Lumea noastră - Situația: Cum devin „ilegali” muncitorii străini veniți legal în România

În afara bulei / Muncă

Situația: Cum devin „ilegali” muncitorii străini veniți legal în România

De Iulia Hau

Publicat pe 16 noiembrie 2026

În limbajul srilankezilor veniți la muncă în România, „situația” înseamnă rușine, frică și neputință. Înseamnă să fii prins într-un sistem care te aruncă în ilegalitate, fără ca tu să fi greșit cu nimic.


Acest articol a fost publicat pentru prima dată în decembrie 2025, în numărul 7 al revistei Scena9. Poți găsi revista aici.


Nu ți-ai imagina că oameni fără acte îți pregătesc pizza vineri seara, în culisele unei trattoria respectabile din București. Sau că taie legumele pentru shaorma de vizavi. Sau că îți livrează mâncarea, subînchiriind contul de Glovo al altcuiva și riscând, la fiecare colț de stradă, să-i oprească un ofițer de poliție care să le ceară să se legitimeze. Iar aceștia-s doar cei pe care-i vezi. Cei invizibili sunt infinit mai numeroși și lucrează peste tot: în cămine de seniori, pe șantiere, în depozite, pentru companii de reciclare situate la marginea orașului, la clădiri aflate în construcție, pe câmpuri cultivabile, în abatoare. Unii se asigură că produsele ajung pe rafturile supermarketului sau ale magazinului tău de mobilă preferat.

Se fac 19 luni de când WhatsApp-ul nu-mi mai folosește pentru mare lucru, în afară de mesaje cu srilankezii din România. Problemele-s multe, dar forța, creativitatea, generozitatea și recunoștința acestor tineri înclină balanța. Numeroasele ore pe care le petrecem săptămânal stând de vorbă, împărțind momente în comunitate și mese pregătite acasă, dansând și ascultând muzică la petreceri, povestindu-ne fascinați unii despre alții, de unde venim și cum sunt ai noștri, sunt pentru mine combustibilul pentru celelalte eforturi — cele despre care se spune, tradițional, că nu le fac jurnaliștii. 

Ba caut doctori de familie dispuși să-i înscrie și să-i consulte în engleză, ba încerc să găsesc avocați care să nu le ceară sume imposibile, ba întreb în stânga și-n dreapta de joburi, ba scanez OLX-ul după proprietari dispuși să închirieze apartamente migranților. Am fost la secția de poliție pentru a ajuta cu traducerea și a mă asigura că polițiștii nu mai refuză să le înregistreze plângerile (de două ori), am vizitat restaurante pentru a discuta cu manageri care nu vor să le înmâneze ultimul salariu și actele necesare pentru a-și găsi un nou loc de muncă. Săptămâna trecută am învățat cum să înmatriculez o motocicletă destinată livrării de mâncare: o misiune imposibilă dacă nu vorbești limba română sau nu plătești pe cineva să o facă în locul tău. Dar nimic, absolut nimic din toate aceste dificultăți nu se compară cu infernul, rușinea și frica resimțite de srilankezii veniți aici să muncească, după ce își pierd statutul legal, în circumstanțe asupra cărora nu au nicio putere. 

„Zece imigranți expulzați din România: escortați de pe aeroportul din Cluj și interziși în UE cinci ani” (Gazeta de Cluj, 17 aprilie 2025)

„Acțiuni ale polițiștilor de imigrări în București și Ilfov: nouă străini depistați în ședere ilegală și angajatori sancționați” 
(Inspectoratul General pentru Imigrări, 11 septembrie 2025)

„Îndepărtări sub escortă: peste 560 de cetățeni străini au fost returnați din România în primele nouă luni ale anului” 
(Inspectoratul General pentru Imigrări, 10 octombrie 2025)

Oamenii din spate

Oricare dintre sutele de oameni veniți la muncă în România, pentru a fi apoi depistați, îndepărtați și interziși de autorități, ar putea fi Kavindu*. Tânărul srilankez se află deja în ședere ilegală în România de un an și jumătate și toți prietenii lui îmi spun, cu părere de rău: „Mintea lui e un haos, știi tu... cu situația în care se află”. După ce și-a pierdut dreptul de a rămâne pe teritoriul României, Kavindu a plătit un avocat să deschidă un caz în instanță împotriva companiei care l-a aruncat în ilegalitate. Avocatul a constatat că cel de-al treilea angajator al lui Kavindu, patronul unui restaurant, responsabil de legalitatea șederii lui aici, depusese actele pentru obținerea unui nou aviz de muncă după termenul limită. Peste tânăr au intrat doi bărbați români care i-au cărat pumni și l-au amenințat cu pistolul, din cauza procesului deschis de acesta împotriva restaurantului. Avocatul nu i-a mai răspuns la telefon după episodul cu bătaia, deși se aflau în plin proces și aveau toate șansele să câștige. „Cred că șeful a vorbit cu avocatul”, îmi spune el resemnat.

Mama lui Kavindu are probleme cu inima, iar banii trimiși de acesta acasă îi ajută pe părinții săi să se susțină și să plătească tratamentul. Poți recunoaște în vocea lui mândria cu care îți spune că reușește să le trimită lunar 2 000 de lei (de două ori mai mult decât ceea ce poate fi considerat un salariu bun în Sri Lanka). Tânărul își petrece mare parte a timpului liber cu prieteni srilankezi din București, de cele mai multe ori în spațiile unde sunt cazați și uneori la party-urile organizate de comunitate, deși asta-i riscant — nu știi niciodată când poate veni poliția într-o razie. Are o voce frumoasă și mereu i-a plăcut să cânte; mărturie stau înregistrările din telefon cu vocea lui suprapusă pe diverse instrumentale. Nu cunoaște aproape nimic din București, în afară de ce a văzut în drumul spre locul de muncă din Militari, și nu a avut niciodată un concediu în cei doi ani și jumătate de când a ajuns în România.

***

Și Amila* ar putea fi unul dintre oamenii despre care Poliția de Imigrări din România (IGI) să scrie mâine cu mândrie: „Străinul a fost introdus în custodie publică până la îndeplinirea formalităților de îndepărtare sub escortă”.

Amila a lucrat zece luni ca bucătar într-un restaurant fancy din zona de nord a Bucureștiului, în așteptarea avizului de muncă, garantându-i-se constant că actele o să sosească, trebuie doar să aibă răbdare. Când dosarul i-a fost respins prima dată de IGI, nu i s-a oferit niciun motiv. Șeful i-a spus să mai aștepte încă opt luni, până vine al doilea răspuns de la Imigrări. În tot timpul ăsta, îmi spune, a muncit peste zece ore pe zi, pe un salariu mic pentru calificările și experiența lui de bucătar, dobândite în Sri Lanka, și fără cazare asigurată. Când ne-am întâlnit la o cafenea cu un jurist din București care oferă consultanță gratuită muncitorilor străini (singurul pe care l-am cunoscut), Amila purta ochelari de soare, sub care ascundea cearcăne vineții. Plânsese zile întregi.

Amila are 25 de ani și este cel mai tânăr din grupul lui de prieteni srilankezi. A ajuns aici acum 18 luni și din fiecare salariu și-a plătit ratele la bancă pentru împrumutul de mai bine de 6 000 de euro (cu dobândă), pe care l-a luat ca să vină în România. 

La sfârșitul anului 2024, s-a mutat singur pentru prima dată în viața sa, în București — o schimbare pe care și-a dorit-o mult, pentru a avea un refugiu doar al lui, un loc liniștit, intim, în care să creeze muzică. A încercat să își cumpere un laptop în rate, dar magazinele de electronice nu mai vând de ceva timp produse în rate străinilor. Așa că Amila își folosește telefonul ca să asiste la un curs de DJ online și să creeze seturi de muzică. Este unul dintre cei mai populari artiști din comunitatea lui.

Tânărul plătește scump pentru luxul de a locui într-o garsonieră (1 300 de lei e doar chiria). A trăit cu foarte puțini bani în lunile de când s-a mutat singur, dar, pentru că în noiembrie urma să plătească ultima rată la împrumut, îndrăznea să aștepte zile mai bune. A luat apoi legătura cu srilankezul care ocupase postul de bucătar la același restaurant de lux înaintea lui și a înțeles de ce nu primește niciun răspuns clar privind actele, nici de la patron, nici de la departamentul de resurse umane al firmei. „Bro, nu-ți face niciun act. La fel m-a mințit și pe mine.” 

Amila nici nu concepe posibilitatea să plece acasă. Nu fără să fi strâns banii pentru cafeneaua pe care visează să o deschidă când se întoarce.

***

Unul dintre depistații de mâine ar putea la fel de bine să fie Kasun*, care tocmai a aflat că cererea de aviz de muncă i-a fost respinsă. Angajatorul lui a plătit o agenție de recrutări, tocmai ca să nu-și bată capul cu asemenea birocrație — motiv pentru care acum refuză să-și asume orice responsabilitate în cazul lui. De la o angajată a respectivei agenții am aflat că fatalitatea a constat într-o cifră: trei zile, în loc de (minimum) cinci. Legea cere ca anunțul de angajare să fie publicat într-un ziar și să rămână vizibil timp de cel puțin cinci zile, înainte ca firma de recrutare să poată solicita adeverința care atestă că nu există candidați români disponibili pentru post, de la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă. Însă angajata a depus cererea după numai trei zile, ceea ce a dus la respingerea dosarului lui Kasun. Nu neapărat din greșeală, ci pentru că femeia nu știa că trebuia să aștepte cinci zile — deși jobul ei este exact să știe aceste lucruri.

Depistat ar putea fi și Hasith*, care nu a aflat nici până astăzi de ce i-a fost anulată viza de intrare în țară în 2023 sau de ce a primit o decizie de returnare în Sri Lanka — deși avusese în România un contract de muncă terminat pe cale amiabilă, după cum ne arată hârtiile. În realitate, angajatorul l-a dat afară după o lună, pe motiv că nu mai avea de muncă pentru el.

Sau Dilhani*, care lucrează la un hotel de cinci stele din București. Acum cinci luni a auzit ultimul lucru cât de cât clar de la managera ei: „Avizul tău de muncă a fost respins acum câteva luni, pentru că imigrările nu au verificat bine decizia de încetare a ultimului contract de muncă.” Dar să stea fără griji, i s-a spus — angajatorul a trimis deja solicitarea unui caz în instanță, pentru a cere reverificarea documentelor. Procesul a fost deschis cu luni înainte să i se comunice ceva și, ca în cazul multora (inclusiv al lui Kavindu și al lui Hasith), a fost abandonat pe parcurs. Dilhani nici măcar nu știe că este în ședere ilegală de luni de zile (sau preferă să nu știe), deși o întreabă constant pe manageră despre situația ei: „Am întrebat de multe ori, Iulia, dar mă ignoră și îmi răspunde același lucru: să aștept până primește noi informații. N-am ce să fac...”

***

Toți acești oameni și mulți, mulți alții sunt ținta poliției de imigrări, deși au ajuns la noi în țară legal, în baza contingentului anual stabilit de Guvernul României pentru muncitori non-europeni. 100 000 pe an, în ultimii trei ani. S-au împrumutat de mii de euro (cu dobândă), iar cu banii ăștia au hrănit lăcomia agențiilor de recrutare, atât din România, cât și din țările lor de origine. Cei care s-au încadrat pentru un împrumut l-au luat de la bancă. Cei fără venituri stabile au apelat la cămătari, garantând cu casa sau terenul familiei. 

Vinith, Manik și Shashika au avut toți probleme cu actele, iar acum nu mai sunt în România. Fotografii din arhivele personale

S-au urcat apoi în avion, cu bagaje și visuri mari pentru un viitor în Europa. Mulți au zburat atunci pentru prima dată, pregătiți să devină stâlpii familiilor lor, sprijinul de care părinții lor au nevoie ca să poată, în sfârșit, să nu mai lucreze pe nimic, ci să aibă grijă de ei, de sănătatea lor, de nepoți. Au citit cu emoție și încredere „Welcome to Romania” pe afișele din aeroport și, după ce s-au cazat, și-au sunat apropiații pentru a le spune că au ajuns cu bine. 

Niciunul nu și-a imaginat că va deveni vreodată ținta poliției de imigrări, o instituție care își propune să „contribuie la întărirea unui mediu sigur” în orașele României. 

Instituțiile românești nu au, desigur, statistici privind numărul de oameni care au intrat legal în țară, cu vize de muncă, în ultimii trei-patru ani, doar pentru a ajunge apoi în situații de ilegalitate. Dar atât calculele aproximative, cu puținele date pe care le avem, cât și estimările experților indică un număr de până la 100 000.

Vrem o țară ca afară

În ultimii ani, Uniunea Europeană și-a concentrat acerb forțele pe a crește numărul de returnări. De exemplu, notează PICUM, o organizație dedicată dreptății sociale și drepturilor omului pentru persoanele fără drept de ședere din UE: „Termenul returnare apare de mai mult de o sută de ori în materialele de comunicare ale Comisiei privind Pactul UE pentru Migrație și Azil — în timp ce termenul drepturi apare doar de 14 ori”.

De decenii întregi vrem „o țară ca afară”, iar prezența acestei „caste de non-cetățeni în formare”, după cum o numește profesorul Daniel Binu, aproape că ne flatează. Am ajuns atât de departe încât alții — și nu noi — acceptă o situație de invizibilitate și ture de muncă înfiorătoare, pentru privilegiul de a trăi în România. Într-un eseu publicat în EUObserver, Binu, profesor de Finanțe la CBS International Business School din Köln, subliniază că multe sectoare din UE funcționează astăzi pe umerii milioanelor de oameni care nu există în registrele oficiale. 

„Munca lor este considerată ilegală, dar prezența lor este tolerată; contribuțiile lor, deși nerecunoscute, sunt esențiale”, scrie profesorul Binu.

Departe de a fi o eroare, statele membre acționează cu bună știință, asigurând astfel forță de muncă fără voce politică în sectoare precum construcțiile, agricultura și munca de îngrijire.

În același timp, agențiile de recrutare de la noi din țară, cele răspunzătoare pentru a media relația dintre străin și angajator, își promovează serviciile într-un astfel de limbaj:

  • Muncitori străini: recrutare sau închiriere;
  • Garanție doi ani de zile, dacă nu mai este productiv sau pleacă la alt angajator, îl înlocuim în mod gratuit;
  • Timp de livrare: angajații ajung la dumneavoastră în 12-24 de săptămâni de la demararea procedurilor;
  • Dacă performanța unui angajat nu este satisfăcătoare, îl înlocuim gratuit;
  • Muncitori Nepal cu salariu mic pentru afacerea ta.

Sunt formulări extrase din ofertele pe care le trimit pe e-mail agențiile de recrutare, una dintre cele mai rapide metode de a face bani în România în ultimii ani. Investiția e ca și inexistentă, pregătirea, asemenea, iar riscul de tragere la răspundere de către oamenii legii — improbabil.

Cum se ajunge la asta

Dar cum ajungi, ca cetățean terț, intrat în România cu viză legală de muncă, să te trezești, de fapt, în ședere ilegală, blocat între decizia de a te întoarce acasă, a rămâne aici ascunzându-te sau a-ți încerca norocul într-o altă țară din Europa? Nu este nevoie să faci nimic, se ocupă sistemul. Și dacă ai vrea să faci ceva, n-ai avea prea multe opțiuni. 

Nu ai niciun cuvânt de spus în privința propriului aviz de muncă. Nu tu îți depui dosarul pentru aviz când ajungi în țară sau când îți schimbi angajatorul. De fapt, tu nici măcar nu ai acces la dosarul pe care angajatorul (sau agenția pe care tu o plătești) îl depune la Inspectoratul General pentru Imigrări. Deși ești principalul interesat în procesul tău de angajare, sistemul nu te ia în considerare îndeajuns încât să comunice cu tine pe parcursul procesului. Totul se face prin angajator sau intermediar, iar legalitatea ta depinde complet de intențiile lui. 

Depinde dacă acesta vrea să-ți facă contract de muncă sau vrea doar să te ducă cu zăhărelul, pentru a-ți extrage munca timp de prea multe ore pe săptămână, pe un salariu mai mic decât media pieței, fără să plătească taxe la stat. Și asta face adesea, cât timp îi merge — adică până îți dai tu seama și pleci, sau până în situația, puțin probabilă, a unui control inopinat din partea Inspectoratului Teritorial de Muncă (ITM). 

Pentru companii, un astfel de control ITM înseamnă o amendă de 10 000 de lei pentru fiecare cetățean străin prins că muncește la negru. Cuantumul amenzii se acoperă, practic, din doar șase luni de taxe pe salariul minim pe economie, neplătite de angajator. Pentru străin, înseamnă returnarea sub escortă în țara de origine.

Mai depinde de competența angajatorului sau a intermediarului de a-ți depune dosarul la IGI așa cum trebuie, la timp, cu toate documentele complete. A greșit un act, o dată sau nu și-a plătit taxele la timp, iar dosarul tău a fost respins? Dommage, ai intrat în ședere ilegală, iar când se întâmplă asta, imigrările nici măcar nu îți trimit ție un mesaj prin care să te anunțe: îi trimit celui care a depus dosarul, deși mesajul este adresat, ironic, pe numele tău.

Cine poate să depună dosare pentru avize de muncă, te întrebi? 

Oricine. 

Orice persoană — fără nicio excepție, certificare sau etică —, percepând orice sumă are chef, de la străinii care nu au de ales.

Ce spun reprezentanții Inspectoratului General pentru Imigrări

La sfârșitul lunii aprilie 2025, am reușit să obțin un interviu în persoană cu doi reprezentanți IGI, pentru a-i întreba cum vede instituția problema intrării în ilegalitate a muncitorilor străini. Răspunsul pe care l-am primit a fost că străinul are obligații. Care? 

IGI: „Să părăsească teritoriul României când intră în ședere ilegală.” 

Și dacă nu e vina lui că a intrat în ședere ilegală? 

IGI: „Asta este legislația în România. Așa este peste tot în Uniunea Europeană. Toată legislația noastră reprezintă niște transpuneri ale unor directive europene. Noi respectăm toate regulamentele europene.” 

Nu ar fi bine ca cineva să verifice competența și intențiile angajatorilor și ale agențiilor care nu sunt trase la răspundere pentru nimic?

IGI: „Noi verificăm cazierul judiciar, bugetul la stat, verificăm ca angajatorul să nu fie în faliment. Noi ne ducem la capăt toate sarcinile pe care suntem însărcinați să le facem, conform legii.” 

Așa sună discursul oficial, repetat papagalicește în discuția care nu a dus nicăieri, dar care s-a terminat cu informația că, în 2024, polițiștii de imigrări au desfășurat peste 7 000 de acțiuni pentru prevenirea și combaterea șederii ilegale. Dar câte anchete au desfășurat pentru a afla cum și de ce au ajuns oamenii respectivi în ședere ilegală? Câte pentru combaterea traficului de persoane și a exploatării prin muncă?

Silvia Tăbușcă, expertă în traficul de persoane, mi-a spus într-o discuție din august 2025 că România s-a văzut obligată să bifeze că trimite în țara de origine cât mai mulți cetățeni aflați în ședere ilegală pe teritoriul său, pentru a răspunde cerințelor necesare intrării în spațiul Schengen. Să arate că „ne facem treaba”.

„Mie mi s-a părut întotdeauna că acest abuz al angajatorului, neînțeles de autoritățile din România, este o măsură abuzivă de încălcare a drepturilor omului.” 

Experta mai explică cum, pentru agențiile de recrutare, intrarea oamenilor în ședere ilegală este un avantaj: contingentul anual de străini se eliberează, iar acestea pot să aducă alți cetățeni, pe alte mii de euro. În plus, adaugă Tăbușcă, „angajatorii sunt uneori sfătuiți de agențiile de recrutare cum să acționeze, uneori chiar să-i lase în ilegalitate, tocmai pentru a le plăti salarii mai mici decât salariile negociate inițial”.

***

Între timp, șefii de la Biroul de Imigrări din Arad se bucură tare mult că, deși am intrat în Schengen, foarte puțini sunt străinii care fug de la angajatori pentru un viitor mai strălucitor în Vest. Se bucură atât de mult încât declară în conferințe de presă: 

„De la începutul anului, aproximativ zece sesizări au fost făcute de agenți economici după ce muncitorii străini și-au părăsit locurile de muncă fără să anunțe, aceștia plecând din țară.”

Această afirmație îi ignoră complet pe cei care nu au „fugit” de la angajator pentru un salariu mai mare, așa cum susțin toate materialele de presă scrise de jurnaliști care nu au stat de vorbă cu niciun muncitor străin, ci au plecat din România pentru că angajatorul de aici nu le-a făcut niciodată acte în regulă; pentru că sistemul românesc i-a aruncat în ilegalitate. 

Faptul că s-au făcut doar zece sesizări cu privire la muncitori străini care au fugit pentru a lua calea Occidentului nu arată decât că foarte puțini asiatici ar pleca din România, dacă ar avea acte în regulă și condiții decente de muncă și trai. Cât despre cei fugiți, nu vom afla niciodată de ce au plecat. Erau plătiți corect, la timp? Erau plătiți măcar? Li se ofereau servicii medicale, timp suficient de odihnă? Nu știm, iar autoritățile nu par să-și bată capul cu astfel de detalii.

Cel mai probabil, unii dintre ei au plecat pentru a cere protecție internațională într-o altă țară. E singura opțiune prin care mai pot câștiga un drept de ședere legal în Europa. În cel mai bun caz, aceștia obțin protecție internațională în Franța, Italia sau Spania, după câțiva ani de trai acolo. Însă acest statut înseamnă și că nu-și mai pot vizita țara și familia, până nu decid să abandoneze visul european. Asta poate însemna ani de zile — sau chiar niciodată.

În timp ce autoritățile pentru imigrări din Arad emit comunicate de presă fericite, trei femei srilankeze care lucrează la o fabrică de textile încearcă să-și găsească scăparea. Au ajuns în România la început de septembrie 2025 și s-au trezit într-o situație „de sclavie”, în cuvintele lor. Au cerut numărul meu unui alt srilankez, pentru a mă întreba dacă există vreo soluție. Mi-au povestit că muncesc în ture de noapte de câte 12-13 ore și că nu se mai află în posesia pașapoartelor. Șeful le-a confiscat pentru a se asigura că nu pleacă, iar ele se întreabă unde să se plângă, când întocmirea actelor lor depinde tocmai de persoana pe care ar trebui să o denunțe. Le asigură cineva șederea legală și un alt loc de muncă dacă se plâng la poliție? Mă întreabă ce se va întâmpla cu ele dacă angajatorul le aruncă în stradă fără nicio obligație, conștiente că legea îi permite să facă asta în primele trei luni de probă.

Final, speranța

În limbajul srilankezilor, toate aceste nedreptăți și umilințe sunt „situații” („situations”, „my situation”). Rostesc cuvântul cu rușine, cu resemnare, cu ochii în pământ. Să trăiești în țara noastră fără să ai dreptul e o rușine care se simte ca o sentință pentru toți asiaticii cu care am stat de vorbă.

Mulți dintre ei nu își aleg noile locuri de muncă în funcție de domeniu — nici măcar în funcție de salariu. Singurul criteriu pertinent devine acela ca viitorul angajator să se fi ocupat pe bune de actele prietenilor sau cunoscuților, ca o garanție a intențiilor și a competenței acestuia.

Speranța care îi motivează pe cei care încă se află în România fără acte este, poate, un program, o perioadă de grație, de amnistie, o șansă de a-și recâștiga dreptul de ședere. Ar plăti și amendă pentru asta, deși visul european i-a costat deja prea scump. Pe lângă împrumuturi, salarii mici și ore lungi de muncă, poate că au plătit și onorariul vreunui avocat escroc, care i-a abandonat după ce-a încasat banii. (Între 2 000 și 5 000 de lei, conform surselor mele). Poate au plătit și vreun jurist care să le depună actele pentru schimbare de angajator. (Între 500 și 1 000 de euro.) Poate că au dat bani chiar și fostului angajator, pentru a obține de la acesta decizia de încetare a contractului de muncă, de care au nevoie la noul loc de muncă. (Preț standard în piață: 3 000 de lei.) Poate că au achitat și serviciile altcuiva, care susține că-i avocat și că le poate schimba data de încetare a contractului de muncă, astfel încât cronometrul celor 90 de zile pe care le au la dispoziție pentru a obține un nou aviz și a semna un nou contract de muncă să repornească de la zero. (Contra sumei modice de 3 000 de lei și fără să le explice că astfel de modificări nu sunt legale.)  

N-ar fi trebuit să plătească niciun leu și nici să treacă prin așa ceva. Însă drumul către și prin România se dovedește, de cele mai multe ori, înțesat de personaje care știu să profite atât de abandonul autorităților, cât și de lipsa de înțelegere a străinului.

Întrebat dacă există posibilitatea unui astfel de program, a unei perioade de grație sau a unei amnistii, a unei șanse, reprezentantul IGI spune că nu — doar o situație de urgență, cum a fost pandemia, ar putea duce la crearea unui asemenea program. Cele 100 000 de victime invizibile ale sistemului românesc nu-s o urgență pentru autorități.

Ce ascundem când ne ascundem pe noi înșine, în cel mai puțin metaforic sens? Ne ascundem visurile și speranțele cu care am ajuns aici, le aruncăm într-un cotlon al minții și așteptăm în liniște să reapară șansa de a le scoate și onora. Ascundem față de cei de acasă realitatea de umbre în care trăim, pentru că nu folosește la nimic să-i îngrijorăm și pe ei.


*Numele au fost schimbate pentru a proteja identitatea persoanelor vulnerabile.

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK