I'm sorry, can't pick up when you call me
I'm cryin' in the 'Rari
I know you wanna kill me
But please just do it softly
Can't pick up when you call me
I'm cryin' in the 'Rari
I know you wanna kill me
But please just do it
6 dogs - Crying in the Rarri
Undeva la capătul lumii trăia într-o văgăună un cadavru îmbrăcat în pijamale Hello Kitty, care se numea Gabriel.
În timpul vieții, era un scriitor promițător și una dintre vocile tinere ale criticii de film, dar în urma unui conflict pe social media cu cel mai important critic de film al vremii a ajuns în portbagajul mașinii acestuia, cu căluș în gură și legat cu sfori. Criticul de film a condus zi și noapte, spumegând de furie la volanul mașinii, blestemând impertinența tinereții. După ce a ajuns la capătul lumii, unde s-a oprit nu pentru că și-ar fi dorit asta, ci pentru că atunci când ajungi la capătul lumii nu poți decât să te întorci, l-a aruncat pe Gabriel într-o văgăună. În timp ce tânăra speranță a criticii de film și a literaturii române se rostogolea spre fundul abisului, i-a strigat în felul următor: Pieri, bestie woke, să văd pe cine mai cancelezi în măruntaiele pământului! Cancela-te-ar viermii! Domnia terorii tale woke a luat sfârșit! Criticul de film era nimeni altul decât temutul El Pistolero, autorul rubricii Pistolul cu Zece Țevi din revista de cinema incorect politic Foot Fetish. Gabriel cancelase pe mulți dintre prietenii săi abuzatori, făcându-le public shaming pe Facebook, iar moartea sa era un semn bun pentru libertatea de exprimare. Intelectualii cancelați aveau să-și recapete posturile universitare. Vor putea să compare avortul cu Holocaustul, să se plângă de feminism și cancel culture și să se dea din nou la studente pe la cenacluri literare. Toate astea erau de neimaginat pe vremea terorii woke instituite de Bestia Gabriel în spațiul cultural românesc.
Din păcate pentru toată lumea implicată în această poveste, Gabriel era un om foarte confuz. Văzându-se față în față cu moartea, chiar când capul său ar fi trebuit să se spargă de podeaua văgăunii, tânărul critic de film n-a știut dacă ăsta e momentul potrivit să moară. Pur și simplu era gen – Stai un pic, să mor acum? Sau un pic mai încolo? Nu e cam stupid să mor așa? O să mai aștept, a zis el în cele din urmă, suspendat în aer, însă destinul, care joacă popice cu planurile omului, a făcut în așa fel încât Gabriel să moară și să nu moară în același timp.
Zilele treceau, iar Gabriel aștepta să-l salveze cineva. Descoperise în văgăună un PC mai vechi, un Pentium IV la 1.4 Ghz, cu modem dial-up, și își petrecea timpul jucând jocuri video, urmărind pagini de meme sau vizionând clipuri de Chloe Longname și Vewn, două dintre artistele sale preferate. Lucra la o carte pe care o începuse în timpul vieții, dar uitase despre ce era. Probabil despre critică de film. Singurul său companion era gura de canalizare din perete posedată nu se știe cum de poetul Arthur Rimbaud.
— Sunt sigur că o să mă salveze cineva. Părinții sau prietenii. Sau m-a uitat lumea?
Gabriel era foarte timid și nu-i plăcea să deranjeze oamenii, așa că nu povestise nimănui ce i s-a întâmplat. Se aștepta ca oamenii apropiați să observe că nu e acasă sau că nu le trimite mesaje pe Facebook și să-l caute.
— Of, Arthy, sunt așa de obosit. Cred că toată lumea a uitat de mine. Poate El Pistolero avea dreptate. Sunt un vampir woke însetat de sângele criticilor de film. Probabil îmi merit soarta. Uite, am găsit în văgăună un borcan cu viermi antidepresivi. Ser Otto - viermi pentru dispoziții pozitive.
Pe eticheta borcanului pe care Gabriel se chinuia să-l deschidă era desenat un vierme jovial cu pălărie de aristocrat italian din Renaștere.
— Cică dacă-i pui pe cap, o să înceapă să cânte și te vindeci de depresie. Îți crește și părul.
În timp ce Gabriel își ungea scalpul cu viermi Ser Otto, Arthur Rimbaud se întreba cum a ajuns, la mai mult de un secol după ce a murit, să posede o gură de canalizare în văgăuna unui critic de film din secolul XXI. Nu putea vorbi, dar uneori două mâini ieșeau din gaură și scrijeleau versuri. Comunica cu Gabriel oniric, asaltându-i lumea din vise cu crâmpeie din biografia sa: serate literare din Parisul sfârșitului de secol XIX, mirosul cafelei etiopiene, comerțul ilegal cu arme prin pasaje subterane, ghilotine cu urme de sânge închegat pe lamă și fantezii erotice cu comunarzi francezi. Gabriel, în schimb, îi povestea despre inovațiile recente din tehnică, despre eșecul comunismului, filme și jocuri video, despre studiile de gen și apariția internetului și a rețelelor sociale.
— Știai că scriitorii din secolul XXI urăsc pozele cu cărți și pietricele postate pe Instagram? Când te gândești că sunt atâtea lucruri care pot fi urâte în ziua de azi: genocidul din Gaza, schimbarea climatică, femicidul, AI-ul generativ. De ce chiar poze cu pietricele lângă cărți? Scriitorii sunt așa de cringe. Nu-i suport.
Rimbaud era de-acord. Nici el nu suporta scriitorii.
— Ți-am zis de Tristan, poetul care a cumpărat toate volume de poezie queer și teorie de stânga din librării și le-a ascuns sub pat? Știi de ce a făcut asta? Ca să nu le citească nimeni. Credea că poezia queer și activismul de stânga erau responsabile pentru ascensiunea extremismului de dreapta. Ajunsese la această concluzie după ce a scris un text transfob pe Facebook și mai multe persoane i-au atras atenția că e transfob. Când Donald Trump a fost ales președintele SUA pentru a doua oară, Tristan i-a spus unui prieten poet: Stânga Radicală vrea să ne facă să credem că femeile au penis și uite că acum a ajuns Donald Trump președinte pentru a doua oară. Prietenul, care nu voia să-l supere pe Tristan, pentru că spera să-și publice următorul volum de poezie la editura sa, a dat din cap. Tristan pe urmă le-a zis altor poeți că femeile n-au penis și că stânga zăludă woke insistă că femeile au penis și de aceea Donald Trump o să invadeze Groenlanda. Toată lumea era de-acord cu Tristan, pentru că voiau să-și publice cărțile la editura sa.
Într-o noapte, Tristan a visat că volumele de poezie queer și de teorie de stânga complotează împotriva lui. Auzea cuvinte care se terminau în x șerpuind sub pat. Cuvinte care deveneau lighioane înfiorătoare, împreunarea lor nelegiuită dând naștere unui soi de monstru cosmic antediluvian care voia să canceleze pe ultimul om rațional din lume. În visul său, Tristan era acel om. Singurul om de pe Pământ care știa că femeia n-are penis. Tentaculele molohului queer formau deasupra patului-eșafod un curcubeu coșmaresc, cu dinți de fiară, iar Tristan aștepta cu groază clipa execuției.
După ce s-a trezit, Tristan a scris o poezie. I-a dedicat-o lui J.K. Rowling, care fusese și ea cancelată că a îndrăznit să spună că femeia n-are penis. A scris-o în baie, pentru că îi era frică să rămână în dormitor. Poezia se numea Femeia n-are penis. Apoi a rescris-o de mai multe ori pe o bancă din fața blocului în care locuia. Se apropia Ziua Internațională a Poeziei și voia să citească poemul la pub-ul incorect politic, La Broscoiul Discret. Însă amfitrionul localului, poetul Guido Curcă, nu l-a invitat niciodată să citească poezie. Probabil nu-i plăcea cum scrie. Dar ce mai conta, avea să se autoinvite. Nu se putea întoarce acasă, cu monstrul queer mișunând sub pat. Stânga radicală nu doar că adusese fascismul în lume, dar îl lăsase pe Tristan fără casă și cu o fobie paralizantă de paturi. S-a hotărât să aștepte Ziua Internațională a Poeziei pe bancă. Nu mai putea să doarmă, nu mai putea să facă nimic. Prietenii săi erau îngrijorați. Ce se întâmplă cu tine? Ai pierdut cheia de la apartament? De ce nu vorbești cu noi? Vrei să pari interesant? Tristan nu zicea nimic, se uita la ei ca la niște străini. Uneori, murmura cu privirea rătăcită: femeia n-are penis, femeia n-are penis. Capul și-l legase cu niște bandaje. Ca să mă apere de curcubeie, i-a zis unui fan care-l vizitase.
De Ziua Internațională a Poeziei, când Tristan a intrat în barul La Broscoiul Discret, a văzut o umbră de om stând la masa din colț.
— Cine-i nefericitul din colț care seamănă cu actorul Marcello Mastroianni? l-a întrebat Tristan pe barmanul care așeza pe tejgheaua barului un carton pe care scria nu servim femei bretonate.
— Nu servim femei deloc, i-a zâmbit barmanul, încercând parcă să înlăture orice îndoială cu privire la servirea femeilor în barul La Broscoiul Discret. Tipul acela e un intelectual de stânga pe care l-au cancelat femcelele ratate care urlă toată ziua pe stradă free Palestine. A înnebunit săracul. Vine aici în fiecare seară și dezbate de-unul singur dacă Israel comite sau nu genocid în Gaza.
Lui Tristan îi părea rău de omul cancelat de femcele. Câtă răutate exista pe lumea asta.
— Probleme cu femeile? a întrebat barmanul arătând spre bandajele de pe capul lui Tristan.
- Cu poezia feministă queer! Am cumpărat toate cărțile de poezie queer din librării și le-am făcut ferfeniță sub pat și s-au tot adunat și adunat, până când s-a născut un monstru queer care a vrut să mă canceleze și pe urmă un curcubeu era să mă scalpeze. De-abia am scăpat cu viață din dormitor!
— Am pățit, a dat din cap înțelegător barmanul. Ați venit să citiți poezie? Trebuie să așteptați să termine domnii jocul de cărți.
Barmanul i-a arătat masa unde mai mulți oameni jucau cărți. Aveau o mină atât de serioasă, încât părea că e ultimul joc de cărți pe care o să-l joace.
La masă se aflau El Pistolero, critic de film și estet, Guido Curcă, patronul creștin al barului, Ion John Ioan, teoretician al comunismului cu caracteristici chinezești, și Ilarie Malahitul, care n-a abuzat în viața lui femei și n-are de ce să-și ceară scuze. Adevărul e că nimănui nu-i plăcea poezia lui Tristan, de aceea nici nu-l invitaseră la întâlnirile lor secrete.
— Am venit și eu... a zis Tristan așezându-se la masă.
— Ai venit în pula mea, i-a spus Ion John Ioan. Poți să pleci.
— De ce?
— Că mă doare-n pulă.
— Haha, lasă-l pe băiat în pace, Ion John Ioan, a zis Ilarie Malahitul, strângând febril niște mătănii.
— Bine. Să facă ce vrea. Îmi place când bărbații fac ce vreau. Stai în pula mea, ce să zic. Keith Flint de la Prodigy a făcut ce-a vrut. Nu s-a dus la terapie și s-a sinucis pentru că a putut. Un bărbat liber.
— Am venit să-să... aș vrea să vă citesc... sunt onorat să fiu aici să vă citesc po... poemul antiwoke Femeia n-are p-penis, s-a bâlbâit Tristan într-o voce șoptită, încât nimeni nu l-a auzit.
— Nu te sinucide, a zis Guido Curcă bătându-l ușor pe Ion John Ioan pe umeri.
— Auzi, nu-mi zici tu mie ce să fac! Dacă vreau, mă duc acasă și mă sinucid!
— Bine, Ion John Ioan, sinucide-te, dacă vrei.
— Zici să mă sinucid, Curcă? Cine te crezi să-mi spui mie să mă sinucid? Uite că nu mă sinucid.
— Ești un bărbat liber, faci ce vrei. Doamne-ajută!
— Aș vrea să vă citesc poemul antiwoke Femeia n-are penis! s-a băgat din nou în seamă, cu o voce mai hotărâtă, Tristan.
— Chiar așa, chiar așa, a zis gânditor Ion John Ioan. Ce zice Dumnezeu despre femeie?
— Haha, femeile să mă ierte, deși nu au pentru ce, că n-am făcut nimic, i-a răspuns Ilarie Malahitul.
— Femeia n-are penis! a strigat Tristan. Pe urmă, dregându-și glasul, a adăugat: M-aș simți onorat dacă...
— Te-ai simți onorat dacă ți-am da voie să citești poemul Femeia n-are penis? Îți dăm voie, nu-i așa, băieți? a zis El Pistolero.
Băieții erau toți gen da, da.
— Dar să citești pe dinăuntru, dacă se poate, a zis Ion John Ioan.
— Pe dinăuntru?
— Da, în sinea ta, cum ar trebui toți poeții să-și recite poeziile.
— Lumea este sinele meu! a strigat Tristan, simțindu-se jignit, în timp ce Ion John Ioan deschidea o sticlă de vin Pindar.
Ion John Ioan se numea astfel pentru că era atât de beat când se întâlnea cu lumea culturală din barul La Broscoiul Discret, încât uneori se prezenta drept Ion, iar în alte zile John sau Ioan; și pentru că era tot timpul beat, nimeni nu știa dacă se numește Ion, John sau Ioan, nici măcar el însuși, așa că prietenii săi se hotărâseră să-l numească Ion John Ioan.
— Nu e genocid în Gaza! s-a auzit o voce din cel mai singuratic colț al barului. Nu, tu nu înțelegi, stânguința mea! Dezbate-mă! Te provoc să mă dezbați!
Scaunul la care se uita intelectualul de stânga care semăna cu Marcello Mastroianni era gol și nu-i răspundea. Stânga pe care nefericitul om o tot invoca era formată dintr-o mână de oameni de stânga, dintre care o singură persoană era de stânga, în vreme ce restul nu erau de-acord. Altfel spus, condiția omului de stânga era stânguirea, iar omul care semăna cu Marcelo Mastroianni purta stigmatele unei stânguiri intense și absolute.
— E genocid în Gaza? a întrebat Guido Curcă pe un ton plictisit.
Lui Guido nu-i plăcea că barul său se transformase într-un refugiu pentru bărbații de stânga cancelați. Nu te puteai baza pe ei să facă revoluția punk de dreapta la care visa el. Guido Curcă devenise primul poet punk de dreapta român în ziua când a sharuit un articol de pe site-ul Breitbart numit Planned Parenthood Official Taped Discussing Sale of Aborted Baby Body Parts. Era un admirator al lui Milo Yiannopoulos, Ben Shapiro și al altor figuri din zona nebuloasă a alt-rightului american, pentru care dreapta era noul punk. Într-adevăr, dreapta e noul punk scria pe tricoul pe care-l purta Guido Curcă și la care Tristan se uita insistent.
— Îți place tricoul? a întrebat Curcă.
Tristan a dat din cap că da.
— E cel mai adevărat tricou pe care l-am văzut! Aș vrea, dacă se poate, să citesc...
— OK, i-a zis Curcă, mai mult ca să scape de el, simțind un gol în piept când un om care purta pe cap un fel de lună de ceramică s-a apropiat de masa lor și a început să scoată niște sunete care semănau cu un orăcăit de broască. Bărbatul era Domnul Amurguri, autorul blogului Amurguri pentru ziua de mâine, biblia nihilismului românesc. Curcă a fost cel care îl descoperise și îi publicase mai multe eseuri în antologiile sale punk antiwoke creștine. Ultimul text pe care l-a scris a fost pentru culegerea Nu poți fi feministă dacă ești frumușică. Desigur, autorii fuseseră cancelați de Stânga Radicală. Oceanul de ură leftardă revărsat în online împotriva cărții a contribuit la deteriorarea sănătății mintale a multora dintre autori, iar una din victime era și sensibilul Domnul Amurguri, care, în urma incidentului, se lăsase de scris și a început să orăcăie. Epoca noastră e cea în care umanitatea își trăiește clipa de pe urmă, și-a spus Curcă îngândurat, în timp ce Domnul Amurguri ieșea din pub cu umerii aplecați și kekăind.
— Cine-i Gaza? a întrebat Ion John Ioan turnând în pahar vin roșu Pindar. Și ce-i cu vinul ăsta pentru aristocrați? E groaznic.
Deși Ion John Ioan era scârbit de calitatea vinului, continua să-l toarne în pahar, uneori bând direct din sticlă, plescăind cu plăcere și arătându-și dezgustul în același timp.
— Haha, nu știu cine-i Gaza, eu azi am ieșit de la mănăstire, a zis Ilarie Malahitul.
— Ce ai făcut la mănăstire? l-a întrebat El Pistolero care pornise telefonul și căuta pe Google să vadă ce zice Quentin Tarantino despre genocidul din Gaza.
— Să mă spovedesc că n-am abuzat în viața mea femei și deci n-am de ce să-mi cer scuze.
— Sunt onorat că mă aflu printre voi, a zis în șoaptă Tristan, aș vrea, dacă-mi dați voie, să vă citesc o critică acerbă la adresa stângii woke. Poemul se numește – Femeia n-are penis!
— Ca bărbat de stânga, estet și critic de film, nu mă interesează dacă femeia are sau n-are penis, a zis emfatic El Pistolero. Dar recunosc că, pus să aleg între wokesteri trans și bărbați cis creștini problematici, îi prefer pe cei din urmă. Mă fac să mă simt în largul meu. Sigur, o să mă tragă wokeiștii de mânecă, gen hei, El Pistolero, vezi că vine fascismul peste noi, vezi că drepturile femeilor, vezi că drepturile persoanelor queer, ești prieten cu tipul ăla abuzator queerfob whateverfob, vezi că, vezi că, mă doare în vezică, așa le voi spune acestor oameni. Mă rog, nu chiar așa, pentru că sunt estet.
— Auzi, El Pistolero, lasă vorba și fă cărțile în morții mă-tii! a strigat Ion John Ioan, care-și turna a doua sticlă de vin roșu Pindar în pahar.
— Imediat, mă uit să văd pe cine mai cancelează stânga woke. Ia uite, o femeie vrea să canceleze un bărbat pe Facebook pe motiv că ar fi violat-o. LOL. Nu suport comportamente gen cancel culture. A se scuti. Îi dau like acestui poet curajos care a sharuit, ca răspuns la postarea femeii, un articol despre o femeie care a mințit că a fost violată. Poftim și ție un like, Ilarie, văd că ai postat despre cum n-ai abuzat niciodată femei și n-ai de ce să-ți ceri scuze.
— Îți mulțumesc, like și share, ahahaha.
— Și acum o să vă citesc Femeia n-are penis! a urlat Tristan și a început să citească poemul.
Femeia n-are penis!
Nu mi-a venit să cred
când am auzit că Stânga Woke
l-a cancelat pe Harry Potter
și imediat a doua zi a câștigat Donald Trump
alegerile prezidențiale din SUA
Pentru că l-ai cancelat pe Harry Potter,
fmm, Stângă Radicală,
extratereștrii nu ne vor vizita niciodată.
Din cauza ta,
se bat pinguinii
cu urșii polari,
iar eu m-am pierdut pe străzile Bucureștiului
și nu mai știu unde sunt,
GPS-ul arată Nicăieri,
pentru că lumea și-a pierdut Coordonatele
și Femeia are penis.
Deopotrivă Esenin, Rimbaud și Villon,
am ajuns în habitatul Tristeții.
Mă uit în ochii zăpăciți ai Fiarei și strig:
- Sunt poetul Tristan, nemângâiatul,
artist al Clipei, scutier al Apocalipsei,
reneg Stânga Radicală și îmi așez capul
între fălcile tale!
- ună, Tistan,
a zis Bestia, molfăindu-mi capul,
sun Tistețea și chipa ți-a tecut!
Stângă Woke,
din cauza ta umblu fără cap
pe străzile Bucureștiului.
De ce l-ai cancelat pe Harry Potter?
Ninge.
Am obosit să lupt.
Femeia n-are penis.
În depărtare,
se bat pinguinii
cu urșii polari.
— Haha, a murit stânga, a exclamat Ilarie Malahitul cu un fel de tristețe.
— Ducă-se, a zis căscând Guido Curcă.
— Să bem atunci în sănătatea stângii, a zis Ion John Ioan, apucând următoarea sticlă de vin roșu Pindar și bând direct din ea.
Tristan bea și el în sănătatea stângii. Ion John Ioan se uita la el cum se uită cineva care e prea beat ca să vadă, așa că doar se uită.
— Auzi, Tristan, tu nici măcar nu ești de stânga.
— Eu cred că femeia n-are penis, dar în rest sunt de stânga.
— Nu ești, pentru că stânga fute, iar tu nu fuți.
— Ba da, fut!
— Scuză-mă că ți-o spun, dar nu cu fața aia.
Tristan era roșu de furie.
— Gata, băieți, terminați, a intervenit El Pistolero. Hai că fac cărțile. Toți futem, toți futem, calmați-vă. Iar unii fut cu mai multe țevi.
Spunând asta, El Pistolero și-a dus degetul arătător la gură și a suflat în el, în vreme ce ceilalți se uitau la el cu respect, încercând să-i imite gestul. Încet de tot, băieții și-au coborât degetul arătător sub masă și l-au băgat într-o teacă imaginară.
///
— Doamne, ce cringe sunt scriitorii. Știi, Arthy, uneori mă simt ca o bombă. Îmi vine să explodez. Să fac boom. Dar știu că pe urmă n-o să mă pot aduna. Așa că sunt o bombă tăcută. O bombă care te judecă, stă cu tine în cameră și te judecă. Știi că sunt în cameră cu tine și te aștepți să explodez, dar nu o fac. Doar stau și aștept. Și aștept. Când o să fac boom? Nimeni nu știe.
Arthur Rimbaud îi asculta poveștile cu scriitori și oameni de stânga, de care avea nevoie ca să nu-și piardă mințile. Uneori tresărea, crezând că Gabriel o să explodeze, iar el o să rămână singur, captiv într-o gură de canalizare de la capătul lumii. Se întreba dacă și alți poeți ajungeau ca el. Poate cazul lui nu era unic. Câte guri de canalizare sunt la capătul lumii? Și câți poeți intră într-o gură de canalizare? Sunt întrebări care merită explorate de critica literară. Avea chef să scrie. Ceva cringe. Un anotimp în gura de canalizare de la capătul lumii.
///
Zilele treceau și Gabriel era tot în văgăună. (Acesta era un lucru bun.) Natura se vindeca. Gabriel încerca să deseneze oameni într-un caiet, voia să înțeleagă natura umană, însă toate desenele arătau același lucru - bombe atomice. Deși putea vedea numeroase poze cu oameni în social media, nu-și putea aduce aminte cum arătau oamenii. Mintea lui nu făcea legătura între oamenii din poze sau filme și Omul, așa cum arăta el în realitate. Poate n-a știut niciodată cum arată Omul. Sau poate Omul nu e niciodată cum ți-l amintești. În clasa a II-a, profesoara de desen i-a dat temă să deseneze oameni, însă Gabriel a desenat culori. A trasat mai multe linii verticale și orizontale pe o coală și apoi a umplut cu diverse culori pătratele și dreptunghiurile formate. Acum oamenii erau bombe atomice. Aveau ochi și gură și mergeau la școală. Erau sărace și bogate. Unele bombe atomice aveau joburi, iar altele stăteau acasă și nu aveau asigurare de sănătate. Unele se căsătoreau. În desenele lui Gabriel, bombele atomice nu înlocuiseră omul, ci experiența umană. La sfârșit, bombele explodau, dar niciodată singure. Aveau nevoie unele de altele. Exact ca oamenii.
