Remix / Iubire

Bun venit la Muzeul Despărțirilor | Un tur în zece obiecte

De Venera Dimulescu, Fotografii de Larisa Baltă

Publicat pe 2 septembrie 2020

Mâine, 3 septembrie, se deschide la Rezidența BRD Scena9 din București expoziția Museum of Broken Relationships, care adună zeci de obiecte trimise din mai toate colțurile lumii de oameni care au trecut prin despărțiri. Am răscolit prin această colecție de povești despre dragoste, pierdere și intimitate, și am ales zece, pe care vi le împărtășim mai jos.

Muzeul Despărțirilor (sau al Relațiilor Rupte / Pierdute / Distruse / Duse pe copcă / în Disoluție, după cum le-am tradus fiecare din redacția Scena9),  e proiectul unui fost cuplu de artiști din Zagreb, care au dorit să-și transforme despărțirea într-o operă de artă. Apoi, au adunat obiecte de la prieteni și încet-încet s-au gândit să creeze un spațiu dedicat celui mai dureros și poate tabu eveniment dintr-o relație de intimitate: sfârșitul ei. În colecția muzeului deschis în 2006 în capitala croată au ajuns, printre haine, jucării și scrisori, un RMN, mâinile unui manechin de plastic și un topor. În anii ce au urmat, colecția a pornit într-un turneu mondial, culegând povești și amprente ale despărțirii din toate colțurile lumii. Din 2016, muzeul și-a deschis cea de-a doua locație permanentă, la Los Angeles. Mâine își deschide ușile pentru prima oară în România, sub forma unei expoziții temporare, organizate  de Rețeaua Națională a Muzeelor și Rezidența BRD Scena9 la București. 

Am vorbit despre rostul unui asemenea muzeu cu trei femei din România și una din Franța, care au donat câte un obiect personal pentru această expoziție. Am vrut să aflăm cum s-au hotărât să renunțe la obiectele cu încărcătură puternică rămase în urma despărțirilor și despre nevoia, poate cea mai importantă, de a avea dovezi palpabile că am fost odată iubiți și că am contat pentru cineva. 

Pentru toate cele patru femei cu care am vorbit, renunțarea la obiectele în jurul cărora au înfășurat amintiri și emoții din relații apropiate a însemnat o etapă în procesul vindecării. „A fost singurul lucru pe care puteam să-l fac cu obiectul la care mă uitam, de parcă e un animal de care mi-e teamă”, povestește fosta posesoare a unei conserve de ton în suc de roșii, primită de la iubitul ei, ca provizie la început de pandemie. 

Distanța fizică față de obiectele care-ți amintesc de o relație te poate ajuta să te eliberezi de greutatea emoțională care nu are legătură neapărat cu celălalt, ci cu tine și rolul de iubit/ă. O altă donatoare povestește că păstrarea amintirilor concrete îi aminteau de o parte din ea cu care era încă certată. „Pe mine nu m-a ajutat păstrarea lor, mai mult mi-a făcut rău. Le-am ascuns undeva pe un dulap, dar faptul că știam că sunt acolo mă întrista sau înfuria, deoarece îmi aminteau doar de cât de naivă am fost”, explică ea. Nu i s-a părut corect să arunce la gunoi tricoul cu Iron Maiden și nici trandafirul din grădina lui pus la uscat, așa că le-a aruncat în borcanul memoriei colective al Muzeului. 

Posesoarea unei etichete a unei sticle de vin argentinian spune că are ea însăși un mini muzeu al relațiilor într-o cutie metalică de biscuiți. Donatoarea franceză a unui lănțișor cu pandantiv din piatră spune că își dorește un loc special pentru acest obiect, „așa cum a fost relația asta pentru mine. Mi s-a părut interesant simbolul acestui muzeu. Să știu că nu-l mai am, dar că el există undeva în lume e un fel de eliberare. E finalul frumos pe care relația noastră nu l-a avut.” Femeia crede că este o idee bună să existe un astfel de muzeu.  „Oamenii mereu vorbesc despre iubire, iar despărțirea face parte din ea și e important să vorbim și despre asta. Sper ca acest loc, poate și acest lănțișor și finalul acestei povești să-i ajute pe ceilalți să treacă mai bine prin despărțiri.”

Mai jos, vă propunem un tur introductiv prin Museum of Broken Relationships, în zece obiecte.

Colecția România: O conservă de ton în suc de roșii. Durata relației: 2 1/2 ani, București, România. „După 2 ani și jumătate în care ne-am văzut zilnic, au urmat trei zile în care nu am mai auzit nimic de la el. Apoi, în a 4-a zi, a venit la mine acasă, mi-a umplut tot holul cu conserve, dezinfectant, hârtie igienică, ulei de măsline și mâncare pentru pisică și apoi mi-a spus că el nu mai poate să facă asta. A fost ultima dată când l-am văzut. Era a 3-a zi de carantină. Am păstrat toate conservele în speranța că poate se va întoarce și vom găti ceva bun împreună.”
Colecția universală: Șoarece Steiff alb. Durata relației: 10 ani, Lich, Germania. „Pe atunci toată lumea mă striga Teddy, la fel și o studentă căreia i-am căzut cu tronc și care a vrut să mă cunoască mai bine. Știa să cânte la orga bisericii, iar eu eram mai îndrăgostit de muzica ei decât de ea. Pentru că, de fapt, iubesc bărbații. Cu toate acestea - având încredere în Dumnezeu și în promisiunea miraculoasă a vindecării - am început amândoi o relație amoroasă care, după ceva timp, a dus chiar la căsătorie. În acea perioadă, mi se ofereau în permanență ursuleți de pluș și îmi erau citite povești despre Christopher Churchmouse. Un lucru îl implică pe altul. Prezentul trebuia să fie ceva special: odată soția mi-a oferit cadou un mic animal alb, un șoricel Steiff, împreună cu o felicitare semnată „șoricioaica ta reală”. Ciudat. Nu o numisem niciodată așa. Nici o idee despre cum i-a venit această poreclă. O vreme, acest mic șoricel alb stătea așezat pe raft, pe un teanc de cărți colorate, asistând la mai multe dezbateri, lacrimi, încercări de împăcare, iar apoi, alături de mine, a părăsit casa pe care am cumpărat-o pentru a salva căsnicia noastră. Cumpărarea - o eroare fatală. Asta la un an după ce am fost transformat într-un șoricel și am fost dat afară. Nu știu de ce un șoricel, uitat acum într-un colț de apartament, pe care continua să se strângă praf, după ani de la divorț. Poate pentru că a simbolizat cel mai bine ipocrizia căsătoriei mele. Eu iubesc urșii, nu șoarecii.”
Colecția universală: Carte. Durata relației: 1984 - 1986, Mexico City, Mexic. „Un băiat care obișnuia să mă însoțească la școală mi-a oferit această carte. Nu aveam mai mult de 13 ani la acea vreme, iar el era probabil cu un an mai mare. Mi-a plăcut mult băiatul, dar s-a îmbolnăvit și a trebuit să intre în carantină, așa că nu l-am putut vedea. Am inventat un alfabet pentru a ne putea scrie reciproc. În felul acesta ne-am putut trimite unul altuia scrisori. Familiile noastre ne-au interzis să vorbim la telefon, dar mama mea ne-a ajutat să comunicăm în acest fel. În această carte, există o poezie pe care a scris-o pentru mine folosind alfabetul nostru. Curând după aceea, am încetat să-l mai văd pentru că oamenii religioși din comunitatea noastră nu voiau să fim împreună. Au amenințat că, dacă nu voi rămâne departe de el, vor anunța pe toată lumea că am păcătuit cu el (că am făcut sex). El nu a vrut ca numele meu să fie ponegrit și relația s-a încheiat acolo. Au trecut douăzeci și cinci de ani până m-a găsit din nou, pe Facebook. Când ne-am văzut, sentimentul de afecțiune și iubire era încă acolo pentru amândoi. Dar totul a fost în zadar. Era logodit și urma să se căsătorească.”
Colecția România: Eticheta de piele a unei sticle de vin argentinian băut în prima noapte împreună. Durata relației: 1 lună și o săptămână în Argentina, Peru și România și puțin peste 1 an la distanță (primăvara lui 2016), București, România. „În 2016, am avut un an sabatic în America de Sud. M-am îndrăgostit de argentinianul cu 11ani mai mic decât mine de la recepția hostelului din Patagonia. Am petrecut o noapte împreună, în 29 februarie 2016, apoi m-a tot cautat în timp ce călătoream. Și-a cumpărat bilet pentru vara spre România și a decis în 5 minute să vină cu mine în Peru. Ne plimbam la braț, se ocupa de rezervări și negocia în spaniolă cu taximetriștii. Aveam impresia că am aterizat într-o altă viaţă unde făceam o plimbare de plăcere. Îi fredonam un cântec auzit în piața centrală din Arequipa – “Yo soy una fanatica de tu amor.” Mai bine de un an am ținut legătura online. În următorii 2 ani s-a întors să-și termine facultatea pe care o întrerupsese pentru muncă. Mi s-a parut foarte sexy că s-a hotărât atât de repede să mă însoțească. Îi ceream sfaturi despre fripturi, vinuri și locuri din Argentina și mă simțeam bine. Femeia independentă care eram adormise puțin în timp ce făcea călătoria vieții ei de până atunci.”
Colecția universală: Pachet cu filtre pentru țigări. Durata relației: 1974 - 2005, Köln, Germania. „Aveam opt ani când, în 1982, tatăl meu ne-a părăsit, pe mama și pe mine. Eram prea tânăr ca să înțeleg că un cuplu - părinții - se mai pot și separa. Locuiam lângă Köln și el s-a mutat în München, la aproximativ 600 de kilometri distanță. Avea 30 de ani și găsise o nouă iubită acolo. I-am mai vizitat de trei ori în următorii doi ani, iar apoi el a dispărut complet. A încetat să-mi mai plătească pensia alimentară, scrisorile de la adresa lui îmi erau returnate. Bunicul meu a preluat rolul patern, chiar și când mama a găsit un alt bărbat cu care la început nu m-am înțeles foarte bine. Anii au trecut. Mi s-a spus mereu să uit de tatăl meu și cred că într-un fel am făcut-o. Când am împlinit vârsta de 14 ani, bunicul meu a murit dintr-o dată. Pierderea lui a fost grea, dar viața a continuat. Mama și bunica erau acolo pentru mine, iar tatăl meu vitreg nu s-a dovedit deloc atât de rău. Primele mele prietene au venit și tot așa s-au dus. Școala, prietenii, petrecerile, obsesia de a deveni bărbat și tot felul de alte lucruri m-au ținut ocupat. Aveam 19 ani când cel mai bun prieten al meu s-a sinucis sărind în fața unui tren pentru că o fată s-a despărțit de el. Asta a fost vara în care am avut primul meu atac de panică. Nu însă și ultimul. La scurt timp, mama mea a fost diagnosticată cu cancer. La 23 de ani m-am îndepărtat de casă, am devenit jurnalist și mi-am construit propria viață. Când aveam 27 de ani, mama a murit. După doi ani, a urmat bunica. În afară de tatăl meu vitreg, eram singur și atacurile de panică au revenit. M-am gândit la tatăl meu. O mai fi în viață? Ar dori oare să mă vadă după toți acești ani? Diversele încercări de a-l găsi au eșuat. Ca ultimă soluție, după doi ani de căutare, am angajat un detectiv care a descoperit în sfârșit unde se află. Tatăl meu locuia în Hamburg cu aceeași iubită și lucra ca ospătar. Prima mea scrisoare am trimis-o fără a primi un răspuns, a doua la fel. Am renunțat. Un an mai târziu, am primit un telefon. Era el. Am vorbit puțin și apoi mi-a spus că are cancer. Cu o săptămână mai târziu - cu o zi înainte de Revelion - ne-am întâlnit într-un bar din Hamburg. A fost un moment copleșitor, bizar. Am băut toată noaptea. A vorbit despre el însuși, despre ce s-a întâmplat în viața sa în ultimii 20 de ani. Și totuși, nici un singur cuvânt despre motivul pentru care ne-a părăsit cu ani în urmă. Nu prea îl interesa ce mi s-a întâmplat. Era ca o noapte ciudată petrecută cu un străin. Cu puțin timp înainte să ne luăm la revedere, dimineața devreme, el mi-a oferit un pachet cu filtre pentru țigari pe care le folosea, doar pentru că vorbisem despre fumat. „Încearcă-le, sunt mai sănătoase”, a spus el. Acea noapte a fost prima și ultima dată când m-am întâlnit cu tatăl meu. Șase săptămâni mai târziu, am decis să mă întorc în Hamburg pentru a avea o discuție serioasă cu el. Nu după mult timp, prietena lui m-a sunat într-o seară spunând că nu va mai rezista mult. L-am putut auzi pe fundal urlând de durere. În noaptea aceea a murit. După toți acești ani, tot ce a mai rămas de la tatăl meu a fost un pachet minuscul și urât cu filtre pentru țigări. Și acum că toate s-au legat, au dispărut și atacurile de panică. Scriu aceste cuvinte la exact 10 ani după acea noapte în Hamburg, deoarece am dat recent într-un sertar peste pachetul cu filtre. A scăpa de el este o datorie.”
Colecția universală: Test de sarcină (pozitiv). Durata relației: 3 ani, Leipzig, Germania. „Mulțumesc și du-te naibii!”
Colecția România: Pandantiv piatră. Durata relației: Aproape 4 ani, București, România. „Ne-am iubit infinit și ne-am fost infinit de toxici unul celuilalt. M-am oprit abia în momentul în care mi-a fost clar că e doar o chestiune de timp până când o să devin parte din statisticile despre femeile în situații de violență domestică, despre care se tot vorbește de foarte mulți ani.”
Colecția România: Trandafir uscat din grădina lui; primul lui tricou cu o formație. Durata relației: 27.03.2018 - 09.04.2019, București, România. „Nu mai țin minte când mi-a dat tricoul, dar îmi amintesc cum mi-a zis că înseamnă foarte mult pentru el și că ar vrea să îl păstrez eu. Trandafirul mi l-a dat într-o seară de iunie din grădina părinților lui, seara în care, dupa două sticle de vin, am plâns împreună deoarece la sfârșitul verii urma ca eu să plec la facultate. A fost prima mea relație. Nu mi-am dat seama pe parcurs sau nu am vrut să-mi dau seama, dar a fost o relație abuzivă emotional. Mare parte din relație a fost la distanță. El a zis că vrea să vină după mine la aceeași facultate. Ceva s-a schimbat odată plecarea mea. El s-a schimbat. Era așa indiferent, mă făcea să plâng aproape în fiecare zi. În unele zile îmi zicea că sunt totul pentru el. În alte zile îmi zicea că îi stric vibe-ul fiindcă sunt tristă și mă făcea să mă simt prost pentru faptul că îmi era dor de el și că îi ceream să vorbim la telefon. M-a manipulat pentru a mă determina să-i scriu practic tot eseul pentru admitere, să-i verific mailul, să-i fac si să-i trimit portofoliul, îmi spunea că el nu are timp pentru asta, că eu ma pricep mai bine. A intrat la facultate în orașul unde sunt eu, dar a ales să meargă în alt oraș. Mi-a spus asta când m-am intors în București, în vacanța de primăvară, după două zile în care dormise la mine. Relația s-a terminat atunci. A zis așa de multe cuvinte doar ca să fie zise; nu a respectat nici o promisiune facută. Chiar l-am iubit. Nu cred că el m-a iubit cu adevărat.”
Colecția universală: Radiografii ale creierului meu. Durata relației: 2006 - 2008, Londra, Marea Britanie. „Te-am lovit recent. După 3 ani. Și nici nu-ți dai sema de ce nu mi-aș mai pierde timpul la un pahar de băutură cu tine. Moștenirea relației noastre încă mă afectează, lăsându-mi literalmente fața amorțită și un gust amar în gură. Și nici nu-ți dai seama. Acesta este creierul meu. Acesta este creierul meu, așa cum a fost scanat prima oară. Acesta este creierul meu după ecografie și ORL, dar înainte de puncția lombară unde ai stat și te-ai plâns de toți banii irosiți într-o călătorie. Cred că durerile de cap au stârnit semnalele de alarmă care răsunau atunci. În schimb, așa cum eram, fără lichid spinal în creier, am încercat să te înveselesc, am încercat să mă gândesc la lucruri cu care să te distrag. „Ce mașină ai fi?” „Ce animal?” „Ce floare?” Și ai continuat să spui cum călătoria te costase 500 Ł, 500 Ł. Pe mine m-a costat 498 Ł, dar în facturi medicale. M-a costat doi ani de călătorie. M-a costat multă încredere și mi-a oferit un mult subestimatul simț al respectului de sine. 4 luni mai târziu, m-ai abandonat. Foarte urât. Prin e-mail. Atunci când am fost acasă, la o înmormântare de familie. Atunci când trăiam împreună. Cu 3 zile înainte de aniversarea mea. Așa ți-ai arătat lipsa de bunătate. Dar nu-ți pot mulțumi destul că m-ai părăsit. Nu știam că am devenit o versiune atât de îngustă a mea. Nu aș fi cunoscut niciodată viața uimitoare, emoționantă și plină de dragoste care a urmat la doar o lună după. Aceasta este cealaltă moștenire a mea, e spiritul meu care acum știe de ce nu-l mai poți tulbura și mai știe că nu vei înțelege acest lucru niciodată. Asta îmi place la aceste imagini ale creierului meu: arată ceea ce sunt cu adevărat, chiar eu. Doamne, mi-ar plăcea să văd o poză cu mine acum.
Colecția universală: Mănuși de antrenament. Durata relației: 22.09.2011 – 30.10.2013, Mexic, Mexico City. „La un an după ce ne-am întâlnit, am început să slăbesc și să frecventez un grup de fitness. Mai întâi înotul, apoi lima-lama (un stil de arte marțiale). Fostul meu iubit a susținut întotdeauna practicarea acestor sporturi. Se simțea mândru că are o fată puternică. Am început să fac CrossFit, un antrenament de tip militar care uneori folosește greutățile și, din moment ce nu eram obișnuită cu asta, am început să fac bătături urâte pe mâini. Am mers la un magazin de sport și am văzut aceste mănuși speciale de antrenament (ultimul cadou pe care mi l-a oferit), astfel încât să pot ține barele halterelor fără să mă rănesc. Ca să fiu sinceră, nu prea m-au ajutat și au fost chiar un pic inconfortabile. De când am făcut acele exerciții fizice, am început să am mai multă încredere în mine, un corp mai frumos, iar fitnessul și sportul au ocupat mult timp din viața mea. Acest lucru a stârnit gelozie și nesiguranță în relație. Într-o zi, când ne-am întâlnit la casa lui, el a început să mă întrebe agresiv dacă am o altă relație sau dacă mă vedeam cu altcineva. I-am spus că nu și că, dimpotrivă, el a fost cel care m-a înșelat, moment în care a recunoscut. La început am plâns șuvoaie, dar apoi a început să spună minciuni și să se tot scuze, așa că m-am ridicat și l-am lovit în față. O singură dată. Apoi din nou. A treia oară când l-am lovit, i-au ieșit dinții. Nu știam ce să fac. A fost un exces de adrenalină, după care am început să tremur și să-mi cer scuze. Am fost la trei spitale în căutarea unui medic stomatolog, dar nu am găsit niciunul. Mi-am sunat medicul stomatolog care mi-a recomandat să-i așeze dinții la locul lor, înainte ca rana să se închidă. L-am mai văzut de două ori de atunci cu o proteză care-i ținea dinții. Mi-am promis să mă ocup de cheltuieli, dar furia mea nu mă lăsa să fac asta. De asemenea, medicul stomatolog a spus că dinții lui era într-o formă proastă, deoarece fuma prea mult (mătușa lui era dentist, așa că sper că tratamentul nu a fost foarte scump). Îmi amintesc doar că în acea săptămână din clasa mea de CrossFit am reușit să fac 7 ridicări de haltere și am luat niște cursuri de box foarte bune. Să lovesc într-un asemenea fel nu m-a făcut să mă simt mai bine și sunt sigură că nu o voi mai face. Nu mai sunt cu el, dar acum sunt în stare să fac 10 ridicări de haltere consecutive și să urc pe frânghie.”
Colecția universală: Voal de nuntă. Durata relației: 1978-1983; 1988-2012, Boise, Idaho, SUA. „Ca mireasă la 20 de ani, m-am luat foarte în serios când am purtat asta prin biserică pentru prima oară. De multe ori, căsătoriile la vârste fragede nu durează mult și nu se resimt ca un eșec. Următoarea dată când am purtat acest voal a fost 30 de ani mai târziu, la o ceremonie de reînnoire a jurământului, oficiată de un imitator al lui Elvis Presley. În timp ce ieșeam eu din „capelă”, cel de-al doilea soț al meu a pășit peste voal cu pantofii lui cu platformă din aur scânteietor. Am blestemat și înjurat, în vreme ce capul mi se smucise înapoi. El era total decuplat, dar am reușit în sfârșit să-mi scot trena de sub talpa lui mărimea 46. Nu m-a putut vedea, nu m-a putut simți – povestea vieții noastre. Această căsătorie a fost mai lungă, au fost și copii, nu a durat și s-a simțit ca un eșec. Păstrați așadar acest voal cu ghinion!”
2 septembrie 2020, Publicat în Arte / Remix /

Text de

Fotografii de

  • Larisa BaltăLarisa Baltă

    Fotografiază cu drag banalul și rutina. Nu e cea mai sociabilă, dar caută oamenii și nu crede în cuvântul „nefotogenic”. O găsiți (și) aici.


Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK