În filmul NAZA este mereu noapte: abia la final se face lumină, doar pentru a ni se dezvălui un peisaj devastat din Gaza, înregistrat cu telefonul – moloz, disperare și moarte. Cineaștii israelieni Rachel Szor și Yuval Abraham compun, din interior, un terifiant tratat despre ce se întâmplă atunci când paranoia și impunitatea își dau mâna spre a impune noua politică de stat.
NAZA a făcut senzație în septembrie la Festivalul de la Veneția, acolo unde a venit să confirme, prin confesiuni limpezi, constatarea tot mai larg împărtășită a faptului că Israelul comite genocid în Gaza. Filmul e important pentru că sprijină indignarea populară cu cifre și descrieri de metode criminale venite „de la sursă” și „din culise”. Aici, 24 de soldați și ofițeri de informații ai Armatei Israeliene pun în cuvinte un plan național de eradicare a Gazei ca urmare a atacurilor teroriste datorate Hamas, din 7 octombrie 2023. Ceea ce de obicei se tăinuia, ascuns în spatele discursurilor naționalist-demagogice menite să justifice lucrurile, devine aici orbitor: frenezia răzbunării e cartografiată punct cu punct, dezvăluind pe repede-înainte o infrastructură dedicată uciderii în masă, prin interviuri calme luate noaptea pe un acoperiș din Tel Aviv, în vreme ce panorama hi-tech a orașului scânteiază în depărtare.
Gaza a devenit un punct fierbinte în sfera publică mondială pe măsură ce masacrele comise asupra civililor de către IDF, (auto-)documentate cu mari dificultăți și răspândite în social media, se loveau de un nou negaționism din partea conducerii statelor occidentale. Există, în continuare, o prăpastie între politicile de susținere economică a regimului pătat de sânge al lui Netanyahu – altminteri tot mai tacite, mai incomode – și furia colectivă din stradă, îndreptată tocmai împotriva inacțiunii.Finanțat în parte de The Guardian, NAZA aspiră să facă o punte între popor și decidenți: ecoul său festivalier, vizibilitatea sa în „lumea bună”, toate par (sau ar fi bine) să fie semnul unei schimbări durabile în conștiința publică, spre disperarea troll-ilor de serviciu. La noi în țară, filmul a fost întâmpinat de bula politizată cu ardoare, după ce a fost precedat de un prelung ecou elogios în presa internațională. Semn că, și aici, Gaza începe să devină un subiect, oricât de timid și marginal. Acum un an, Yes al cineastului israelian Nadav Lapid, altminteri un film mult mai sofisticat despre aceleași energii mortifere ale Israelului actual, trecea prin sălile noastre complet nebăgat în seamă (fusese adus tot de către cei de la Bad Unicorn, cărora le datorăm și accesul la NAZA).
NAZA nu are o distribuție largă în România, dar tocmai raritatea proiecțiilor s-ar putea să îi poarte mai departe zvonul, aidoma vechilor filme-cult (l-am văzut la Cinema Union într-o sală plină ochi). Ca obiect cinematografic e destul de oarecare – Marcos Uzal, redactorul-șef al Cahiers du cinéma, îi reproșa faptul că ar fi putut la fel de bine să fie un lung articol pe net. Pe de altă parte, reprezintă un gest de incriminare a administrației Netanyahu mai puternic și mai direct decât un titlu ca Yes, care se chinuia – uneori fără succes, dar mereu palpitant – să dea o formă filmică acestor derive. Ca atare, e deosebit de popular printre jurnaliști și oameni care consideră că documentarul, ca gen, trebuie să constituie mai ales un act pedagogic. De unde și șansele sporite ca, odată văzut, să marcheze spiritele. NAZA justifică conceptul bătătorit de „film necesar”. Abraham și Szor și-au riscat viața făcându-l – ba chiar și azi se văd șicanați în fel și chip de camarila fascistă a lui Netanyahu.
În jargonul militar israelian, „NAZA” desemnează victimele colaterale – civili uciși „din necesitate” în vânătoarea zeloasă de teroriști Hamas. Filmul face aluzie la multiplele incidente în care numărul de NAZA, deși perfect cunoscut (și aberant de înalt), nu a împiedicat căderea bombelor israeliene: puteau fi douăzeci, treizeci, câteva sute de NAZA pentru un singur pretins terorist – nu conta. Documentarul inventariază act după act de abuzuri grave comise de IDF, într-o litanie lungă de orori. Vocea lui Netanyahu, în engleza lui odios de perfectă, țâșnește când și când spre a valida acțiunile subalternilor săi. Sunt acțiuni ajutate de un ochi mecanic: subiectul mai larg al filmului îl reprezintă intrarea pe furiș a inteligenței artificiale în câmpul operațiunilor de luptă – cu atât mai pe furiș cu cât efectele sale sunt mai dramatice. Un vast arsenal de tehnici computaționale nou-nouțe se vede astfel implementat în scopul anihilării.
E interesant de notat cum NAZA discută greșelile facilitate de AI, care funcționează cu o marjă de eroare colosală – chiar și 15% din totalul acțiunilor poate fi acceptabil pentru anumiți ofițeri –, în același timp în care se folosește el însuși de unelte digitale pentru a altera vocea și prezența anonimilor intervievați. Asta îl face oarecum ambiguu, știrbindu-i din precizia factuală în favoarea unor judecăți generale asupra acestui modus operandi militar. Mare parte din film constă în descrieri punctuale de misiuni de ucidere upgradate de noile device-uri: ele se concretizează, în fața camerei de filmat, prin desene făcute cu creionul sau pixul pe foaie, scheme arhaice, planuri desenate literalmente pe genunchi. E ceva să îi vedem pe acești soldați hiper-mecanizați revenind la străvechiul instrument de scris, ca niște școlari. Odată puși în fața recreerii manuale a acestor interfețe de luptă, cei implicați devin capabili să reflecteze asupra propriilor acte – adesea fără pic de remușcări. La un moment dat, cineva ne asigură că e preferabil să lase în seama mașinăriei „lucide” sarcina supravegherii, în loc să o încredințeze unui om căruia Hamas i-a ucis fratele sau prietenul. Aha, dacă astea sunt singurele variante...
În 2023, înainte de evenimentele din Gaza și Israel, cineastul Jonathan Glazer realiza The Zone of Interest, un film despre Holocaust care începea să devină, pe măsură ce minutele se scurgeau către epilog – situat în prezent, pe holurile muzeului de la Auschwitz –, un film despre Gaza. Pare perfect logic ca Glazer să participe ca producător la proiectul NAZA. The Zone of Interest e probabil primul film despre genocidul actual, făcut înainte ca acesta să aibă loc efectiv, dar parcă impregnat de rezonanțele sale, bântuit de „va fi fost”-ul său, de ceea ce se întâmplă atunci când atrocitatea e lăsată în offscreen. Este, ca și NAZA, un film despre un sistem de ucidere a celuilalt, abstractizat în spatele feluritelor acronime și dispozitive (digitale sau nu) care deresponsabilizează pe orișicine. La un moment dat, Szor și Abraham includ o secvență scurtă turnată la Cinemateca din Tel Aviv, acolo unde are loc o retrospectivă Claude Lanzmann. Acesta a fost cel mai mare cineast-istoric al procesului de exterminare a evreilor de către naziști. În filmul său de aproape zece ore Shoah (1985), ca și în toate ramificațiile cărora acel proiect marțial le-a dat naștere, Lanzmann a recuperat ca într-un mausoleu audiovizual vocea supraviețuitorilor și a evocat, cu o forță inegalabilă, fantoma celor asasinați.
La nici 80 de minute cât ține, NAZA nu e nici pe departe vreun Shoah. Nu pretinde revelarea lentă, definitivă, a unui rău aproape metafizic. E mai degrabă un colaj de mărturisiri „tari” – ceea ce, paradoxal, îl face oarecum anticlimactic –, acumulate fără interes pentru durata reală a schimburilor. E, cu alte cuvinte, un fel de documentar Recorder un pic mai elevat, care caută, uneori prea cu tot dinadinsul, un fel de esență șocantă. Asta nu îi scade din impact – doar îi confirmă urgența de a depune mărturie cât atrocitatea încă e în desfășurare. Lanzmann, ca referință, e aici pentru a ne sugera că Israelul, azi, instrumentează din plin Holocaustul spre a-și spăla actele – și, deci, că nu mai e deloc obscen să trasezi paralele între un eveniment și celălalt.
În 2009-2010, regizorul german Harun Farocki realiza o serie de scurtmetraje intitulată Serious Games, în care investiga metodele de antrenament și terapie aplicate asupra soldaților americani via simulări video, jocuri pe computer menite să reproducă un mediu real de confruntare militară. Nu o dată oamenii intervievați de Szor și Abraham descriu la rândul lor o senzație de irealitate, de joc video, în care greutatea morală a propriilor acțiuni lasă loc unui divertisment intens: crimele de război ca sursă de dopamină. E o atmosferă aparte care se pogoară peste NAZA, cu vinietele sale nocturne stilizate, unde televizoare stau pornite pe canalele de propagandă locală, gata să își deverse ideologia toxică peste locuitorii acestui dom simultan metaforic și înspăimântător de real. Între timp, la nici 60 de kilometri depărtare totul a fost ras de pe fața Pământului. NAZA e un document impresionant – dar, ca orice film, poartă povara gândului că, inevitabil, vine prea târziu.
