Acum nu vreau să-mi imaginez viitorul. Dar aș vrea împreună să ne reimaginăm trecutul, adică să ne aducem aminte. Acest articol a fost publicat inițial în 2021, în numărul 4 al revistei Scena9.
Ți-ai dat seama că scrisorile despre viitor au cel mai mult farmec când sunt scrise în trecut și deschise în prezent. Când scrii haotic într-un timp pierdut, apoi tot de timp te lași distrasă și când ajungi într-un final să deschizi plicul prăfuit de soare, ești profund surprinsă de cum a deviat realitatea de proiecțiile tale naive din scrisoare. Pandemia ți-a demonstrat că viața e mult, mult mai colorată decât imaginația ta. Deci ce rost mai are acum să te amăgesc cu minciuni despre viitor? Gogoșile alea însiropate devin relevante abia când le vei privi din viitor și vei râde, râde de mine.
Acum nu vreau să-mi imaginez viitorul. E clar, oricum tu vei ști mai bine. Dar aș vrea împreună să ne reimaginăm trecutul, adică să ne aducem aminte. Nu-ți pot promite că nu va ieși o scrisoare ușor moralizatoare, dar știi cum e (normal că știi, doar vorbesc cu mine însămi) câteodată nu mă pot abține. Înțeleg, înțeleg că e pueril să-mi lăfăi chiștocul de cunoștințe pe care îl am acum, oferind sfaturi sinelui din viitor, clar mai matur și înțelegător. Așa că nu lua ce-ți scriu ca pe o înțelepciune, ci ca pe o sinceritate. După aceea pleci și faci ce vrei, bine?
*
Amintirea începe așa banal încât simt că-mi irosesc cuvinte și tu timp, citindu-le. Amintirea e dintr-o vară și în orice vară s-a putut și s-ar putea întâmpla, contează doar că soarelui îi scăpase din mână mănunchiul de raze și toate zăceau acum împrăștiate pe Pământ, înfipte în fiecare por al pielii tale lipicioase.
Te trezești, pădurea o privești din geam și parcă și ea-și dă duhul de căldură. În câmpia din fața grădinii tale, un câine stă tolănit atât de relaxat încât zici că-i mort. Te iei cu treabă, citești mult pentru că îți pasă, îți mai dai cu părerea până te plictisești și ieși în curte.
*
Dacă Pământul ar fi în colțuri, tu la unul dintre ele locuiești – printre buruieni și liniște, printre greieri și gânduri pe care le auzi cum se iau la întrecere prin vârfurile de iarbă. Niciun vecin, niciun om nu e prea aproape să te deranjeze. Te simți mai ușoară ca o păpădie și ai putea să-ți iei zborul pe-o pală de vânt pornind și mai departe, cât mai departe de lume.
Dar te împiedici în razele ce te gâdilă la glezne. Frunzele moarte de sub cireș îți servesc acum drept loc de odihnă și te gândești că da, asta e nuanța la care vrei să ajungă pielea ta rumenindu-se la soare. Aluneci privirea mai departe, și prin gardul cu gratii de oțel îl vezi din nou pe câinele de dimineață cum stă și el tolănit în soare, la fel de lipsit de vlagă și de griji.
Decizi să te apropii de el, dar păstrezi o distanță de precauție. Câinele nu te bagă în seamă, dar spiritul tău de martir întrece izul lui de sictir și îi aduci o farfurioară cu apă. Vezi gâze mii și musculițe ce roiesc prin blana lui, meșterind la cuiburi de flori și oaze de ambrozie pe sub coadă și botic.
Câinele e liniștit, dar colții lui tot îți transmit frică, așa că revii mai pe seară, când speri că o data cu soarele se va îmblânzi și el.
Soarele transformă iarba în fân.
E cald afară.
Afară e tot cald.
Soarele îl transforma în fân odata cu iarba.
Când revii mai pe seară, soarele se stinge odată cu el. Câine e liniștit.
Muștele stau claie peste grămadă în râurile ruginite ce i se scurg din ochi, nas, piele, fălci, urechi. Pe carnea friptă de soare sunt cuiburi de gâze mii. Decizi să te apropii, dar frica mirosind a putred te face să îl împingi pe Câine cu un băț uscat care pocnește în două în piciorul lui. Nu reacționează, iar tu nu știi cum să reacționezi.
Aluneci privirea mai sus, și prin gura întredeschisă îi vezi gratiile de oțel coclite în verde, care te fac să te gândești la crucile din cimitir. Frunzele moarte îi aștern acum sicriu. Te împiedici de Câine alergând țipând spre casă.
Te simți în nodul din gât. Vomitându-te. Dacă ai putea, ai scăpa de plămâni, apoi de sacul de oase și piele, pornind cât mai departe de lume, cât mai departe de tine. Mai faci încă un pas și te plesnește – stai la capătul pământului și printre buruieni și liniște, niciun vecin, niciun om nu e prea aproape să te ajute.
*
Cum să uiți că uneori, și Dumnezeu se odihnește? E duminică, nu-l condamni, dar îți dai ochii peste cap și când pupilele-ți ajung în vârf, îndreptate în sus, nu poți să nu-l întrebi: „Fix acum ți-ai găsit să-ți iei vacanță?”
Mai bine de o oră îți ia să găsești un cabinet veterinar deschis duminica într-o seară perfectă de vară.
Tata îl sapă pe o targă improvizată din două prosoape vechi. Ridicați targa în portbagaj și crezi că dacă îl mai foiți mult, Câine se sfărâmă în fața voastră. Iese praf. Sigur o să supraviețuiască, doar a dat de voi și mergeți la veterinar. Intri cu Câine în portbagaj, îi picuri apă prin maxilarul moale, îl mângâi sperând că atingerea ajută, îi pui două degete în apropierea nasului să te asiguri că măcar respiră puțin.
Și miroase a mortăciune. Miroase a mort. Pieptul de mult nu-i mai mișcă, respirația lui nu știu dacă s-a atins de fapt, vreodată, de degetele tale. Îi spui tatei că n-are rost, să întoarcă mașina. Nu poți ajunge la veterinar cu Câine mort. Să-l privești pe doctor direct în ochi, în fața faptului împlinit.
Câine moare și în șoc sunt încă egoistă. El s-a dus și eu mă duc pe scaunul din față în dreapta tatei, cât mai departe. Îmi strâng umerii de gât ghem de sârmă ghimpată, mă uit pe geam la cerul din care mai atârnă niște franjuri sângeroase de lumină – și țip. Șoseaua și pădurea se unesc într-un suspin.
*
În mașină fără voia lui se află un câine mort și eu n-am fost niciodată la o înmormântare. Țin minte și acum prima zi de școală primul sărut și uite mă distrag acum cu frivolități în loc să mă gândesc la prima mea moarte.
Nici eu nu mai înțeleg nimic.
- Și ce ai făcut azi, Ina?
- Am lăsat un câine să moară? Sau nu am putut nici măcar să las un câine să moară?
Nu știu dacă am lăsat o ființă să ardă într-o câmpie de foc, fiind complice la o suferință cât se poate de remediabilă, dacă mi-aș fi conștientizat din timp condiția confortabilă. Sau dacă un suflet bătrân a ales pământul moale plin de flori din fața casei noastre să mai fâlfâie puțin până rămânea fără ceară.
Poate am făcut mai rău îngropându-l într-o mașină îmbâcsită, zbihuindu-l prin gropi, sfârâindu-i pielea în plasticul topit din portbagaj. Poate trebuia să-mi asum consecințele și să-l las să moară privind un ultim asfințit, în conversație directă cu soarele.
Nu știu dacă a fost mai bine mai târziu decât niciodată, sau dacă niciodată ar fi fost mai bine decât așa târziu. Poate ar fi trebuit să știu? Să recunosc? Să-mi dau seama și să fiu mai atentă? Să citesc situația reală și nu doar cărțile din casă să-l ating pe Câine cu mâna nu cu bățul uscat să ies mai mult afară și să închid aerul condiționat ca să văd de fapt, ce tare arde?
Sigur.
Când ajungem înapoi fug direct în casă. Tot tata rămâne să-l îngroape pe Câine în pădurea din spatele casei. N-am fost încă la nicio înmormântare, nici măcar a lui.
Câine doarme acum la umbră, în pădurea de fagi și cireși sălbatici. Mă mai întâlnesc cu cu el când alerg bezmetică după idei și răspunsuri, când culeg hribi și leurdă cu familia, când primăvara rămân cu frate-miu în urmă, privindui-i pe mama și tata culegând lăcrămioare, ținându-se de mâna ca doi proaspăt îndrăgostiți.
Pe lângă Câine, tradiții și copilării, profit mult acum de pădure, de când am aflat cât e de temporară. Pandemia a adus cu ea prea multe prăpăduri și oamenii s-au răzbunat și i-au spintecat pe toți cei bătrâni.O regiune întreagă de pomi seculari culcați pe-o parte, exact așa cum l-am găsit adineaori pe Câine mort.
Și în fiecare zi mă trezesc, pădurea o privesc din geam și-o văd cum tăcut și treptat și ea-și dă duhul. Și mă iau cu treabă, mă distrag citind, îmi mai dau cu părerea până mă păcălesc că am făcut de-ajuns.
În supraviețuirea ta, nu uita de cei din jur. Mai ales de cei care nu vorbesc și nu prea mișcă, cei care se pierd prin peisaj și e ușor să-i omiți cu privirea. Nu mai ai nicio scuză acum, că știi cum poate continua povestea. Povestea poate continua așa banal încât simt că-mi irosesc cuvinte și tu timp, citindu-le. Povestea e dintr-o vară și în orice vară poate și s-ar putea continua, contează doar că soarelui îi scăpase din mână mănunchiul de raze și toate zăceau acum împrăștiate pe pământ, înfipte în fiecare por al pielii tale lipicioase.
