Apărură în ultimii anii, într-o traducere nouă și excepțională, a lui Vlad Russo, Eseurile lui Montaigne. Era vorba să le citesc și să le contextualizez aici, dar trecând prin ele în ultimele luni, m-am gândit că mai bine îl lasă să vorbească pe autorul însuși. Eseurile lui sunt de altfel ca o ludotecă rabelaisiană menită unei lecturi vechi, boierești și neapărat ocazionale – ele nu pot fi citite la rând. Au un mesaj central, dar îți fuge prin fața ochilor ca mercurul și foarte mult din savoarea lor stă nu atât în scepticismul lui Montaigne, răsanalizat deja în monografii, cât în faptul că, în până și cea mai abstractă filozofie, Montaigne pune mereu câte ceva, de obicei mult, din sine și că nu poate să ducă un gând pe mai bine de două pagini fără să-și aducă aminte de vreun alt lucru pe care l-a văzut sau citit în altă parte. E una din mințile cele mai rizomatice ale culturii occidentale și e bine să-l auzi în stilul lui. Ajută și că limba traducerii e de o frumusețe aparte.
Împăratul care nu putea să se pișe știind că se uită alții la el
[...] într-adevăr, împăratul [Maximilian] n-avu niciodată pe lângă el un valet atât de apropiat încât să-i îngăduie a-l vedea la umblătoare; ba chiar se ascundea pentru a-și slobozi udul cu tot atâta strășnicie câtă pune o fată mare ca să nu-și descopere în fața medicului sau a oricui altcuiva părțile pe care ne-am obișnuit să le ținem ascunse. Eu, așa spurcat la gură cum sunt, sufăr din fire de aceeași sfială: dacă nevoia sau plăcerea mă îmboldește cu asupra de măsură, nu vădesc nimănui mădularele și trebile pe care datina ne poruncește să le tăinuim; sufăr într-asta de o apăsare mai mare decât socotesc că i se cade unui bărbat, mai cu seamă unul de starea mea. La el însă, strășnicia ajunsese atât de departe, încât lăsă anume prin testament să i se pună izmene când va fi să moară. Mai lipsea să adauge ca cine i le va trage să fie legat la ochi. (Înclinațiile noastre ne poartă...)
Scriitori, nu vă chinuiți prea tare, că se vede
Despre anumite scrieri spunem că miros de la o poștă a sudoare, din pricina unei anumite asprimi și severități întipărite în ele de prea multa osteneală. Dar dincolo de asta, grija de a face bine lucrurile și strădania prea încordată a sufletului de a-și urmări cu tot dinadinsul țelul biruie și stânjenesc avântul, așa cum se întâmplă când apa dă năvală cu putere, neputând să treacă printr-o deschizătură îngustă. [...] În ce mă privește, nu sunt foarte stăpân pe mine și pe înclinațiile mele: întâmplarea are asupra mea o influență mai mare decât am eu însumi, iar împrejurarea, tovărășia în care mă aflu, ba chiar și ecoul glasului meu îmi dezvăluie gândul mai bine decât o pot face eu când îl cercetez și mă adâncesc în mine. De aceea vorbele mele valorează mai mult decât scrierile, dacă e ceva de ales acolo unde nimic nu prețuiește. Mi se întâmplă, de asemenea, să nu aflu gândul acolo unde-l caut, și să pic peste el mai degrabă din întâmplare decât cercetându-mă. (Despre vorbitul fără preget sau cu întârziere)
În frică, lumea crede orice
Tare aș fi vrut să văd cu ochii mei două minunății: cartea abatelui calabrez Ioachim, care prezicea toți papii viitori, cu numele și înfățișarea lor; și pe cea a împăratului Leon, care prezicea ce împărați și patriarhi va avea Grecia. Un lucru însă l-am văzut cu ochii mei: anume că în vremurile tulburi, temându-se pentru soarta lor, oamenii se-ndreaptă, ca înspre orice alt eres, spre cer, căutând în el pricinile și semnele prevestitoare ale nenorocirilor viitoare; iar în zilele noastre, în chip ciudat, treaba le reușește atât de bine, încât m-au convins că, fiind vorba de distracția unor minți agere care au vreme de pierdut, cine se dedă acestui meșteșug, întorcând semnele pe toate fețele și dezlegându-le, ar fi în stare să găsească în orice scriere tot ce caută. (Despre prevestiri)
Teoria erecției
S-a observat pe drept cuvânt ce nesupus și slobod se poartă acest mădular, care, vârându-se neîntrebat când n-avem nici o nevoie de el și lăsându-ne baltă taman când ne e mai de trebuință, se opune cu strășnicie voinței noastre și respinge cu mândrie și îndărătnicie toate îndemnurile minții sau ale mâinii noastre. Totuși, dacă în privința învinuirii de răzvrătire, adusă ca dovadă pentru a fi osândit, m-ar tocmi să-i pledez cauza, aș arunca într-o doară bănuiala că, pizmuindu-i rolul și desfătarea pe care o procură, celelalte mădulare care-i țin tovărășie i-au copt-o și l-au trimis în judecată, uneltind să ridice întreaga lume împotrivă-i și punând cu câinoșenie doar lui în cârcă păcatul pe care-l comit toate. (Despre forța închipuirii)
Ne e frică nu de moarte, ci de ce facem cu ea
Cred, de fapt, că înspăimântătoarele schimonoseli și pregătiri din jurul ei ne înfricoșează mai tare decât ea: felui de-a trăi cu totul nou: țipetele mamelor, nevestelor și copiiilor; vizita unor oameni înfiorați și încremeniți; alaiul de slujitori livizi și înlăcrimați; odaia cufundată în beznă; lumânările aprinse; medicii și predicatorii strânși ciopor la căpătâiul nostru; pe scurt, întreaga grozăvie și întreaga spaimă din jurul nostru. Iată-ne deci morți și îngropați încă de pe-acum. Copiii se tem și de prieteni când îi văd mascați, la fel și noi. (A filozofa înseamnă a învăța să murim)
Sunt lucruri diferite, să ai o bibliotecă și să înțelegi
Cunosc eu unul care, când îl întreb ce știe, îmi cere o carte ca să-mi demonstreze, și n-ar îndrăzni să-mi spună că are râie în fund fără a căuta mai întâi în dicționar ce înseamnă râie și ce înseamnă fund. (Despre ifosele dascălilor)
Păstrați un arriereboutique doar pentru voi înșivă
Trebuie să ne păstrăm o odaie dosnică, numai a noastră, fără nicio altă menire, în care să ne putem afla adevărata libertate, precum și întâiul adăpost al singurătății noastre. Aici trebuie să purtăm zilnic dialogul cu noi înșine, un dialog atât de intim, încât nici o întâlnire și nici o legătură cu lucruri străine să nu-și afle locul: să stăm de vorbă și să râdem ca și cum n-am avea nevastă, copii sau bunuri, alaiuri sau slujitori, în așa fel încât, atunci când va veni clipa să le pierdem, lipsa lor să nu ni se pară ceva nou. (Despre singurătate)
Nu despicați firul în patru
Oricât de diferite ar fi ierburile, puse laolaltă se numesc tot salată. (Despre nume)
Țineți creștinii departe de Dealul Patriarhiei
Toate câte se văd cu ochii sunt comune tuturor religiilor: speranța, încrederea, peripețiile, alaiurile, penitența, martirii. Pecetea care deosebește adevărul nostru ar trebui să fie virtutea noastră, care e și cea mai divină, și cea mai anevoioasă, și totodată cel mai vrednic rod al adevărului. De aceea multă dreptate avu bunul nostru Ludovic cel Sfânt să stăruie pe lângă acel rege tătar creștinat, care plănuia să vină la Lyon pentru a săruta picioarele papei și a vedea cu ochii lui sfințenia pe care nădăjduia s-o afle în moravurile noastre, să facă cale-ntoarsă, temându-se că, dimpotrivă, traiul nostru destrăbălat îl va scârbi de o credință atât de sfântă. (Apărarea lui Raimond Sebonde)
E obscur cine n-are multe de zis
De ce s-au ascuns oare mai toți filozofii, nu doar Aristotel, sub un văl de dificultate, dacă nu pentru a da preț unui subiect găunos și a stârni curiozitatea minții noastre, oferindu-i să roadă un os gol și fără carne? Clitomah afirma că n-a reușit niciodată să priceapă din scrierile lui Carneade ce părere avea. De ce le-a refuzat Epicur ușurința discipolilor săi, iar Heraclit de ce a fost poreclit skoteinos (obscurul)? Dificultatea e o monedă pe care învățații o întrebuințează la fel ca scamatorii, pentru a-și ascunde deșertăciunea meșteșugului, dar pe care prostia omenească o acceptă lesne. (Apărarea lui Raimond Sebonde)
Cum să vorbești cu preoții
Diogene, mai grosolan, cum îi era felul, și mai departe de subiectul nostru, i-a răspuns preotului care-l îndemna, la fel, să intre în secta lui ca să aibă parte de bunurile de pe lumea cealaltă: „N-oi vrea să mă faci să cred că Agesilaos și Epaminondas, bărbați așa vestiți, vor fi fiind nefericiți, iar tu, care nu ești decât un bou și nu faci nimic de soi, vei fi preafericit fiindcă ești preot?” (Apărarea lui Raimond Sebonde)
Sfântul Augustin n-avea dreptate
Iar ce susține Sfântul Augustin pentru a dovedi puterea voinței noastre, anume că a văzut un ins care-i poruncea șezutului să tragă câte vânturi voia el, la care Vives adaugă o pildă din vremea sa despre vânturi care urmau meandrele glasului, nu înseamnă câtuși de puțin că avem de-a face cu un organ ascultător. Căci e oare vreunul îndeobște mai necuviincios și mai pus de zarvă? Adăugați că știu și eu unul atât de zgomotos și de nesupus, că de patruzeci de ani își silește stăpânul să tot tragă vânturi, încontinuu și fără istov, și așa o să-l ducă până la moarte. (Despre forța închipuirii)
Marea clătinare
Lumea nu e decât o clătinare veșnică, totul în ea se clatină neîncetat: pământul, stâncile Caucazului, piramidele Egiptului, atât din pricina clătinării generale, cât și din a lor proprie. Statornicia însăși nu e decât o clătinare mai anemică. Așa că nu-mi pot fixa ținta: [omul] umblă împleticit și poticnit, ca de-o beție naturală. (Despre căință)
Imaginea este un fragment din coperta cărții.
