Terapia prin muzică poate fi un ajutor real pentru cei cu dizabilități sau cu afecțiuni grave. Chiar dacă în multe țări le este oferită pacienților, alături de alte terapii de recuperare, în România nu este recunoscută profesia de muzicoterapeut. I-am cunoscut pe câțiva dintre cei care încearcă să schimbe acest lucru și care folosesc muzica pentru a-i ajuta pe ceilalți să facă față mai bine suferințelor.
„Haide să cântăm împreună,” îi spune Eleonora Roșca lui Sebi, un băiețel de 11 ani, la începutul ședinței de muzicoterapie. Se află amândoi într-o încăpere mică, plină de instrumente, la parterul unui bloc din Oradea. Aici, Fundația „Mihai Neșu” oferă terapii de recuperare unor copii cu boli neurologice, dizabilități sau tulburări din spectrul autist. Eleonora lucrează de un an cu copiii care vin aici, folosind muzica în scop terapeutic. Întâlnirea de azi cu Sebi începe cu un acord de pian, care îl liniștește pe băiatul cu afecțiuni neurologice. Terapeuta folosește însă și alte instrumente, la care Sebi răspunde diferit. Xilofonul, toba sau tamburina, de pildă, îl fac să râdă și să-și dorească să se exprime, să cânte și el. Prin muzică, Eleonora caută un spațiu imaginar de întâlnire cu pacienții ei, o altă cale de comunicare. „Procesul de muzicoterapie e diferit pentru fiecare”, explică terapeuta la finalul întâlnirii, când Sebi e relaxat și zâmbitor.
Diagnosticarea băiatului a fost un proces anevoios și costisitor. Imediat după nașterea lui, părinții au fost nevoiți să se mute din Târgu Jiu în Spania, dar după mai bine de un an de terapii costisitoare și care nu păreau să dea vreun rezultat, au hotărât să revină în România. „Sebi nu auzea, nu se mișca și făceam exerciții ore întregi doar să reușească să se uite la un obiect din fața lui, pentru câteva secunde,” povestește mama lui. În 2017, familia a aflat că terapiile de care avea nevoie fiul lor se pot face și la Oradea, și astfel Sebi a ajuns la Fundația Mihai Neșu, unde a descoperit muzicoterapia. „Sebi, care nu este un copil vocal, spune foarte puține cuvinte, a devenit mult mai comunicativ, a învățat să cânte la pian în doar câteva luni”, spune mama lui. Deși are diagnostice neurologice grave și urmează zilnic un program de terapii, băiatul reușește să meargă la școală, iar acum e în clasa a treia. Muzicoterapia îl ajută să-și exerseze concentrarea și să-și dezvolte abilitățile cognitive și motrice.
Eleonora Roșca, cea care l-a ghidat în tot acest proces, e o tânără care s-a întors acasă după opt ani petrecuți la studii de muzică în Marea Britanie. A urmat Liceul de Arte din Oradea și apoi a plecat la Londra, fiindcă profesorii din orașul ei erau „dezinteresați, nu veneau la ore și eram supusă la foarte mult bullying”. Descurajările unui profesor din facultate și faptul că nu a fost acceptată din prima la un masterat de prestigiu din capitala britanică au făcut-o să ia o hotărâre radicală. „Am decis că nu voi mai cânta vreodată muzică clasică,” spune ea.
Eleonora a rămas însă aproape de muzică. „Am început să studiez terapia prin muzică la Manchester, în cadrul Fundației Nordoff and Robbins, care avea o experiență de peste 50 de ani în domeniu și care este și cea mai mare fundație cu acest profil din Marea Britanie. Acolo, această formă de terapie este recunoscută de către stat și există astfel de servicii în spitale,” povestește tânăra care, cu ani în urmă, făcuse voluntariat în SUA, unde le cânta bolnavilor de demență internați în azile. Acolo a întâlnit-o pe Maddie, fostă profesoară de pian la cea mai prestigioasă instituție americană de arte performative, Juilliard School din New York. Maddie suferea de demență și se afla într-o stare extrem de agitată. Eleonora îi cânta periodic la violoncel, momente în care Maddie devenea o cu totul altă persoană. Se liniștea și își amintea întâmplări din tinerețe, de când preda la universitate. Atunci a înțeles Eleonora puterea terapeutică a muzicii, deși abia peste patru ani avea să afle despre muzicoterapie. „Pregătirea și profesia de muzicoterapeut presupun și cunoștințe de psihologie, neurologie și psihiatrie, nu doar de muzică”, explică Eleonora, care de un an oferă terapie prin muzică copiilor cu nevoi speciale, la Fundația „Mihai Neșu” din Oradea.
Imediat după Sebi, Eleonora o întâmpină pe Carina, o fetiță de cinci ani cu diagnostic provizoriu de tulburare din spectrul autist. Fetița, care s-a dezvoltat normal în primii ani de viață, dar după doi ani nu a mai vorbit deloc, a început să vină la muzicoterapie în prima parte a anului. Terapeuta a reușit în acest timp, prin tehnici de improvizație, să îi dezvolte atenția Carinei, de la câteva secunde, la câteva minute. „Carina a reînceput să vocalizeze, să facă contact vizual,” povestește mama ei. „Pianul o stimulează foarte bine, progresul, în doar câteva luni, se vede și am vrea chiar mai multe ședințe de muzică”, mai spune ea. Pe fundal se aude fetița, care vocalizează după sunetele instrumentelor. La fiecare sunet, mama ei schițează un zâmbet plin de speranță.
Alex, un băiețel de patru ani, e ultimul pacient din ziua de terapie a Eleonorei. Are proteze auditive de la patru luni, iar de la nouă luni dezvoltarea normală a lui Alex a fost oprită de o evaluare greșită a auzului.
„A fost o zi începută dimineața devreme, care se încheie seara târziu și nu este una din zilele grele”, îmi spune Eleonora. În zilele dificile, se poate întâmpla să nu poată capta atenția copiilor, care uneori pot deveni chiar violenți, și în astfel de momente consumul de energie și încărcătura emoțională sunt foarte mari. „Soluția este tot muzica. Merg acasă și cânt”, spune tânăra.
Majoritatea celor care vin să facă terapie prin muzică cu Eleonora sunt copii cu afecțiuni din spectrul autist. „În autismul nonverbal, spre exemplu, un copil nu poate accesa alte forme de terapie pentru a-și putea dezvolta abilitățile de comunicare, alte comportamente necesare, ca răbdarea, menținerea concentrării. Iar muzica le combină pe toate, dă șansa oricui fără a avea anumite niveluri de dezvoltare. Terapia prin muzică ajută mult la a face posibilă și incluziunea socială,” arată specialista. „O altă problemă este că, în general, nu prea sunt posibilități pentru oamenii cu deficiențe de a accesa activități creative, deși, evident și ei au nevoie să se exprime. De cele mai multe ori neglijăm partea asta și ne gândim la partea funcțională, dacă poate să meargă, să scrie etc. Prin muzică însă se pot exprima ușor.”
Muzicoterapia este definită de Asociația Britanică pentru Muzicoterapie drept o intervenție de psihologie clinică, furnizată de terapeuți cu studii de specialitate pentru a ajuta persoanele ale căror vieți au fost afectate de accidente, boli sau dizabilități fizice sau psihice, prin susținerea nevoilor lor psihologice, emoționale, cognitive, fizice, comunicative și sociale. Nu este pe deplin înțeles felul în care muzica acționează asupra creierului, însă efectele studiate sunt clare. „Poate fi dificil de aplicat o perspectivă neuroștiințifică asupra muzicii,” explică Jonathan Smallwood, profesor de psihologie la Queen’s University, Ontario. „O compoziție muzicală acționează asupra multor domenii care, de obicei, sunt studiate separat: funcția auditivă, emoțiile, limbajul, semnificațiile.” La asta, se adaugă contextul social și relațiile personale cu muzica, esențiale în conceperea unei scheme de terapie prin sunet.
Strategia muzicoterapeuților de a crea sau găsi punți de comunicare cu pacienții nu diferă doar în funcție de afecțiune, ci și de multe variabile care țin de aceste legături individuale. Astfel, ei compun melodii sau improvizează, în funcție de reacția de moment a persoanelor cu care lucrează. O ședință de terapie poate să însemne că terapeutul cântă la diverse instrumente, încercând să obțină reacții, sau că interpretează diverse melodii împreună cu pacientul. Alteori, trebuie să se retragă, oferindu-le pacienților spațiul să se manifeste, prin joacă, mișcare sau chiar liniște.
Într-un studiu din 2019, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) includea terapia prin muzică într-o categorie mai largă a terapiilor performative și recomanda utilizarea artei în terapie, pentru prevenția și tratamentul anumitor afecțiuni, precum tulburările psihice sau neurologice, ori în asistența paliativă. Terapia prin muzică are însă și importante roluri sociale, de incluziune, de comunicare. La nivel individual, OMS arată că o astfel de terapie ajută la creșterea încrederii de sine, a dorinței și a capacităților de comunicare, la dezvoltarea limbajului, iar la nivel de grup arată beneficii la nivelul coeziunii sociale. Drept model, OMS oferea programul de educație prin muzică „El Sistema”, înființat în 1975 în Venezuela de muzicianul Antonio Abreu, cu scopul de a provoca schimbări sociale în comunitățile sărace din țară. La început, Abreu se întâlnea cu 11 tineri într-o parcare subterană din capitala venezueleană, unde cântau împreună. Celebrul artist și educator credea că muzica trebuie recunoscută ca factor de schimbare socială, capabil să transmită solidaritate, armonie, și compasiune în rândul oamenilor. În cei 50 de ani de existență, programul s-a extins în zeci de țări și de el au beneficiat peste 700.000 de copii din medii defavorizate. Cel mai cunoscut beneficiar al programului a fost actualul director muzical și artistic al Filarmonicii din New Yor, Gustavo Dudamel. Concluziile studiului realizat de OMS arată că există o legătură directă între terapiile prin artă și nivelul de sănătate mintală și fizică al pacienților.
În ultimii ani, campania Music for Dementia derulată în UK a adus în spațiul public eficiența muzicii ca instrument de lucru cu pacienții cu demență, dată fiind capacitatea ei de a trezi la viață amintiri îngropate adânc în memoria afectivă. În alte țări, această formă de terapie este folosită pentru a-i ajuta pe pacienții care suferă de cancer să înfrunte mai ușor suferința, sau pentru a completa soluțiile de tratament în cazuri de depresie.
„Terapia prin muzică poate reda sonor sentimente și emoții de care nu suntem conștienți,” explică Angelica Postu, fondatoarea Asociației Române de Muzicoterapie. Angelica e prima absolventă din România a masteratului de muzicoterapie de la Universitatea de Artă de la Berlin și lucrează ca muzicoterapeut la Spitalului Universitar de Psihiatrie Charité din Berlin. „Copiii cu autism, cu sindromuri congenitale, cu dizabilități mintale, cu inteligență redusă sunt foarte izolați, iar ca să rupi izolarea asta ai nevoie de sunet. Nu există niciun stimul exterior care să aibă un impact asupra noastră mai puternic decât muzica.”
În România, muzicoterapia nu este recomandată de medici. Ea nu există ca serviciu oferit în unitățile sanitare și nu este acoperită de asigurările de sănătate. Asociația creată de Angelica Postu a făcut de trei ori demersurile necesare pentru recunoașterea profesiei de muzicoterapeut în țară și pentru înregistrarea acesteia în Clasificarea Ocupațiilor din România (COR). De fiecare dată, dosarul i-a fost respins, fiind invocată lipsa cursurilor de pregătire a profesioniștilor. Puținii muzicoterapeuți în România au studii de profil în străinătate, dar expertiza lor nu este recunoscută. Tocmai de aceea, asociația vrea să înființeze un curs postuniversitar și, ulterior, un program de masterat la Universitatea Națională de Muzică din București. „Terminologia ne ajută să fim sub o umbrelă. Ulterior, aceasta devine ocupație, ocupația devine lege. Ocupația înseamnă standard, formare universitară și, când vom avea practicieni, peste zece ani, se poate solicita Ministerului recunoașterea și protejarea acestei profesii”, arată Angelica.
Cristina Chiosea a ales să se întoarcă în România după studii de muzică și muzicoterapie în Austria, Belgia și Germania. Revenirea a însemnat și renunțarea la șanse profesionale în țări unde muzicoterapia este recunoscută și susținută de decenii de către stat. În timpul studiilor, După ce a lucrat cu mai multe clinici din străinătate, Cristina a început să colaboreze cu fundații din România care aveau nevoie de acest tip de terapie și, în paralel, și-a deschis un cabinet în București.
Marea majoritate a copiilor cu care lucrează Cristina au afecțiuni din spectrul autist, neuromotorii și sindrom Down. Unul dintre pacienții ei este Alexandra, o adolescentă de 16 ani, cu care Cristina a început să lucreze online, în urmă cu doi ani, în timpul pandemiei. „Am compus cântece, versuri. Ea venea cu idei, material, eu le dădeam formă, le cântam, ea le cânta de partea cealaltă a ecranului și așa am colaborat niște luni bune. La final aveam un produs finit,” povestește terapeuta. „La un moment dat ea și-a construit tot felul de instrumente acasă, printre care niște shakere cu mălai înăuntru sau altele în care bătea, și atunci s-a activat la maximum creativitatea ei.” Cel mai mare impact îl are la pacienții nonverbali. Astfel, muzica devine un canal de comunicare cu terapeutul.
În 2015, pe când studia în Austria, Cristina a hotărât, împreună cu colegii, să organizeze întâlniri pentru refugiații care veneau în număr foarte mare în Europa, fugind de războiul din Siria. Fiindcă nu puteau comunica prin limbaj, din cauza barierei lingvistice, muzica a fost singurul mod de interacțiune. „Prin muzică, am descoperit că femeile sufereau de anumite nuanțe de frică, de supunere,” arată Cristina. „Mi-am dat seama de asta prin modul în care alegeau instrumentul, prin cum se poziționau în spațiu, prin faptul că preferau sunete mai calme, care nu puteau deranja, nu își permiteau să fie libere. Nu știam nimic, în acel moment, despre terapia prin muzică, încercam doar să fim empatici.” Așa a aflat pentru prima oară de muzicoterapie, într-o țară cu o istorie de peste șapte decenii în domeniu. Această experiență au determinat-o să studieze muzicoterapia în Belgia, unde și-a făcut practica într-o școală specială. „Acolo l-am întâlnit pe Robin (nume fictiv), un băiețel de 11 ani, care suferea de tulburare comportamentală, venind dintr-un mediu instabil, cu abuz în familie. Vorbea perfect franceză, engleză și învăța flamandă. Era un copil foarte inteligent. Întâlnirea mi-a confirmat că muzicoterapia e drumul pe care vreau sa merg”, își amintește Cristina.
Maria Moldovan a descoperit muzicoterapia ca un mijloc de a îmbina psihologia cu studiile muzicale. După ce a studiat pedagogia muzicală la Academia de Muzică din Cluj, a plecat cu o bursă în Italia, unde timp de șapte ani s-a perfecționat la o școală specializată pe muzicoterapie și la un centru de recuperare pentru pacienți post-comă, care aveau schizofrenie, sindromuri genetice rare și alte diagnostice severe.
Toată această experiență, și în special o anumită întâlnire, au făcut-o pe Maria să înțeleagă importanța muzicoterapiei. În primul an de practică la centrul din Roma, Maria a fost chemată într-o după masă la cabinetul unui profesor. La ședința de muzicoterapie venise Valerio, un bărbat de de 33 de ani, în căruciorul rulant, aflat în recuperare post-comă după un grav accident de mașină. Cu privirea pierdută și respirația neregulată, așezat în încăperea plină de instrumente, Valerio părea să nu poată reacționa la niciun fel de stimul exterior. După câteva momente de improvizație la pian, pacientul și-a lăsat capul în jos, cu ochii închiși, într-o postură inertă. Profesorul a continuat însă să improvizeze, iar la un moment dat Valerio și-a revenit brusc. „Miraculos,” își amintește Maria. „Era vesel, a început să vocalizeze, ca și cum nu s-a întâmplat nimic”. Cazul a rămas în amintirea ei și continuă să se intereseze de el și în astăzi, când colaborează ca muzicoterapeut cu clinici din Cluj și Năsăud.
În urmă cu aproape doi ani, Maria a cunoscut-o la Bistrița pe Ema, o fetiță de opt ani, diagnosticată cu autism și cu o hipersensibilitate la sunet. Nu suporta niciun fel de sunet mai puternic, fie strigăt, voce ridicată, ușă trântită. Stătea ghemuită, cu mâinile la urechi. „Era suficient să mă apropii de pian și striga să plec, că o deranjează,” spune Maria. Terapeuta a aflat însă de la mama Emei că acesteia îi plăceau foarte mult personajele sirene, așa că a început să caute instrumente care să producă sunete naturale, care să imite sunetul apei - kalimba, ocean drum, raindrops. „Să ne imaginăm că sala unde suntem este un mediu acvatic, că suntem în mare,” îi spunea fetiței. „Am dus de acasă peștișori de plastic și am început să cânt ușor la aceste instrumente. Pentru că nu aveau forma unui instrument clasic, mi-a fost mult mai ușor. Așa a început să accepte, la început câte zece secunde, dar treptat am mărit timpul și ulterior am început să cânt și la pian și la tobe”. După trei luni, fetița a scăpat aproape complet de fobie. Ema merge acum la școală, cântă și reușește chiar să participe la activități.
Trebuie să ascultăm muzică de toate felurile, chiar dacă nu avem vreo afecțiune sau facem muzicoterapie, recomandă terapeuta Eleonora Roșca. „Învață să cânți la un instrument, așa îți poți canaliza energia sau frustrările. Dacă îți place să cânți cu vocea, caută un cor din localitatea ta, muzica și socializarea fac bine,” mai spune ea. O dovadă că muzica ajută, indiferent de stare sau diagnostic, este povestea Marei.
Proaspătă absolventă de compoziție a Guildhall School of Music and Drama din Londra, bursieră și absolventă a Purcell School din capitala Marii Britanii, Mara Prună a plecat din țară cu familia ei în urmă cu șapte ani. Era singura șansă pentru dezvoltare a unui copil cu autism pentru care muzica reprezintă totul.
„Există foarte mari șanse ca Mara sa nu audă sau sa umble vreodată”, li s-a spus părinților după nașterea prematură a Marei, diagnosticată cu autism din primii ani de viață. Cu auz absolut, dar aproape imobilă ca bebeluș, drumul până la mobilitate a fost lung și anevoios. Semnele pozitive au apărut abia după mulți ani în care părinții Marei au făcut exerciții de mobilitate cu micul ei corp afectat de paralizie cerebrală, diagnostic pus abia anul trecut la Londra, la vârsta de 22 de ani.
„Ce știu sigur este că, de când m-am născut, muzica a fost indispensabilă în lupta mea pentru viață.” La trei ani, fetița a primit o claviatură de la părinți și a început exercițiile de improvizatie. A urmat compoziția, la început singură, mai târziu cu fratele ei și îndrumată de tată și de profesori. Primul premiu l-a câștigat la zece ani, când era elevă la liceul de muzică din Cluj-Napoca. Improvizațiile au evoluat în interpretări și compoziții. Lipsită de vedere în ochiul stâng, Mara a trebuit să-și dezvolte singură modalități de citire și scriere a notelor. Cu ajutorul tatălui și al fratelui, a început să se folosească de reprezentări ale muzicii în desen și culori. În prezent, Mara își transpune felul unic de a vedea lumea și de a procesa informația muzicală în partituri care combină diferite elemente de notație, de la convenționalele note pe portativ, până la instrucțiuni scrise, simboluri grafice și culori. E felul în care creează o punte între lumea ei predominant auditivă și lumea predominant vizuală a colegilor ei.
Deși nu îi este ușor să studieze la Londra, unde îi lipsesc prietenii și stilul de învățare este cu totul diferit, Mara spune că s-ar întoarce doar dacă ar putea să-și folosească abilitățile pentru a schimba semnificativ în bine viețile altora ca ea. Pentru tânără, muzica e lumea în care s-a simțit mereu bine.
