Eu ce fac ca să mă mai simt copil câteodată? Răspunsul Ancăi Popa e simplu: desenează. Am vorbit cu artista despre procesul ei de lucru, despre viața în Cape Town, Africa de Sud, și în Liești, Galați, despre procesul de a face un proiect grafic. Nu s-a sfiit să răspundă jucăuș, la fel ca ilustrațiile sale.
Eu m-am născut pe 14 iulie, cam atunci când se coace porumbul. În fiecare an, bunicul meu îmi aducea știuleți proaspeți de ziua mea, cel mai frumos cadou. Eu îi mâncam fierți, el cruzi. Câmpul era destul de aproape, la 20 de minute de mers cu bicicleta. Vedeai des iepuri, căprioare, vulpi, dar și ciobani care își aduceau oile la păscut, pentru că pășunea era la o aruncătură de băț. Nu-mi plăcea drumul ăsta, nici nu știam să merg cu bicicleta și trebuia să mă țină tataie pe a lui, nici nu mă înțelegeam prea bine cu câinii ciobanilor dar mă duceam oricum, pentru porumb, pentru bunicul. Am regăsit exact scena aceasta, aproape identică, într-o ilustrație artistei Anca Popa, găsită după ore bune de scrollat fără nicio țintă anume pe Instagram la 3 dimineața. Au trecut nouă ani de când am fost ultima dată cu tataie pe câmp.
M-am întrebat: eu ce fac ca să mă mai simt copil câteodată? Răspunsul Ancăi e simplu, ea desenează. De ani buni, artista transpune în tuș negru fragmente din copilăria ei petrecută la bunici, la țară, în Liești și Umbrărești, două mici comune din județul Galați. Momentele pe care le ilustrează sunt intime, pline de candoare și un sentiment foarte puternic de a vrea să-ți înfunzi picioarele în iarbă (netăiată, de la țară). Fiecare ilustrație vine însoțită de un scurt text scris cu un ton sincer, nu de scriitoare, spune ea. Reacția oamenilor de peste tot a fost mult mai puternică decât se aștepta: mesaje de la străini care îi povesteau, la rândul lor, propriile amintiri de la bunici, repostări, like-uri. În timp, a construit un întreg univers artistic în jurul acestor amintiri, pe care acum le transformă într-o carte, Amintiri din copilărie, pe care o va publica în noiembrie, împreună cu Cărturești și Editura Alice Books.
Din 2019, Anca trăiește în Cape Town, unde lucrează ca art director și creative lead la o companie. Îi place că ritmul de creație este diferit, ideile și produsele finale sunt discutate în echipă. Mutarea în Africa de Sud a venit pe fugă, spune ea, plănuia de mult să plece din România, dar nu știa concret unde. Din prima zi, s-a simțit acasă.
Anca Popa s-a născut în 1985, la Focșani. A urmat Școala de Artă din orașul natal, apoi șase ani de arhitectură la „Ion Mincu", în București. A ilustrat coperți de album pentru artiștii muzicali The Amsterdams, Lizabett Russo sau Ada Kaleh, a creat vizualuri pentru concerte live și ilustrații de carte, iar lucrările ei se află azi în colecții private de pe mai multe continente.
Am vorbit cu Anca Popa despre procesul ei de lucru, despre viața în Cape Town și în Liești, procesul de a face un proiect grafic. Nu s-a sfiit să răspundă jucăuș, la fel ca ilustrațiile sale.
Scena9: Lucrările pe care le realizezi sunt monocrome, deși descriu copilăria, o perioadă despre care mulți oameni ar zice că e plină de culoare. Ce te-a făcut să alegi varianta alb-negru?
Anca Popa: Adevărul este că nu a fost neapărat o alegere intenționată. Sincer, nici nu mă gândeam, când lucram la primele ilustrații, că o să devină, cândva, o carte. Prima ilustrație pe care am făcut-o în stilul acesta a fost în 2017 și a plecat pur și simplu de la o amintire. Într-o noapte, nu puteam să dorm și am avut acest flashback cu toaleta de afară (pe care l-am și ilustrat ulterior) și mi-am amintit foarte, foarte bine acel moment de la mamaia: cum mirosea locul, cum se simțea noaptea, vaca de acolo. Totul era foarte, foarte vivid. Întâi am scris povestea, un text foarte scurt. Eu nu sunt scriitoare. Apoi am făcut și desenul. Acelea erau tehnica și culorile pe care le foloseam cel mai des în perioada aceea, doar atât. Deci, nu a fost nimic plănuit în avans pentru carte sau celelalte ilustrații, doar așa am simțit că aș reprezenta cel mai bine acel moment și datorită faptului că era noapte.
Ai spus că prima amintire pe care ai ilustrat-o a venit într-o noapte în care nu puteai să dormi, un flashback atât de intens încât a trebuit să-l notezi imediat. Așa apar toate ideile pentru ilustrații, neașteptat, spontan?
La început, da, cel puțin pentru proiectul acesta, amintirile pe care le ilustram erau doar flashback-uri foarte intense deoarece nu aveau un plan, nu erau făcute pentru a fi parte din carte; pur și simplu, când îmi mai venea o amintire, o puneam pe hârtie sub formă de text și grafică. Totuși, când începi ceva și îți place – pentru că mi-a plăcut foarte mult ce a ieșit, și nu neapărat din punct de vedere estetic, ci ca valoare a actului artistic – tot vin lucruri către tine. Din când în când mă mai năpădeau aceste amintiri și mai făceam o ilustrație. Diferența de timp între ele era totuși destul de lungă, căci nu era singurul meu proiect, mai făceam și alte lucrări. Dar s-au adunat din ce în ce mai multe, mai ales datorită faptului că oamenii din jur au început să mă întrebe dacă nu fac și eu un album de ilustrații și mi-au dat de gândit. Foarte repede au venit și reacțiile celorlalți oameni de pe Facebook sau Instagram, care nu mă cunoșteau. Faptul că atât de mulți oameni se regăseau în arta mea și au fost atinși de acele momente și scene pe care le descriam mi s-a părut foarte valoros. Și m-am apucat de gândit cartea. Deci a trebuit să încep să plănuiesc, măcar un pic. Îmi trebuia clar o structură, un număr de ilustrații, deși aș zice că abia pe la jumătatea drumului, când aveam deja vreo 20, am avut revelația asta. N-au fost toate super spontane. Nu îmi vedeam de viață și mă mai lovea nostalgia din când în când, ci am mai și cotrobăit un pic.
Eu lucrez în mult mai multe stiluri, cel puțin înainte făceam asta. Desigur, aveam și o mie de proiecte pe cap. Făceam și pictură în ulei, acuarelă și tuș pe hârtie și mereu oscilam între aceste stiluri. Aveam cumva un fel de luptă interioară, căci mi se părea că nu pot să-mi găsesc stilul meu, deși acum, după mulți ani, mi-am dat seama că nu e vorba despre asta, dar cu asta se confruntă majoritatea artiștilor. Toți vor să găsească stilul personal. Mulți uită că e un proces, așa că aș zice că trebuie să avem răbdare și o să vină și acel flow unic și autentic, dacă totul vine din suflet.
Cu mult, mult lucru am ajuns la combinația asta care cred că face furori.
Există povești pe care nu ai putut să le pui în carte? Cum ai făcut selecția?
Poate. Erau unele care erau destul de triste, cred, și am ales să nu le pun. Unele scene erau prea dure pentru a le ilustra, nu am vrut să întristez cititorii. Sunt curioasă să văd reacția celorlalte persoane când o să citească cartea. Are o structură în care, bineînțeles, majoritatea sunt momente foarte fericite ale copilăriei și nu neapărat fericite în sensul de a fi fericit tot timpul, ci redau acel mod de viață pe care îl ai, vioi, prezent, activ. Dar sunt și momente mai puțin pozitive, mai ales la final. Sunt curioasă dacă o să se regăsească oamenii în ea.
Ai fost surprinsă că oameni din afara României sau fără copilărie la țară se regăsesc în ilustrațiile tale. Ce crezi că e universal acolo?
Mă așteptam ca cei din țările din jur (Europa de Est) să se regăsească în amintirile pe care le-am ilustrat. Funny thing, acum vreo patru sau cinci ani, cineva din Rusia a găsit pe net o ilustrație de-a mea, cea cu toaleta afară, probabil pentru că e puțin controversată, dar interesantă, comică aș zice, și i-a dat share pe Facebook. Așa am devenit virală în Rusia. Pentru mine, la vremea aceea, era incredibil, nici nu visam la un asemenea lucru, aveam zeci de mii de share-uri, like-uri. Bine, aveam și câteva comentarii negative. Unii mă acuzau că am copiat un alt artist care făcuse și el o ilustrație similară cu toaleta afară. Totuși, nu e o experiență unică să ai toaletă afară, mai ales pentru balcanici.
De când locuiesc aici, în Africa de Sud, am fost surprinsă să văd că și persoanele de aici rezonează cu ce fac. Chiar nu mă așteptam, cultural suntem complet diferiți. De exemplu, ieri am fost la salon și doamna de la recepție, pe care o cunosc, că merg acolo mereu, mi-a spus că a văzut ilustrația cu soba și că și ea s-a dus recent la casa bunicilor ei, deși nu mai stă nimeni acolo. Vizitează locul în fiecare an cu verișorii ei. Acolo au sobă și fac focul, iar ce îmi povestea era atât de aproape de amintirile mele cu soba. Dar mai mult decât a avea o cultură a copilăriei oarecum comună, mulți mi-au zis că mai ales poveștile și vocea foarte autentică și foarte personală cu care narez îi fac să se regăsească foarte mult în scenă. Probabil e sentimentul acela de trăire/retrăire a copilăriei.
Apoi din Portugalia am primit feedback și mai surprinzător. Aparent, portughezii au foarte multe obiceiuri la fel ca ale noastre, iar lumea spune despre ei că sunt un fel de est-europeni pierduți în partea de vest a Europei.
Cred că proiectul meu, cartea, are un layer universal datorită vocii acesteia pe care eu am reușit să i-o dau, pentru faptul că nu sunt scriitoare.
De ce crezi că a ajutat că nu ești scriitoare?
Pentru că tot ce scriu e foarte raw, foarte sincer, nu este deloc cosmetizat, pentru că nu trebuie să fie operă literară. Niciodată nu am avut talent la scris și nici nu cred că mi-am dorit să am. Am turnat din mine pur și simplu, fără niciun filtru. Am fost emoționată când am trimis prima dată persoanelor din jur, la „jurizat”, poveștile mele, dar se pare că oamenii asta caută: sinceritate.
Când desenezi o amintire, încerci să o redai cât mai fidel posibil, așa cum s-a întâmplat, sau te lași liberă să înfrumusețezi, să omiți sau să adaugi lucruri ca alegere artistică?
Nu. Multe dintre ele sunt fix așa cum mi le aminteam. Nu am încercat în niciun fel să le cosmetizez sau să le schimb, ca să arate mai bine. Bineînțeles, am folosit tot ce am învățat în toată viața mea de artistă, dar asta nu alterează amintirea. Mai sunt una, două ilustrații care sunt făcute destul de metaforic. De exemplu, ilustrația cu înmormântarea nu a fost exact așa cum arată. Nu aveam persoana în sicriu și o masă lângă unde să mâncăm, dar a fost o transpunere vizuală a unei trăiri foarte puternice.
Moartea apare în mai multe forme și momente în ce ai lucrat până acum. Ce rol joacă ea în felul în care construiești poveștile astea? Ți se pare a fi o prezență firească a copilăriei la țară sau ceva ce ai simțit nevoia să procesezi prin desen?
Cred că sunt mai multe lucruri aici.
Când copilărești la țară, în jurul tău ai foarte mulți oameni bătrâni. Pentru că te duci la bunici, inevitabil ești martor la multe, mulți mor și se întâmplă destul de des. Ai contact cu așa ceva, nu ești scutit de această experiență. Pentru mine moartea nu avea neapărat o conotație foarte tristă când eram copil. Înțelegeam că a murit cineva, dar nu era ceva foarte înspăimântător. Când mi-au murit bunicii a fost primul moment când m-am confruntat cu moartea cuiva destul de apropiat și a fost neplăcut. Chiar dacă ai impresia că e ceva natural și știi că o să se întâmple, când se întâmplă, e mereu mai rău decât te așteptai.
În perioada când am început aceste ilustrații, eram destul de preocupată de subiect. Îmi plac lucrurile foarte profunde. Îmi place să mă gândesc la ce înseamnă viața, la lumea asta în care trăim și moartea e foarte, foarte importantă. La un moment dat, mă obseda. Când eram mai tânără, la 20 și un pic de ani, am avut o perioadă în care îmi era foarte frică de moarte. Apoi mi-a trecut complet. M-am trezit într-o zi și mi-am dat seama că pur și simplu nu mai mi-este absolut deloc frică de moarte. Am început să plâng de fericire.
Așa că moartea e un subiect destul de prezent în viața mea. Discut foarte lejer despre ea. Mi se pare viață. Moartea e viață.
Cum ai ales să te muți în Africa de Sud? Ce te-a făcut să descoperi aceste locuri? De la Liești la Cape Town e drum lung.
Am trăit și în București 15 ani, m-am mutat odată cu începutul facultății. Știam deja de ceva timp că nu mai voiam să locuiesc în România. Nu mai mă regăseam. Nu mai vedeam nimic frumos în București. Nu neapărat orașul în sine, ci oamenii. Asta era cel mai neplăcut. Oamenii. Și societatea. Și felul în care mă simțeam. Apoi am avut oportunitatea să vin aici. Era Crăciun, am venit în vizită. M-am îndrăgostit instant de orașul ăsta și am decis să rămân. Am luat viza și am rămas aici. Nu cred că aș fi putut avea un loc mai bun în care să locuiesc. M-a schimbat foarte mult ca om. Cred că am început să apreciez altfel și cum e acasă, dar poate asta se întâmplă mereu când pleci. Cert e că mi-a schimbat total percepția.
Cum arată procesul de lucru la cartea despre amintirile tale din copilărie de la distanță? Ți-ai propus să te-ntorci și să vorbești cu membri ai familiei, să retrăiești anumite momente? O putem numi muncă de documentare?
Nu, e un circuit închis. Totul e în mine. Singurele lucruri pe care am mai întrebat-o pe mama au fost anumite nume pentru că nu mai țineam minte. Soțul mătușii, de exemplu, apărea într-o povestioară și nu mai știam cum îl cheamă. Restul e în mine. Copilăria și amintirile sunt foarte subiective, nu ar fi funcționat să întreb pe altcineva pentru că nu și-ar fi amintit același lucru. Sora mea mai mare ai zice că a trăit ca mine, mergând în aceleași locuri, trăind cu aceleași persoane dar ea nu a văzut lucrurile la fel. Așa că tot ce e în carte este foarte personal.
Cred că nu e tocmai confortabil să faci atât de multă introspecție. Ți se pare complicat să transformi amintirile tale în artă? Cum te simți la finalul unei zile de muncă?
Te obișnuiești. Când ești artist care lucrează și împărtășește cu ceilalți ce face, vine cu meseria faptul că trebuie să fii confortabil în a-ți împărtăși cu ceilalți chestii intime. Bineînțeles, există limite. Sunt anumite chestii din viața mea particulară care nu sunt neapărat ok să le împărtășesc, cel puțin deocamdată. Cred că de asta și cartea are succes, pentru că e foarte autentică iar oamenii simt imediat. Este un pic inconfortabil, dar trebuie să-ți asumi această parte. Cel mai important e să-ți găsești tu ca artist limitele cu care ești confortabil. Nu trebuie să lași tot din tine să curgă acum dacă nu crezi că e ok. E timp pentru tot și toate.
Mie îmi place foarte mult să fac asta. Eu sunt o persoană foarte pasionată de introspecție. Chiar sunt prieteni care îmi zic că mă gândesc tot timpul fără să vreau la orice fac, la ce simt, la ce semnificație are un lucru sau o acțiune. Dar o fac automat, e normal pentru minte. La fel mi se pare natural să scot sentimente, să le pun pe hârtie. Poate să fie greu, mai ales când lași acele texte out in the wild cum s-ar zice, să le vadă niște necunoscuți dar pe mine nu mă interesează cum mă percep ceilalți. Nu cred că e despre asta. Sunt artistă ca să-mi exprim lumea interioară, indiferent de publicul care privește, pentru că nu e despre ei. Fiecare o să aibă o părere diferită. Cum zicea Tarkovsky, o carte citită de 100 de persoane sunt 100 de cărți diferite. Așa și pentru mine. Odată ce lucrarea a ieșit și oamenii o văd prin prisma experiențelor proprii. Eu nu am nici o putere asupra acestui lucru și niciodată nu o să fac chestii doar comerciale. Îmi place ce fac.
Lucrezi în tuș, un mediu care nu iartă. Nu poți șterge. Cum gestionezi momentul în care o linie merge prost pe o lucrare la care ai investit deja ore întregi? Ai distrus vreodată o lucrare aproape terminată?
Nici eu nu știu cum am reușit să nu arunc niciuna. Nu glumesc. Cred că cel mai complicat a fost faptul că la job eu lucrez mult în Procreate sau alte platforme online, unde e ușor să corectez dacă e necesar iar pe hârtie nu există Ctrl + Z. O dezamăgire foarte mare aveam de fiecare dată când încercam să apăs un buton inexistent. Totuși, orice greșeală e parte din lucrare. Nu a fost nimic atât de semnificativ încât să strice întregul desen. Cred că datorită faptului că este atât de detaliat, lasă loc de multe greșeli. Oricum e subiectivă ideea de greșeală.
Aveam momente în care mă uitam stânga, dreapta la artiști și vedeam că ei termină una-două-trei lucrări cât eu lucram la una singură, iar asta mă făcea destul de nesigură pe stilul meu. Mă bucur că nu am renunțat.
Cred că mulți dintre cei care am crescut în România, indiferent dacă la țară sau nu, am crescut într-un mic ecosistem de femei – mama, bunica, mătușa, vecinele, prietenele, străbunica, pentru cine era tare norocos. E vreun moment în care, desenând o femeie din amintiri, ai simțit furie sau tristețe pentru ea, pentru ce a îndurat sau nu a putut spune?
După ce am scris cartea, am realizat anumite lucruri, poate că am și experiența mea de viață și înțeleg lucrurile mai bine. Cel mai important ar fi faptul că aveam în principal doar femei în jur. Când eram copil, nu vedeam realitatea, nu îmi dădeam seama de foarte multe lucruri. Nu înțelegeam. Și luam fiecare lucru așa cum venea. Nu avea niciun context, niciun background, niciun layer care să explice de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Am încercat să scriu despre bunici, mă refer la partea masculină, și nu aveam prea mult ce să spun despre ei. Și mă întrebam de ce. Sunt aproape ca niște persoane secundare, spre deosebire de mamaia și bunica, care sunt foarte bine conturate în amintirile mele. Mi s-a părut bizar.
Ai întâmpinat obstacole în procesul de publicare?
Da, din multe puncte de vedere. Când vine vorba de editură, eu am fost foarte norocoasă să colaborez cu cei de la Cărturești și Alice Books, atunci când am pus în online ideea că aș vrea să lucrez la un proiect de genul acesta. Sunt foarte recunoscătoare pentru asta. În schimb, cu partea administrativă e foarte complicat. Birocrația e dificilă pentru un artist.
Cum e să fii autor de cărți grafice în această perioadă și cum vezi viitorul acestui format?
Cred că e bine. Din cauza sau datorită AI, oamenii încep din ce în ce mai mult să consume physical media, mai ales tot ce ține de grafică. Nu mai vor să privească lucrurile doar printr-un ecran. Mi se pare foarte important să producem genul ăsta de proiecte, pentru a nu ne lăsa bătuți în fața AI. Nu trebuie să ne descurajăm văzând cât de ușor se fac lucrurile cu astfel de tool-uri. Procesul de creație nu e definit de produsul final. Totul se întâmplă în timp ce faci și creația o faci de fapt în proces. Asta e problema cu AI-ul. Când o folosești, procesul acela nu mai există și îți faci, de fapt, un mare deserviciu. Îți limitezi foarte mult output-ul, pentru că tu nu mai participi la procesul de creație.
