Bianca Jitaru, aka Eligarf, este probabil singura artistă queer, out și mainstream din România. A muncit în Italia, face tâmplărie în Chitila și are piese cu milioane de views. A cântat (neo)manele live în cluburi unde așa ceva nu s-ar fi pomenit acum 15 ani. Citește povestea unei artiste ieșite din toate cutiile.
La margine de București, în Chitila, e o casă împodobită pe toate părțile. Farfurii mici, flori, fluturi și multe alte obiecte drăguțe din ceramică sunt pironite în pereții zgrunțuroși lângă care, într-o amiază de sfârșit de ianuarie, Bianca taie lemne. Nu pentru foc, ci pentru o scară mică cât un pui de cățel. Vrea să-i facă o surpriză lui Venus, noul membru al familiei ei, adoptat de-o săptămână. A găsit câinele pe un câmp la o juma de oră de Chitila, împreună cu frații lui, pentru care Bianca face acum campanie ca cineva să-i ia din frig. E al naibii de frig și-n Chitila, dar asta nu e o scuză pentru tânăra de 29 de ani în misiune. Venus trebuie să aibă o scară ca să se poată urca singur pe canapeaua din bucătărie, acolo unde doarme cât ea lucrează pentru el.
Bianca Jitaru știe tâmplărie din școală. Asta i-a fost specializarea la liceul tehnologic din Bacău, de unde a plecat de îndată ce-a terminat cu școala. Nu a profesat niciodată în domeniu, asta și pentru că nu simte că a învățat mare lucru acolo. Însă de un an, de când a primit de ziua ei unelte de tâmplărie, a prins drag de măsurat, tăiat, montat lemne. Cele mai mari lucrări de până acum sunt un dulap – care stă mândru într-una din camerele casei împodobite – și-un pat, dar ăsta i-a ieșit strâmb, așa că din el taie acum să-i facă scară lui Venus. Ca să fie sigură că face treabă bună, a măsurat distanța de la podea la canapea, dar și pe Venus, care-i o mogâldeață aurie pe care ceilalți membri necuvântători ai familiei, o pisică și-un motan, o privesc cu suspiciune.
Cam trei ore durează până când bucățile de lemn vopsit verde iau forma dorită – nu perfectă, dar fix ce-are nevoie cățelul, ca să nu mai chițăie după ajutor când vrea să doarmă pe moale. Între timp, multe melodii country umplu atelierul mic din curtea în care se mai află și un grătar, o masă făcută tot de Bianca, un brad împodobit și unul dintre cei mai temerari ghiocei din Chitila. „Când muncesc în atelier, ascult doar country”, răspunde ea unei întrebări pe care a intuit-o dinainte să fie pusă.
Nu e obișnuită să aibă spectatori în atelier – ăsta e locul în care se simte cel mai bine singură – cu atât mai puțin să aibă două jurnaliste care-i urmăresc fiecare mișcare, așa că-i mai scapă câte-o fâstâceală pe care-o însoțește cu zâmbetul mare cât vesta pe care o poartă astăzi.
Odată terminată treaba, urmează lecția despre cum se urcă trei trepte cu patru picioare mici. Venus nu pare încântat, dar gustările puse pe ultima treaptă sunt prea tentante ca să nu încerce. Și uite-așa, în câteva minute prinde șmecheria. „Bravo, tată!”, zice Bianca, în timp ce-și filmează mândră puiul; îi trimite clipurile iubitei ei, care se va întoarce pe seară de la munca din București, cu trenul.
„E manea, dar fie”
„Să plângi de dor, de dor, de dor / Să-ți găsești liniștea-n alcool…” cânt în mijlocul unei mulțimi dintr-un club, într-o seară geroasă de februarie, cu gândul la cine nu e aici și cu ochii la fata care a construit o scară de lemn pentru cățelul ei. Versurile mă ajută să eliberez ce arde-n mine de câteva zile; sună ca un blestem pe care îl dansez ca să nu-l pun.
– Cât e scorul?, întreabă de pe scenă Eligarf, adică Bianca, după ce cântă câteva piese care ne exorcizează de jale. La ora la care ea are primul concert în Control, Dinamo joacă cu Farul Constanța în etapa a 25-a din Superligă.
– 3-2 pentru Dinamo, îi răspunde cineva din public.
– Frumos, spune cu zâmbet șmecheresc, asortat cu pălărie și dantelă la corset.
Pe Bianca n-o fac hainele, mult diferite de ce poartă zi de zi; și nici emoțiile. Chiar dacă e prima dată când cântă în clubul unde odată muzica ei n-ar fi trecut de băieții de la intrare, pare șefa centrului hipsterimii din București. O șefă ca o soră mai mare care știe ce-ți place și te răsfață.
– De obicei era cineva cu o bere pe aici, zice și primește imediat una de la o fată.
– O onoare, zice fana.
– Am să iau o gură de bere, că urmează mama la copii. Deci ce credeți că e?
– „LDR”!, se aude dintr-un grup de fete care știu toate versurile.
„M-a-nnebunit emoloaica / Cică nu dansează ea pe Dan Armeanca / Mi-a facut ditai criza / Că nu știu cine-i Sevdaliza”
Cea mai înaltă dintre fetele care știu toate versurile nu-și ia ochii de la Bia, așa cum îi spune acasă. Este Teo, iubita ei și muza melodiei despre cum dragostea te-nvață să asculți și alte feluri de muzică. Teo apare și în cel mai popular videoclip al Biancăi, „Salman Khan”.
Concertul continuă cu ritmuri de manele despre care fanii Eligarf spun că nu-s chiar manele – ci un fel de pop hibrid, în care se ciocnesc elemente de trap, reggaeton, balade, dark pop, hyperop etc. –, dar tot ca manelele ondulează șolduri, umeri, picioare, palme. Lumea, cu războaiele și nenorocirile ei, pare mai bună aici: a făcut loc la dans și pentru cei care erau arătați cu degetul, în urmă cu 10-15 ani, că au în playlisturi și altceva decât rock, pop sau indie. Bianca nu a pus concertul în perspectiva asta decât în urmă cu câteva ore, când i-a atras atenția Denisa, managera ei. „Nefiind din București, nu cunosc cluburile, istoria lor. Și mi-a zis Denisa, când eram la probele de sunet: «Bă, stai, că noi acuma cântăm în Control! Și cântăm „Terapeut” și astea…»”.
„Terapeut” e manea pe față. „Na, eu am norocul că oamenii zic că e altceva. E manea, dar fie, hai să zicem că e altceva. Dar, în general, nu-mi fac nicio problemă de genul. Dacă m-ai chemat, îți asumi că eu cânt anumite piese”. Pe lângă asta, pe Bianca o liniștește faptul că știe că-n seara asta e publicul ei aici. Și oricum, „Ce e cu atâtea etichete? Sunt o cutie într-o altă cutie mai mare dintr-o altă cutie și tot așa. Și ce atâta eu ascult manele, tu asculți rock, eu ascult nu știu ce? Ascultăm muzică”.
– Am nevoie de un Mr. Juve, zice Eligarf pe la mijlocul concertului.
Urmează să cânte „Vina”, piesa pe care a scris-o cu artistul pe care-l știm toți cei care ascultam manele la începutul anilor 2000 și care n-a venit astă-seară. Tot despre dragoste care te ține în trecut sunt și versurile astea, dar când suferi pe manele, ți-o ia umărul înainte spre vindecare. Teo și gașca ei împing spre scenă o tipă cu părul scurt și geacă neagră de piele. Pare emoționată, dar când începe să danseze, zici că e Mr. Juve în fiecare zi.
La poveștile de după concert, aflu că pe Mr. Juve din seara asta o cheamă Nico și e prietenă cu Bianca. S-au cunoscut la filmarea videoclipului melodiei „Terapeut”, al cărei refren zice așa: „Zici că sunt terapeut / toate vor să le ajut / le scot ușor din boală / inteligență emoțională.” Pe Nico, Eligarf a scos-o dintr-o boală de care suferim mulți la 20 de ani: supărarea că nu ne găsim locul pe lume. Întâlnirea cu artista și cu celelalte fete care erau la filmarea videoclipului a fost ca o întoarcere acasă pentru Nico. O casă pe care nu o avea până atunci. „M-a făcut să mă simt safe, înțeleasă, că eu contez și sunt dorită undeva, iar lucrurile astea m-au ajutat să-mi deschid sufletul și să îmi spun mie cine sunt și cine vreau să fiu”, explică Nico de ce a contat atât de mult pentru ea întâlnirea cu Bianca.
„Cântă, fă, o manea”
Cu câteva luni înainte de concertul din Control, Bianca era în Leontinești, județul Bacău, la 50 de kilometri de Nicolae Bălcescu, comuna ei natală. Primul ei turneu. Era deja toamnă, dar nu și-n serile în care cânta ea melodii din „vara manelelor”.
Totul părea ok în Leontinești; proba de sunet a ieșit bine, organizatorii erau drăguți. Vorbea cu publicul între piese, îi întreba ce cred că urmează, concertul mergea ca pe roate. Asta până când a început să audă o voce masculină din spate: „Bagă cățeluș cu părul creț de la Florin Salam! Și eram, Ok, bine. Încercam să-l ignor”. A reușit, însă omul nu s-a lăsat de bullying și a venit în buza scenei, cu o bere în mână, și i-a zis răstit: „Cântă, fă, o manea!”
Dacă n-ar fi avut deja vreo 15 concerte înainte, Bianca spune că „probabil lăsam microfonul, plecam acasă și nu mai făceam muzică în viața mea. Că eu am fost ferită, mulțumesc lui Dumnezeu, de scandaluri. Așa că atunci când cineva ridică tonul, și mai e și mult mai mare fizic decât mine, mă cam panichez, știi?”
„Ok, da, cântăm acuma”, i-a răspuns ea, încercând să-i joace-n strună. „Cum să mă iau la scandal cu el?”, zice acum. În ciuda anxietății din minutele alea, i-a ieșit și o glumă la cererea agresivă de-a cânta manele: „Până acum ce-am cântat?” Omul a fost dus de pază afară, apoi s-a întors mai liniștit. Bianca dansa pe boxe, părea că a trecut mult timp de la momentul tensionat. Însă când s-a întors în backstage, toate emoțiile reprimate mai înainte au cuprins-o. „Am înjurat în toate limbiile că, na, îți strică tot vibe-ul”.
„Nu știam nimic despre mine”
Cu doi ani și ceva înainte de concertele din Leontinești și Control, Bianca simțea tensiune în fiecare zi. Nu simțea că e în locul potrivit. Vorbea în italiană pe timpul zilei și scria în română seara, când vorbea cu cei de acasă. Lucra în Aosta, un oraș mic din nord-vestul Italiei, cunoscut și ca Roma Alpilor. Avea 26 de ani, de la 19 plecase din România și simțea că tot ce-a făcut până atunci a fost să muncească, ceea ce o neliniștea. Patronii italieni îi apreciau priceperea și hărnicia, așa că atunci când i-au mirosit dorința de plecare, i-au oferit 2000 de euro și o chirie moca – dar Bianca nu putea să-și cumpere liniștea cu ei. „Degeaba îmi dai 2000 de euro dacă jumate din banii ăia îi dau pe psihiatru”, glumește amar acum. Voia mai mult de la viață decât să se trezească pentru o rutină care-i aducea doar stabilitate financiară. Știa demult ce-i place: să facă muzică. Înainte să plece în Italia, cânta în parohia romano-catolică din comuna Nicolae Bălcescu din Bacău, unde se mai ocupa și de curățenie.
Starea de apăsare a apărut la vreo doi ani de când ajunsese în Italia. Când a simțit că vine depresia, a încercat să facă și altceva în afară de munca în bucătărie. „Am început să-mi folosesc banii în a mă cunoaște pe mine, să știu ce-mi place și ce nu-mi place, că nu știam nimic despre mine. Și am început să fac kickboxing.” A făcut suficient cât să-i rămână drag pentru multă vreme sportul ăsta. „Înainte să intru pe scenă, dau din mâini ca și cum aș intra în ring, chiar dacă n-am intrat niciodată într-un ring oficial. Când ai emoții, începi să te depersonalizezi și să intri într-un alt film, știi? Și atunci mișc mâinile, capul, astfel încât corpul meu să se conecteze, să știe: Bă, sunt aici, hai pe scenă!”
După ce s-a lăsat de kickboxing, s-a apucat de canto în Aosta. A găsit un profesor care cânta și la pian. I-a fredonat ceva, omul a lăudat-o și i-a zis să-și aleagă ceva de cântat la pian. A ales „Beautiful Tango” de la Hindi Zahra. El a fost foarte încântat, așa că au continuat colaborarea un an. Bianca cânta doar coveruri de piese pop vechi, mainstream. Cu acest gen de piese a avut și primele concerte. „Mi-a dat liber de la muncă și eram Wow, sunt artistă.” Însă bucuria de-a fi o elevă de zece la muzică n-a durat mult. „Am început să facem și ore în grup. Oamenii de lângă mine cântau urât și el zicea: Bravo, bravo!” Atunci s-a rupt vraja.
„Am decis să plec pe drumul meu. Plus că oricum nu voiam să cânt cover-uri. Și nu erau genul meu piesele alea”. Voia să creeze de la prima notă și primul cuvânt până la ultimele. Așa a ajuns într-un garaj minuscul, ieftin, prost și plin de fum „al unor băiețași” din oraș. A mai durat două luni până când a găsit un studio profesionist și așa a ieșit prima ei piesă, „Ana”, căreia i-a făcut și un videoclip prin pădurile tomnatice din Aosta.
Următoarea piesă a fost „Scuze”, pentru care a plătit și cel mai mult să-i facă videoclip. Nu-și cere scuze de la buzunarul golit atunci, pentru că a fost piesa cu care a reușit să treacă Alpii și Carpații, până în boxele românilor din țară. Asta i-a dat încredere și pentru prima oară s-a gândit: „Bă, hai că poate chiar ar trebui să încep să am o carieră”. Au urmat de atunci piese care aveau să sară de suta de mii de vizualizări pe YouTube, dar până când a trecut și Bianca granița înapoi spre România a trebuit să mai treacă niște melodii. Uneia i-a filmat videoclipul în subsolul restaurantului în care lucra în Italia. Pe sub Aosta „sunt tot felul de drumuri. Ajungeai în cealaltă parte a orașului dacă o luai prin tuneluri. Acolo aveau oamenii beciuri. Și am zis că pot să mă duc să filmez acolo. Am pus niște lumini, niște lumânări, mi-am pus trepiedul și am început să filmez. Și după aia l-am montat singură”.
Singurătatea a însoțit-o constant în ultima perioadă din Italia. A ajutat și pandemia. Și tot pandemia a mai ajutat-o cu ceva: i-a dat suficient timp de gândire cât să-și recunoască ei însăși că nu e heterosexuală. Așa că, atunci când a început să schimbe mesaje cu Teo, aflată la mii de kilometri, în România, nu s-a mai întrebat ce se întâmplă. Știa că începe să se îndrăgostească.
„Eu am dat follow și Teo mi-a scris”. De la primul mesaj, au trecut două luni jumate și multe cuvinte până când s-au întâlnit. Era Crăciunul când Teo a venit să o vadă doar pentru câteva ore. Trei luni mai târziu, se întorceau împreună din Italia în România.
Într-o mașină mică sunt ticsite toate lucrurile Biancăi, care conduce din Aosta până la Bacău, cu Teo în dreapta. Bianca simte bucurie și confuzie. Nu știe ce va face în România, dar pe Teo nu vrea s-o mai lase. Iubita stă în București, așa că Bianca decide să se mute pentru prima dată în capitala României. În primele săptămâni nu e ușor. Nu știe pe nimeni, banii din Italia se duc repede, iar fluturii din stomac nu țin de foame. Aplică la un job pe care-l știe bine și devine ajutor de bucătar într-un local de pe lângă Parcul Carol.
O fi soarta, norocul sau pur și simplu o coincidență fericită faptul că ajunge să servească băuturi și mâncare în locul unde clienți fideli sunt oamenii de la casa de discuri Roton.
La scurt timp după angajare, o colegă îi zice: Ia sandvișurile astea și du-te la masa 5. Se duce, cu tricoul pătat cu avocado și niciun habar că urmează să i se schimbe viața. Știe pe cine servește, așa că îndrăznește să le spună că și ea face muzică. Ei sunt deschiși să-i asculte câteva melodii și nu durează mult până când îi zic: Noi te vrem. Bucuria de-a fi în pragul unei cariere muzicale o copleșește, dar o și sperie. Îi vrea și ea, dar se teme să zică da. Noroc că Teo nu se teme. După ce discută despre riscul de-a avea un singur salariu în casă pentru cine știe câtă vreme, Bianca își dă demisia și devine artistă full-time.
În câteva luni, Eligarf – care este cuvântul în oglindă pentru Fragile – adună alte mii de vizualizări pe YouTube și începe să aibă primele colaborări cu artiști mai cunoscuți. Printre ei, Luis Gabriel, băiatul care îți cumpără toate diamantele, planeta, și-ți dă și verigheta. A mai colaborat cu Raluka, cu Vunk sau cu Romeo Fantastik. Ba chiar și cu cea mai veche dansatoare din videoclipurile maneliștilor, Cornelia Mazilu, care a încurajat-o să creadă în muzica ei. De când a devenit cunoscută pentru versurile ei, Bianca a început să compună și pentru alții. „Damelo”, care a trecut de 65 de milioane de vizualizări pe YouTube, este una din piesele pentru care Bianca a compus muzica, iar versurile le-a scris împreună cu Mr. Juve.
Dacă ar putea face o minune, Bianca ar cânta și cu Denisa, artista care a murit în 2017, la 27 de ani, și a cărei voce a bandajat multe inimi rănite de maneliști. I-a ascultat toate melodiile crescând, iar asta avea să-i modeleze stilul de interpretare de mai târziu. Ea, însă, n-a conștientizat asta decât de curând. Era la o oră de canto cu noua ei profă, Oana, despre care spune că nu se compară cu proful din Italia. Oana are acel ceva care o ajută pe Bianca să fie atentă, să rețină ușor și să-și facă temele. Zilele astea lucrează la efecte vocale. „Vrea să mă învețe să fac distort din voce și mai multe detalii d-astea. A zis că la ma-me-mi-mo-mu e ok, n-are ce să-mi mai arate”.
Într-una din zilele în care încă se descopereau ca elevă și profesoară, Bianca a pus o piesă de la Denisa. „Și când a ascultat-o, profa mi-a arătat niște părți și mi-a zis: Tu nici nu-ți dai seama că de acolo ai luat! Stil, inflexiuni. Și mi se făcuse pielea de găină și eram… mulțumesc!”
Bianca era emoționată nu doar pentru bucuria de-a afla că dă mai departe un pic din moștenirea Denisei. Nu știe cum să-și explice, dar a visat-o mult pe artistă după ce a murit. Și acum o mai visează, mereu zâmbitoare, dar nu la fel de des. Într-unul din vise, „îmi spunea că era doar obosită și avea nevoie de puțină pauză, dar uite, m-am întors”. E motivul pentru care a dat de pomană pentru Denisa, așa cum mai face pentru cei care au plecat, însă la mormântul ei încă nu s-a dus. Nu vrea să o știe sub pământ. Denisa e și motivul pentru care Bianca are tatuat cuvântul mizpah, din ebraică. Mot-à-mot înseamnă turn de veghe, dar e folosit ca simbol pentru legătura care rămâne între doi oameni după ce sunt separați, inclusiv de moarte.
Faptul că nu și-a cunoscut idolul din copilărie e unul din regretele Biancăi. „Mi-ar plăcea, când o să mă apropii și o să mă împrietenesc mai mult cu oamenii din industria manelelor, să văd proiectele la care a lucrat Denisa. Că știi, când înregistrezi, unele nu-ți ies și zici: Băga-mi-aș!, nu știu, să aud și alte chestii de la ea”.
Fata lui tata
„Să nu crezi vreodată c-am uitat cât te-a durut, cât ai umblat / Și câte răni au strâns în ani mâinile tale…” E o dimineață însorită de martie și eu plâng pe versurile astea, iar. Cred că e a zecea oară când ascult „Fata lui tata” în ultimele patru luni, de când a scos-o Eligarf. I-am dat play ca să mă ajute să scriu acest text, dar plâng ca prima dată când m-am uitat la videoclip, în care apar doar Bianca și reflexia ei dintr-o oglindă înrămată în pământ. Nu știu dacă metafora asta vizuală sau versurile îmi aduc lacrimile cu viteza luminii, de pe lumea cealaltă pe lumea asta, unde și eu sunt fată de tată care nu mai e. În comentariile de sub videoclip, alte fete care știu doliul de tată au lăsat mici mărturii:
„Aici fata lui tata, care la anul va avea nunta. 14 ani au trecut, dar parcă faptul ca nu va fi aici în ziua cea mare doare cel mai tare. Pentru toate fetele lui tata: #rezistăm”
„Sunt 15 ani de când a plecat cu treabă în ceruri, dar mereu voi rămâne fata lui tata”
Bianca nu mai are multe amintiri cu tatăl ei, pe care l-a pierdut când avea 9 ani. „Știu doar că eram mereu cu el. El mergea cu bunicii mei foarte des cu căruța și eram și eu după el. Mă lăsa să mânuiesc, să conduc calul, cum se zice? Îmi plăcea foarte mult.” Nici cu mama ei nu are la fel de multe amintiri din copilărie ca cineva care a avut ambii părinți aproape. Avea șase ani când mama i-a plecat în Italia, la fel ca milioane de români, ca să le ofere copiilor o viață mai bună.
Avem amândouă foarte, foarte multe amintiri frumoase, dar nu din perioada aceea, din copilărie. E un gol în care mama nu era. Ce-și amintește Bianca e o întâmplare pe care crede că trăit-o de mai multe ori. „Eram la o vecină și știam că trebuie să vină mama acasă. Și am văzut o dubiță – eram într-un sat, nu trecea nicio dubă așa, random. Și când am văzut duba, am ieșit pe poartă și am început să alerg după ea. Asta țin minte, că eu am alergat după duba aia și a ieșit mama”.
Și mai are o amintire care ar frânge inima oricărei mame nevoite să plece din cauza sărăciei. „Când pleca, plângeam și ziceam: Pune-mă în geamantan, să mă iei cu tine”. Din cauza acestor amintiri, Bianca nu poate să cânte muzică în italiană, pentru că-i amintește de zilele de dor.
De atunci și până acum, a învățat prea bine lecția despre plecare și nu mai vrea să audă de ea. Simte că i s-ar rupe inima-n câteva continente dacă ar pleca iar din România, unde lăutaru-i pansament. Acum, așa cum cântă și-n piesa ei dedicată emigranților, visează „să se întoarcă frații, că prea mult au fost salahori printre alții”.
A fost și frumos între Alpii din Valea Aostei, mai ales când intra salariul, dar mult mai frumos e să facă muzică zi de zi și să locuiască în Chitila cu Teo și copiii lor blănoși. Și ce mai e foarte frumos e felul în care a ajuns să-i susțină, fără să-și fi plănuit asta, pe alți tineri queer. „Cum a fost cu un tip care a venit și în Control. Eu îi zic Babasha, pentru că seamă cu Babasha. El mi-a spus că datorită mie a reușit să prindă curaj să le spună oamenilor că e gay – că m-a văzut pe mine cum sunt cu Teo. Și mă bucură chestia asta. Râdeam cu Teo zilele trecute, că: Bă, chiar sunt cum zic ăștia de pe net, că transform copiii-n gay”, zice râzând Bianca.
„Nu, nu transform pe nimeni, că n-am cum. Dar prin modul în care sunt, prin viața pe care o am alături de logodnica mea de acum, le dau și lor curaj. Și mai primesc aceste mesaje cu: Bă, când crezi că aș putea să-mi fac coming out?” Bianca nu îndrăznește să răspundă direct la întrebările astea. „Nu pot să zic: fă-o la 20 de ani sau fă-o la la 17 ani. E mereu diferit. N-aș putea să sfătuiesc pe nimeni când să-și facă coming out-ul, că e și în funcție de familia ta. N-o să spui: Mamă, sunt gay și ea să zică ce tare! Tare fain, fata mea. Nu. Când vrei să faci, când te simți pregătit/ă, ia în considerare că vei avea nevoie de mult timp”.
Bianca a avut noroc. Când a dus-o pe Teo la Bacău, doamna Jitaru nu s-a mirat. Bănuia de multă vreme că fiicei ei nu-i plac băieții și a primit-o cu brațele deschise pe Teo. Aflu povestea asta la o țigară, în parcarea friguroasă de la micul studio de înregistrări. Azi caută o linie melodică pentru câteva versuri de dor. Un pic i-am stricat programul, dar Andy, producătorul ei, nu pare să se supere. Ascultă curios și uneori răspunde și el la întrebările adresate Biancăi. Când vorbește ea, el mai cântă la pian. Și uneori discuția se oprește ca să mai caute ritmuri potrivite pentru versurile care-i dau târcoale Biancăi: mi-e dor, mi-e dor… de ochii tăăăi… înregistrează vocea îmbrăcată într-un tricou cu o echipă de fotbal din Germania cu care nu ține, luat ieftin de la un second-hand.
Ceva din firescul Biancăi îmi spune că totul va fi bine, că lumea toată va semăna într-o zi cu publicul ei: oameni foarte diverși, de la Gen Z la maneliști mai vechi, persoane queer și heteronormative deopotrivă, împreună pe același ring de dans. Ea nu se gândește prea mult la asta, că toți sunt oameni pentru ea. Nu vrea să se gândească prea mult nici la faptul că e singura artistă lesbiană mainstream care nu-și ascunde orientarea sexuală din România, dar știe că e important, așa că simte presiune, dar și mândrie. I-ar plăcea să devină mai implicată în promovarea drepturilor celor care nu se regăsesc în cutia heteronormativă. De-asta a acceptat și să cânte la ultimul marșul Pride. Unul din mesajele pe care vrea să-l transmită este acesta: „Ok, suntem gay, dar asta nu ne definește. E doar o parte din noi.”
Se întâmplă des, când face live-uri pe TikTok, să fie criticată sau chiar înjurată, așa cum i s-a întâmplat când vorbea despre dorința ei de-a avea parteneriat civil în România. „Nu e ca și cum vreau să se legalizeze parteneriatul civil ca să-mi faci tu statuie. Și nu te gândi că, dacă se legalizează parteneriatul civil, o să fie numai gay pe stradă. Stai liniștit. Tot ce vreau e să se legalizeze chestia asta ca să am și eu cu iubita mea niște drepturi. Să putem face un împrumut, să cumpărăm o casă, chestii”, explică ea celor care îi sar la gât pentru că cere normalitate.
– Cred că e cel mai bine să fii cum ești tu, îi spune producătorul Biancăi, după câteva ture de confesiuni.
– Săracă? Gay?, răspunde ea și umple studioul mic de lângă Izvor cu hohote de râs.
