcâit și pe mine să-l văd pe Telemah zicând dad (tati) sau pe Ulise comandând să țină ursa mare la port (babord). Mărul discordiei lingvistice pare să fie o recentă și foarte modernă traducere, una hai să zicem „curajoasă”, care a lansat o mie de comentarii furioase online dar care a fost printre sursele principale ale lui Nolan. Nici traducerea în română nu e de ici, de colo, și prin asta vreau să zic că subtitrările sunt execrabile. Ro-Image 2000, cine a tradus „common gods” („zei comuni, împărtășiți”) drept „zei obișnuiți” ar trebui să-și caute job nou, îmi odihnesc valiza. Dar e OK, am suportat eu, suportați și voi.
Problemele apar unde Nolan nu își ia libertăți cu textul sau unde își ia libertăți cu subtextul. Uneori, pare că filmul urmează orbește poemul, deși chiar nu e nevoie. De exemplu, scena unde ceata lui Ulise ajunge în tărâmul lestrigonilor (aici niște uriași în armuri identice, care par luați cu copy/paste dintr-un film Marvel dintre alea proaste) și e fugărită printr-o pădure e cu siguranță nadirul filmului, o bucată atât de fadă și ridicolă că mi s-a făcut mie rușine de pretențiile de auteur ale autorului. Putea lipsi. Alteori, avem niște idei curățate de implicații: un țăran, ținut prizonier de Ulise și ai săi, în timp ce-i ard prietenește satul în spate, e întrebat: De ce ai fugit, bă, în loc să ne primești cu bouzouki? Tu n-ai auzit de legea lui Ohm? E important de zis că această „lege a lui Ohm” (o glumă veche, ești om cu mine sunt om cu tine), regula de aur, aici tradusă ca Legea lui Zeus, revine obsesiv pe toată durata filmului și devine pilon tematic pentru Marea Dezvăluire, una din Marile Idei ale lui Nolan din acest film, pe care sunt sigur că o veți intui din prima treime a filmului. Cred că toleranța mea cu Marile Idei ale lui Nolan s-a terminat undeva prin The Dark Knight Rises, când bagă toți polițiștii din Gotham în canale și-i încuie acolo câteva luni, ca să spună ceva complex despre anarhie și răzbunare. Aici e ușor mai în ton cu vremurile, să zicem – dar a se scuti.
Asta nu înseamnă, repet, că Odiseea e un film prost. Există și bucăți excelente în cele trei ore de film, poate cea mai bună fiind întâlnirea cu vrăjitoarea Circe (Samantha Morton) unde atât ea, cât și Matt Damon, joacă incredibil, iar efectele practice de transformare a echipajului său în porci rivalizează cu orice body horror ați văzut, de la The Substance încoace. Merită văzut filmul și doar pentru asta. Scena cu ciclopul Polifem e ușor ridicolă, dar ciclopul însuși e o operă de artă, poate cel mai bun monstru pe care l-am văzut într-un film de ani de zile. Coborârea lui Ulise în iad – aici o plajă din Islanda – e iar e o scenă puternică. Filmată în penumbră, cu măgăoaie de camere IMAX, aduce cumva a Valhalla Rising, de pe vremea când Winding Refn, estet dedicat, făcea și filme coerente.
De regulă Nolan optează pentru natural, scene unde poți identifica după față și nume personajele, chiar atunci când sunt cu zecile, și de-asta îi iese epicul. E ceva credibil, teluric la tot, ceva rar în cinemaul de consum de astăzi, chiar când se vrea premium. Nolan merită respect pentru asta. Unde nu optează pentru natural, ca în scena cu lestrigonii sau finalul scenei din Hades, unde eroii noștri sunt fugăriți de fantome, totul devine ridicol rapid.
Odiseea începe, însă, să-și atingă cu adevărat limitele cam când începe să-și atingă și punctul culminant – anume cu întoarcerea în Ithaca și reunirea lui Ulise cu Penelopa. Marile Idei par să sece și filmul compensează prin scene puternice de dramă între Damon și Hathaway. Nu e că nu au chimie, dimpotrivă, poate au prea multă pentru pretențiile epice ale filmului, una din scenele timpurii pare ceva între Game of Thrones și mumblecore; pe la mijloc, Hathaway ține monoloage tip girlboss, iar spre final pare că a revenit în Les Misérables – mă așteptam să înceapă să cânte „I Dream a Dream”. În general, finalul dă rateuri în serie, deși ne livrează mai multă acțiune decât tot restul filmului la un loc. Mi se pare bizar să mă uit la un film de Christopher Nolan cu jumate din vedetele Hollywoodului și să-l compar negativ cu The Return al lui Pasolini (nu, nu acel Pasolini, celălalt), un film mediocru după toate standardele, mai puțin cele actoricești.
În fine, problema centrală a Odiseei, care trage în jos filmul dinspre capodoperă spre Troia, nu e jocul actoricesc, în general bun, ci ambiția. Hybris, cum ar zice grecii. După ce a terminat cu tatăl bombei atomice, Nolan a decis să disece și opera tatălui culturii occidentale, ce naiba, doar a făcut Tenet, Interstellar și Inception, cât de greu să fie să adaptezi povești cu greci?
E greu. Problema nu e că nu se potrivește textul pe temele sale tradiționale, dimpotrivă. Odiseea e o poveste despre război, în care timpul e un element important, e despre obsesie, conflict și implicațiile sale morale. Problema e că Nolan e lacom. Vrea tot. Vrea drama, războiul, timpul care curge, zeii, ciclopii, abandonul moralității, tot! Are trei ore, dar nu i-ar fi ajuns nici treizeci, nu cu atâția actori, atâtea teme și cu twistul său „genial” la sfârșit.
Rezultatul e paradoxal, pentru un film care a mâncat atât din buget filmând pe vârfuri de munți și plaje pustii cu camere cât un Tico. Pare diluat, de carton, pendulează între o epopee și câteva idei șubrede despre datorie, uitare și regret. Care idei pendulează, la rândul lor, între ce a vrut să zică poetul și ce a vrut să zică regizorul-scenarist: patriarhul trebuie să ia gâtul la dușmani versus Who run the world? Girls! versus am uitat să fim oameni unii cu alții. Răzbunarea e rea vs. răzbunarea e bună. Iertarea e necesară versus iertarea e imposibilă. Cel mai rău se vede chiar aici, în poate punctul său originar ca ur-trop, în Odiseea lui Homer, din gura lui Ulise, diluarea homeopatică a ideii centrale a întregii opere a lui Nolan – trecerea timpului, regretul și felul în care ne schimbă. Pentru că între lotușii uitării, măcelul dușmanilor (dar ultima dată, promit!) și happy end-ul Hollywoodian à la Lord of the Rings, Ulise (la fel ca Nolan) pare că a învățat din Odisee că nu e neapărat important să te schimbi cu timpul, cât să spui cu patos o poveste frumoasă despre schimbare. Dar asta face Nolan dintotdeauna – spune povești glossy cu suflet de parabolă, care uneori îți iau ochii cu luciul, alteori te fac să-i dai peste cap. Așa că, o, Muză, cântă! Și să curgă banii la box office.
„Odiseea” se vede în cinematografe din întreaga țară, începând de vineri, 17 iulie.
Imagine principală: Cadru din „Odiseea” (r. Christopher Nolan, 2026), cu Matt Damon în rolul lui Ulise și Zendaya în rolul Atenei
