Despre ultimii locuitori ai unor sate s-a scris și filmat și la noi, și în alte țări. Poveștile au elemente comune — exodul către urban, îmbătrânirea populației, ciclul natural al vieții au golit așezările rurale, în special pe cele izolate, dar există și tușe locale, care țin de administrație sau politica națională. Spectacol despre declinul satelor și despre cei care au rămas acolo până la final, Ceilalți funcționează ca un aparat de fotografiat performativ, prin mărirea unor detalii și panoramarea ansamblului, de la povești personale la paradigma politică a momentului.
Câteva spectacole de teatru (de exemplu Expuși, Macbeth.0, Regnuri) au încercat să dezmembreze rețeaua de fire (uneori) invizibile împletite în retorica suveranistă care contaminează spațiul public pentru a vedea ce generat-o. Lor li se alătură Ceilalți cu un scenariu bazat pe reportajele scriitorului Matei Florian (publicate în Formula AS), dramatizate și regizate de Robert Bălan.
Florian investighează depopularea satelor, nu neapărat în spiritul unei anchete jurnalistice, cât mai degrabă urmând o filieră literară prin creionarea unor portrete ale ultimilor locuitori din așezări părăsite, unele izolate în zone greu accesibile. Regizorul Robert Bălan ia această arhivă de texte, dublată de fotografiile cu case pustii, fantomatice, făcute de Mircea Struțeanu pentru albumul Nimeni acasă și o plasează într-o formulă performativă în care scanează atent perspective încrucișate asupra subiectului - autorități locale, săteni, jurnaliști, politicieni. Ce reușește el să demonstreze veridic este că stingerea satelor, configurată tragic, melodramatic sau cinic, poate deveni resursă pentru discursul suveranist.
În spectacol există un alter-ego al lui Matei Florian / Mircea Struțeanu, un jurnalist plecat în căutarea unor săteni-pustnici, oameni care au rămas, de regulă câte unul, singurii locuitori a unor localități cândva pline de viață, martori ai disoluției rurale pe fundalul migrației populației nu doar către mediul urban, ci și către alte țări. Și ca în basme, jurnalistul trece printr-o serie de întâmplări până ajunge la destinație pentru a-și cunoaște personajele. Întâlnirile cu autoritățile sunt mai toate defensiv-agresive, cu mantra „noi am încercat să-l aducem aici, el nu a vrut”, unde „aici” este, de regulă, cel mai apropiat oraș. Extragerea ultimului viețuitor din sat pare să fie singura soluție pe care statul o propune în aceste situații, o formulă violentă de dezrădăcinare pe care în cauză o refuză. Așa se ajunge la o decizie nu mai puțin categorică, abandonarea cetățeanului într-un spațiu pustiu, din care lucrurile de bază pentru existență (alimente, asistență medicală, comunitate) lipsesc. Ceea ce statul pare să nu propună niciodată este revitalizarea comunităților, acțiune care ar putea începe prozaic cu repararea drumurilor.
Ce se mai vede prin ochii de „străin” ai jurnalistului este comuniunea dintre om și natură — mai toate personajele rămase ascetic să păzească așezări devitalizate indică natura ca element esențial pentru viața lor, fără de care nu pot trăi și pe care nu o pot abandona (așa cum ei au fost abandonați de autorități). Desigur, sunt și alte motive, precum cele familiale — înstrăinarea între generații, însingurarea care sabotează relațiile, traumele care izolează prin suferință - sau familiaritatea morții căci cel rămas ultimul a văzut, probabil, dispariția tuturor celor dinaintea lui. Prezența umană, stingheră, se dizolvă în peisaj. Peste tot, domină conștiința absenței, a morții și a singurătății.
Peste scriitura lui Matei Florian, ajustată dramaturgic de Robert Bălan, se juxtapun uneori fotografiile lui Mircea Struțeanu, poeme vizuale care înregistrează atmosfera fantomatică din satele goale, unde casele păstrează amintiri despre oamenii care au viețuit acolo. Bălan creează un mecanism dramatic simplu, fără să încarce textele și imaginile deja bogate în informații și emoții. Pornit ca un road theatre, cu jurnalistul-călător în centru, spectacolul alunecă în portretele țăranilor pustnici, întretăiate de vitalitatea miticistă din primării și cea agresivă din media și politică.
Actorii construiesc din două, trei elemente — un tip de frazare sau un accent, o anumită privire sau postură — personaje viabile, cărnoase, pe care le alternează rapid, cu abilitate și grijă să nu le prelungească unele în altele. Ține de experiența actorilor — Laurențiu Bănescu, Cristina Toma, Rolando Matsangos și Adrian Anghel au mai lucrat cu Robert Bălan, lor li se alătură Corina Ciontu — să condenseze construcții complexe de caractere în scene scurte, asigurând astfel consistență personajelor. O galerie de seniori însingurați, mai mult sau mai puțin dornici de vorbă, se configurează din monoloage blurate între exprimare directă și monolog interior, fără să fie idealizați, nici mitologizați. Asta nu exclude emoția, generată atât de faptul că expresia impersonală „disoluția satului” presupune dispariții concrete, personale, cât și de senzația că nu asistăm doar la sfârșitul unor comunități, la nivel micro, ci al lumii noastre, așa cum o știam, la nivel macro. Figurile politicienilor, „de anvergură” națională sau locală, poartă semnul distinctiv al retoricii gargarisite, fie violent-populiste, fie lemnoasă, de primărie.
Ceea ce pierd toți, poate cu excepția jurnalistului-narator, este chiar subiectul. Și subiecții. Poveștile ultimilor viețuitori ai satelor sunt sterilizate de detaliile lor umane și corijate ca să se potrivească noii/resuscitatei ideologii politice, iar personajele sunt abandonate după ce au fost exotizate și/sau manipulate în media. În urma vremelnicei atenții publice rămâne aceeași singurătate a oamenilor și locurilor, același abandon al cetățeanului de către stat, aceeași degradare lentă în tăcere, departe de lumea civilizată. Uitați din nou, ultimii viețuitori ai satelor mortificate își privesc cu demnitate sfârșitul.
Ultimul caz din spectacol este atipic și pare a oferi un licăr de speranță — o familie tânără trăiește într-un sat izolat și, asemenea celor trei surori cehoviene, copiii tânjesc după o Moscovă care se vede în zare, plină de viață, zgomot și lumini. Moscova lor este Focșani.
Ceilalți se joacă la Teatrul Masca din București pe 23 septembrie.
Ceilalți
Texte de Matei Florian
Cu: Adrian Anghel, Cristina Toma, Corina Ciontu, Laurențiu Bănescu, Rolando Matsangos Scenografia: Maria Nicola
Fotografii: Mircea Struțeanu
Video: Petre Fall
Regie și dramatizare: Robert Bălan
Un proiect al Asociației Art No More, co-finanțat de AFCN
Coproducator: Teatrul Masca
Partener: Formula As
Acolo unde se termină asfaltul și discursurile despre neam, glie și datini, încep ei. Ceilalți.
