Mereu m-a interesat sănătatea muzicienilor. Poate pentru că nu-mi amintesc ultima dată când am cântat fără măcar o urmă de durere, fără ca inima să-mi pulseze ca o bombă de adrenalină sau fără să-mi construiesc, înaintea fiecărui eveniment, un întreg scenariu de presiuni imaginare. Studiez pianul de aproape 24 de ani, de pe la 6 ani, iar disconfortul fizic a început să se facă simțit prin clasa a XI-a, când am decis din tot sufletul să urmez această carieră. Unele zile însemnau până la 12 ore petrecute în fața pianului, mai ales în anul de dinainte de admiterea la Conservator.
Atunci a început și povestea mea cu durerile încheieturilor: mai întâi mâna dreaptă, iar, mai recent, cu precădere stânga. Nu este locul aici pentru un jurnal complet al durerii și anxietății mele, dar îmi pot povesti „călătoria” pe scurt: am făcut ecografii și consultații, iar doctorii mi-au spus că este fie tendinită, fie un chist sinovial ascuns sub tendon – în orice caz, „o boală profesională”. Am încercat fizioterapie și kinetoterapie, pauze de studiu, creme antiinflamatoare, am purtat câțiva ani o fașă elastică – însă niciuna nu mi-a oferit o soluție de durată. Peste un deceniu de la primele dureri, ele mă însoțesc încă, uneori mai subtile, alteori mai evidente, într-o alternanță imprevizibilă. Când dispar, sunt profund recunoscătoare; când reapar, încerc să nu le dau prea multă atenție și să sper că vor pleca la fel cum au venit.
Durerea din încheieturi nu vine niciodată singură. Îmi simt cervicala încordată, spatele obosit, iar migrenele apar frecvent. Nu știu cum e să studiezi ore întregi fără niciun disconfort și nici cum e să faci o meserie care presupune ore întregi de stat jos fără să simți presiunea nervului sciatic. Nu am avut niciodată o relație apropiată cu mișcarea – bicicleta, rolele sau alte forme de exercițiu mi-au rămas străine până la vârsta maturității, pentru că părinții m-au protejat de orice risc de accident, din teama de a nu-mi răni mâinile. În același timp, fiecare intrare pe scenă aduce cu sine un val de tensiune aproape fizic, iar uneori coșmarurile reconstruiesc această presiune: partituri uitate acasă, piese insuficient studiate, repertoriu care pare să se evapore din memorie cu câteva minute înainte de concert.
Toate acestea conturează experiența unui muzician care nu a fost învățat să-și prioritizeze bunăstarea – corporală, psihică, emoțională. Și nu este doar povestea mea. Îmi vin imediat în minte cel puțin trei colege de an care se confruntau constant cu dureri ale mâinilor, fiecare în altă zonă. Un coleg a abandonat complet domeniul muzicii clasice după ce și-a susținut, cu mari eforturi psiho-emoționale, licența – avea o stare de rău fizic, ajungând până la senzația de greață intensă, de fiecare dată când trebuia să urce pe scenă într-un mediu perceput ca rigid și competitiv; l-am revăzut însă ulterior cântând coveruri pe Calea Victoriei, în cadrul Străzilor Deschise, cu o bucurie aproape dezarmantă, înconjurat de oameni. Un alt coleg a avut un „blanc” de câteva pagini în timpul examenului de licență – pur și simplu i s-a rupt firul memoriei și nu a mai reușit să interpreteze un fragment substanțial din lucrare. Sunt doar câteva istorii dintr-un lung șir: muzicieni care au abandonat pe parcurs, alții care nu au dormit nopți întregi înainte de un eveniment sau au învățat să funcționeze în ciuda unei tensiuni constante, unii care trăiesc cu dureri sau anxietăți pe care poate niciodată nu le verbalizează.
Simptomele unui sistem care solicită permanent, fără să ofere întotdeauna sprijin
La fel ca mine și colegii mei, mulți muzicieni se confruntă cu probleme care nu sunt izolate: cercetările arată că între 70% și 90% dintre artiști dezvoltă, de-a lungul carierei, probleme musculo-scheletale asociate practicii instrumentale (inclusiv tendinită, sindrom de tunel carpian, distonie focală și sindromul de impingement al umărului, care pot provoca durere, slăbiciune și pierderea dexterității). Când vine vorba de sănătate mintală, anxietatea de performanță – music performance anxiety (MPA) – afectează un număr copleșitor din muzicieni, uneori într-o formă debilitantă care poate reduce drastic calitatea interpretării, dar și traseul profesional și chiar viața artistului. În rândul studenților, unul din trei experimentează MPA, iar până la 20% aleg să renunțe la cariera muzicală din această cauză, fenomen asociat în principal cu presiunea ridicată a performanței artistice, perfecționismul accentuat, competitivitatea exacerbată, teama de eșec și absența unor mecanisme eficiente de reglare emoțională. Simptomele includ tremur, pierderi de memorie, ritm cardiac accelerat, respirație agitată sau blocaje în interpretare. Vulnerabilitățile, fizice sau psihice, apar încă din anii de formare, pe fondul repetițiilor/sesiunilor de studiu intense – în medie, un muzician în formare dedicând studiului între 4 și 8 ore pe zi –, al mișcărilor repetitive, al posturilor solicitante, nenaturale și al presiunii sociale constante. În acest cadru, durerile și blocajele nu mai pot fi considerate simple excepții sau slăbiciuni personale, ci simptome ale unui sistem care solicită permanent, fără să ofere întotdeauna sprijinul necesar pentru a susține efortul fizic și emoțional.
Ani de zile m-a preocupat subiectul durerilor noastre, iar căutările mele au inclus lectura unor articole precum Are Pianos Sexist?, care ridică întrebarea dacă instrumentele clasice moderne sunt cu adevărat adaptate tuturor corpurilor sau favorizează mâinile mai mari, de bărbat; urmărirea muzicienilor internaționali care vorbesc despre probleme fizice sau psiho-afective – precum pianista Savannah Rae sau violonista Hilary Hahn; adaptarea repertoriului la posibilități fizice limitate (mâini foarte mici, cu o deschidere redusă, care îngreunează abordarea unor poziții mai ample pe claviatura pianului); și discuții cu studenți sau absolvenți ai Universității Naționale de Muzică București despre propriile lor provocări de natură psihică sau fizică în parcursul interpretativ. În acest sens, m-am regăsit în povestea unei colege de an, pianistă, care a preferat să rămână anonimă: „La început, am fost la cei mai buni doctori ortopezi, cu RMN-uri și fizioterapie, dar am primit mereu aceleași răspunsuri: să port orteză, să mă dau cu Diclac și să iau antiinflamatoare. Așa că, ulterior am trecut prin toată ramura de vraci, babe, maseuri, kinetoterapeuți asiatici, părerologi, doamne care «trag de mână», domni care «rup ciocuri»... Începusem din disperare să încerc orice: untură de urs, ulei de canabis, uleiuri esențiale, creme cu diclofenac, cremă pentru cai, nămol, venin de albină, arnică, apă cu magneziu, lipitori, injecții, acupunctură, dry needling, MBST sau soluții creative – să-mi leg mâna de corp noaptea, ca să nu o contorsionez în somn și să mă trezesc direct cu dureri...”
Toate aceste suferințe – disconforturi, neliniști, piedici, și mai ales cele asociate femeilor – m-au făcut să mă gândesc la un pasaj din Are Pianos Sexist?: „Instrument este sinonim pentru unealtă. Întrebarea care contează cu adevărat ar trebui să fie: este acest pian prea mare pentru corpul acestui individ? Dacă răspunsul este da, atunci individul merită un instrument adaptat [dimensiunii și nevoilor sale].” Acest lucru m-a determinat să mă întreb: dacă instrumentele noastre nu sunt gândite pentru noi, cât de mult putem să ne „pliem” pe ele, și cât de mult ar trebui să se adapteze ele corpului nostru? Ergonomia instrumentului nu înseamnă doar confort, ci prevenție, protejarea sănătății și crearea unei relații armonioase – chiar și funcționale, aș putea spune – între corp/minte și arta interpretativă. Iar dacă totuși avem un instrument standard pe care trebuie să-l „îmblânzim”, cum reușim să îmbinăm aspectele fizice și psiho-emoționale astfel încât, la finalul zilei, să nu devenim propriii noștri sabotori?
O cultură artistică mai conștientă, empatică și orientată spre bunăstare
Această experiență colectivă a început să capete contur, iar, în linie cu ceea ce se întâmplă deja în universitățile din afară, Universitatea Națională de Muzică București a invitat specialiști în sănătatea muzicienilor. La început au susținut conferințe și workshopuri, iar treptat au dezvoltat cursuri dedicate, adaptate nevoilor reale ale studenților: muzicoterapeuți, psihologi, profesori de Alexander Technique – o metodă care sprijină conștientizarea posturii, relaxarea tensiunilor și prevenirea durerilor cronice – și experți în gândirea critică aplicată normelor muzicii clasice. Fiecare a încercat, din propria perspectivă, să compenseze lipsa unui cadru complet de specialiști pentru sănătatea muzicienilor – o realitate încă puțin explorată în România, care ar merita abordată simultan pe plan medical, psihologic și educațional.
Angelica Postu are o formare interdisciplinară care îmbină studiile de pian la Universitatea Națională de Muzică din București și Conservatorul Regal din Bruxelles cu studiile de psihologie, completate prin specializarea în muzicoterapie și obținerea doctoratului în muzicoterapie la Universitatea de Arte din Berlin. În prezent, activează ca muzicoterapeut în cadrul Spitalului Universitar de Psihiatrie Charité din Berlin și este cadru didactic la Universitatea de Arte din Berlin și la Universitatea Națională de Muzică din București, unde predă cursuri dedicate sănătății emoționale a muzicienilor și muzicoterapiei.
Una dintre aceste specialiste este Angelica Postu, psiholog, pianist și muzicoterapeut, recunoscută drept una dintre principalele voci în promovarea muzicoterapiei și a sănătății emoționale a muzicienilor în România și la nivel internațional. Fondatoare a Asociației Române de Muzicoterapie, Postu este implicată de peste un deceniu în dezvoltarea și promovarea unei perspective sustenabile asupra practicii muzicale, în care performanța artistică este strâns legată de echilibrul emoțional și de sănătatea psihică. Prin activitatea sa clinică, pedagogică și de cercetare, ea deschide noi orizonturi pentru muzicienii profesioniști, susținând procese de autocunoaștere, reglare emoțională și reziliență în contexte performative exigente. Prin conferințe, workshop-uri și proiecte interdisciplinare desfășurate în țară și în străinătate, contribuie activ la consolidarea legăturii dintre muzică, psihologie și sănătate, promovând o cultură artistică mai conștientă, empatică și orientată spre bunăstare.
Toate aceste experiențe – durerile, anxietățile, căutările de alinare – mă aduc acum în dialog cu ea. Încerc să înțeleg, din perspectiva ei, cum poate fi protejată sănătatea fizică și emoțională a muzicienilor, ce metode funcționează cu adevărat și ce lipsește încă din felul în care sunt formați și sprijiniți artiștii în România.
Ce te-a determinat să te specializezi în domeniul sănătății muzicienilor? Au contat și provocările pe care le-ai întâmpinat în propria experiență ca pianistă?
Angelica Postu: Cu un an înainte de absolvirea liceului, studiind deja de 13 ani pianul, care era fără îndoială epicentrul existenței mele, m-am apropiat de domeniul psihologiei. Aveam foarte multe întrebări despre legătura dintre muzică și psihic, dar și despre propria loialitate artistică: acel devotament necondiționat, acompaniat de emoții contrastante – de la frică și incertitudine înainte de concert, la entuziasm și bucurie după acesta și nenumărate altele. Citind Oliver Sacks, Daniel Levitin și Irvin Yalom am decis să urmez și studiul psihologiei, ca apoi să mă specializez în muzicoterapie. A fost un parcurs cu sute de ore de experiență terapeutică de autocunoaștere și supervizare a practicii, timp în care am prelucrat provocările (multe) din formarea mea artistică. Acum opt ani am avut un pacient la spital, muzician profesionist, care, împiedicat de anxietate și presiune, nu obținuse concursul pentru post în orchestră la Berlin, fapt care i-a dărâmat toată existența. Pentru că alternativa de a fi „doar” profesor de muzică la școală reprezenta un eșec pentru el, își pierduse orice elan și intrase în depresie. Am privit cu claritate situația lui și am lucrat mai multe luni împreună, pentru ca el să regăsească motivația și încrederea în sine și în muzică. Am înțeles atunci de ce un terapeut fără experiență în domeniul muzicii, al performanței scenice, nu-l putuse ajuta și cât de mult a contribuit în relația terapeutică parcursul meu din spatele și de pe scenă, ca să înțeleg ce simte. Între timp există și studii care confirmă că terapeuții pentru muzicieni sunt dublu specializați.
Din experiența ta, care sunt cele mai frecvente probleme fizice și psihice cu care se confruntă muzicienii, în special studenții aflați în perioade de studiu intens sau participanții la competiții?
Problemele pe care le descriu muzicienii sunt de cele mai multe ori manifestate fizic prin dureri și tensiuni sau blocaje musculare, dar cel mai des ei menționează anxietatea (de performanță muzicală) care se manifestă nu doar fizic, ci și psihic și emoțional, cel mai des fiind dificil de diferențiat de unde pornește simptomul: palpitații, gânduri catastrofice („cântatul meu o sa fie un dezastru, dacă mă încurc, nu sunt suficient de bun”), panică, rușine, neliniște. Granița dintre viața personală și cea profesională din viețile artiștilor este aproape invizibilă pentru că muzicianul respiră muzica pe care o studiază și atunci când nu este la instrument. Detașarea de evenimentul artistic (concert, concurs) la „terminarea” programului este imposibilă atunci când petreci 75% din zi pregătindu-te, studiind ore în șir. Apar blocaje, frustrări și îndoieli, iar frica de eșec pune sub semnul întrebării întreaga activitate de muzician. Mi se împărtășește des că problemele se intensifică mai ales în apropierea concertului, bătăile inimii sunt accelerate, scade calitatea somnului, piere pofta de mâncare, apar și dureri de stomac, toate acestea au un impact asupra concentrării și căutării acelei stări de serenitate pe care o asociază publicul care ascultă cu muzicienii.
Ce ironic, nu? Privim cu fascinație muzicienii, suntem impresionați când cunoaștem un pianist, o violonistă... admirăm o viață în care ceea ce este intangibil, acea pasiune ideală este meseria lor, însă pentru mulți muzicieni acest parcurs înseamnă o viață tumultoasă care deja din copilărie este plină de încercări.
O colegă pianistă descrie foarte clar relația dintre stres și durere: „Mă cuprindea panica înainte de sesiunile de studiu, știind că stresul va înrăutăți situația. Nu foloseam la nimic altceva mâna stângă, ca să o păstrez pentru studiu, și făceam lucruri cu teama de a nu declanșa eu durerea.” Cât de frecvent ai întâlnit această asociere între anxietate, stresul performanței și apariția sau agravarea durerilor fizice la muzicieni?
Conștientizarea unei dureri fizice pentru un muzician este o clipă declanșatoare de frică și spaima majorității muzicienilor. Încep să apară griji și scenarii („Dacă este ceva grav? Dacă nu îmi trece până în ziua concertului?”). Această frică declanșează la rândul ei neliniște, care se transformă în tensiune, iar muzicianul intră în ciclul anxietății.
În încercarea de a-și rezolva problema, aceeași pianistă spune: „Am fost la cei mai buni doctori ortopezi… apoi am trecut prin toată ramura de vraci, babe, maseuri, kinetoterapeuți… începusem din disperare să încerc orice mi se propunea.” De ce ajung mulți muzicieni într-o astfel de căutare disperată de soluții?
Pentru că încep să realizeze de fapt complexitatea problemei, că un singur leac nu vindecă și nu ajunge la cauză. Există în sistemul educațional și cel performativ contraste foarte mari între nevoile și așteptările muzicienilor și realitatea branșei. Branșă care este dură, competitivă și comparativă, cameleonică, dar de fapt ea este în mare parte mai degrabă o luptă solitară. Deși citim deja la compozitorul Robert Schumann despre dureri de mână și mai târziu și la pianistul Glenn Gould sau violonistul Yehudi Menuhin, cercetările aprofundate și dezvoltarea unei nișe terapeutice specializate pe sănătatea fizică a muzicienilor apar în anii ‘80, iar mai târziu și pe cea psihică. Întrebarea este, de fapt, când și unde ar trebui să intervină deja specialiștii în sănătatea muzicienilor. Având în vedere că trăim o avalanșă de „self-help” superficial în social media, ideal ar fi ca acest sprijin să vină în procesul de formare al muzicienilor, pentru a diminua nevoia de intervenții disperate sau de aplicare a pseudo-sfaturilor generale care nu se pot aplica la nevoi individuale.
Există o lipsă de specialiști sau de informare în domeniul sănătății muzicienilor?
Există încă relativ puțini specialiști în domeniul sănătății muzicienilor, însă acesta este un câmp aflat într-o evoluție constantă. Observ deja și în România o deschidere mai mare în această direcție, inclusiv prin interesul unor muzicieni de a se specializa în domenii conexe, precum medicina de recuperare, psihologia sănătății sau psihoterapie. În același timp, m-au surprins pozitiv inițiative precum includerea unor sesiuni de sănătate și well-being în cadrul unor competiții internaționale, cum este Queen Sonja Singing Competition sau Concursul Internațional „George Enescu”, cred că este un semn încurajator al unei schimbări de paradigmă. Și cred că asta indică o conștientizare tot mai clară a nevoii de susținere a muzicienilor nu doar din punct de vedere artistic, ci și uman.
În procesul ei de recuperare, pianista spune că a descoperit un lucru important: „De multe ori, deși ne doare un anumit loc, cauza și rezolvarea vin din altă parte.” Cât de des se întâmplă ca durerea resimțită de muzicieni să fie doar simptomul unei probleme aflate în altă zonă a corpului sau chiar rezultatul unor mecanisme psihosomatice?
Cât de des se întâmplă să ne doară stomacul după un conflict cu cineva? Sau cât de des ne doare umărul după ce am stat la computer ore în șir iar asta ne schimbă starea de spirit, cheful? Legătura dintre fizic și psihic este inseparabilă. De fapt starea de bine, opusul durerii, presupune o legătură armonioasă a corpului, minții și spiritului, și înseamnă conștientizarea faptului că fiecare acțiune, gând, emoție și convingere influențează în mod direct bunăstarea noastră.
Un alt student pianist descrie astfel apariția problemelor sale: „Postura proastă, încordată, cocoșată a spatelui, crisparea mâinilor și a brațelor în pasajele de virtuozitate, sedentarismul… au dus la dezvoltarea acestor dureri.” Cât de mult contribuie postura, tensiunea corporală și stilul de viață sedentar la apariția problemelor fizice la muzicieni?
Constructul psihosomatic este frecvent rezultatul îndepărtării de conștientizarea propriului corp, astfel ceea ce numim stresul psihic se resimte prin tensiuni acumulate la nivel corporal. Aș putea spune că o postură deficitară declanșează dureri în egală măsură pentru muzicieni și non-muzicieni, dar în cazul muzicienilor mișcările repetitive, poziția statică prelungită și o tehnică instrumentală ineficientă sau neadaptată corpului nu fac decât să amplifice tensiunea și chiar apariția unor noi dureri. În același timp, specific doar muzicienilor există și tulburări neurologice de mișcare cauzate, printre altele, de perfecționismul extrem, cum este distonia focală.
Același student spune că, în anii de studiu, nimeni nu i-a vorbit despre prevenție: „Niciun profesor nu mi-a zis și nu m-a învățat să fac anumite exerciții pentru a nu ajunge la probleme cu spatele, brațele sau gâtul.” Crezi că în sistemul de educație muzicală există o lipsă de educație privind sănătatea corporală a muzicienilor?
Categoric, și este confirmat de studii faptul că metodele pentru prevenție și sprijinul sănătății fizice, dar și mintale sunt insuficient implementate. Este nevoie de schimbări sistemice în pedagogia muzicală și în branșa artistică. Dar schimbarea sistemului vine din necesitatea și atitudinea comunității de muzicieni, care semnalează în toate formele nevoia de o orientare nouă unde sănătatea este parte componentă din procesul de formare artistică.
Momentan, performanța este sub umbrela perfecțiunii și a competiției, ceea ce pe termen lung nu este sustenabil. Profesorii de instrument, cei care poartă diverse roluri în viața muzicienilor, de pedagog, mentor, și chiar de autoritate (chestionabilă), sunt cei de la care pornește schimbarea. Însă și ei au nevoie la rândul lor de timp și spațiu și probabil și de o reactivare a motivației pedagogice ca să se concentreze pe asta. Ei sunt cei care pot construi modele de dezvoltare holistice, în care să se pună accent pe conștientizarea corpului, lucrul cu emoțiile, cantitate versus calitate în studiu și mai ales o regândire a greșelilor. Acel „mi-e frică să nu mă încurc”, propoziție pe care mulți nici măcar nu îndrăznesc să o rostească, înlocuit cu „ce înseamnă că mă încurc, ce fac dacă se întâmplă asta și ce pot face pe viitor ca să nu mă blochez”. Practic cum să ne împrietenim cu propriile greșeli, ca parte din procesul de performanță și nu cum să ne ascundem mai bine de ele.
Dincolo de studii și statistici, unde crezi că se află, de fapt, soluțiile pentru îmbunătățirea sănătății muzicienilor?
Am citit numeroase studii în ultima perioadă care atrag atenția asupra problemelor cu care se confruntă muzicienii. Totuși, dincolo de aceste constatări, soluțiile nu stau doar în măsurare și analiză, ci mai ales în practică și într-o atitudine orientată spre schimbare, nu spre critică și resemnare. Da, există exemple precum inițiativele din centrul de fiziologie muzicală Motion-Emotion-Lab de la Viena, unde se monitorizează nivelul de stres al muzicienilor, care sunt valoroase, însă ele trebuie completate de o dimensiune esențială: comunicarea individuală, care permite înțelegerea calității trăirilor emoționale și a modului în care stresul este experimentat de fiecare în parte, pentru că suntem diferiți.
Schimbarea devine posibilă atunci când ofertele educaționale sunt consecvente, iar cursurile dedicate prevenției și sănătății muzicianului sunt integrate în mod real în curriculum. Chiar dacă nu toți muzicienii resimt imediat nevoia acestor cunoștințe, ele contribuie la extinderea orizontului de înțelegere a sănătății în toate dimensiunile sale și la conturarea unei perspective mai conștiente și, în același timp, mai blânde asupra vieții artistice.
În momentul în care a vorbit despre durerile sale, studentul a primit răspunsul: „Hai nu te mai plânge atât, toți avem de-astea, e boală profesională.” Crezi că în mediul muzical există tendința de a normaliza durerea? Ce efect poate avea această mentalitate asupra tinerilor muzicieni?
Sper că există și vor exista din ce în ce mai puțin astfel de răspunsuri și știu că se semnalează din ce în ce mai mult astfel de reacții nepedagogice... Cred că tendința este de a nu privi îndeaproape asupra nevoilor fiecărui muzician în parte. Cauzele durerii pot fi atât de variate și câteodată o simplă conversație, cu urechi deschise spre a asculta, poate să diminueze durerea, să aducă un mod nou de a analiza și înțelege de unde pornește durerea. Pe de altă parte am stat de vorbă cu mulți profesori, dintre cei preocupați să-și adapteze predatul, și mulți mi-au împărtășit că nu au aceste resurse despre care spuneam și că „nu știu cum să fiu terapeutul studentului”. Iar asta ilustrează pentru mine cel mai bine problema generală: din păcate nu este privit ca ceva firesc și natural ca problemele, îndoielile, greșelile să facă parte din ora de instrument.
Crezi că există și o teamă de a vorbi deschis despre aceste probleme fizice sau psihice din cauza unor stigme încă prezente în mediul muzical – de exemplu ideea că durerea fizică ar indica o tehnică greșită, iar anxietatea de scenă ar sugera că nu ești „suficient de artist”, că nu ești făcut pentru această vocație? Sau poate din teama că, într-o industrie atât de competitivă, cineva ți-ar putea lua locul dacă îți arăți vulnerabilitățile?
Stigma este prezentă în continuare peste tot, nu doar în mediul muzical. Mediile sociale sunt pline de mărturii „sincere” despre cât de bucuroși, entuziasmați și binecuvântați sunt artiștii pentru concertele care urmează, în locuri în care alți muzicieni ajung doar cu gândul. Se creează astfel o discrepanță foarte mare între realitățile fiecăruia, între atelierul de studiu și Carnegie Hall. De fapt, incertitudini și dificultăți au sau au avut majoritatea artiștilor, doar că nu suntem învățați să vorbim deschis despre ele, exact din teama de a nu influența „vibe-ul” pozitiv al profilului. Să citim o dată despre o săptămână dificilă a unui muzician, o durere de stomac, un conflict cu un dirijor din cauza unei nepotriviri de viziuni sau de caracter sau despre o frică apărută înaintea unui concert. Poate ar face bine o apropiere de imperfecțiune...
Betablocantele sunt medicamente folosite în mod obișnuit pentru afecțiuni cardiovasculare, deoarece reduc efectele adrenalinei asupra organismului, încetinind ritmul cardiac și diminuând reacțiile fizice intense ale stresului. În lumea muzicienilor, ele sunt folosite mai ales pentru gestionarea anxietății de performanță (atenție! controlând simptomele fiziologice, și nu pe cele psiho-emoționale): pot reduce tremurul mâinilor, palpitațiile, transpirația excesivă, tensiunea arterială crescută etc. înainte de un concert ori audiție, fără să afecteze în mod semnificativ claritatea mentală. Deși utilizarea lor este relativ răspândită în mediile artistice și academice competitive, există încă o stigmatizare puternică în jurul acestor pastile, ca și cum apelul la ele ar însemna că artistul „trișează” sau nu este suficient de „autentic”, talentat sau stăpân pe sine. Din acest motiv, mulți muzicieni care folosesc betablocante aleg să păstreze acest lucru ascuns sau evită să vorbească deschis despre experiența lor. Una dintre puținele artiste care a împărtășit deschis experiența ei cu betablocantele este pianista Savannah Rae.
Sursă foto imagine principală: Pexels.
În mediul muzical se discută adesea, mai ales informal, despre folosirea betablocantelor pentru a controla simptomele fizice ale anxietății de scenă. Cum privești acest fenomen și care sunt riscurile automedicației în astfel de situații?
Da, este un subiect evitat și incomod dar pe care îl deschid intenționat în discuțiile cu muzicienii pentru că e important ca ei să fie conștienți de riscuri. Betablocantele vizează, în cel mai bun caz, simptomele, dar niciodată cauza, iar cei care apelează regulat la ele construiesc ideea falsă că nu mai pot cânta fără ele și ignoră efectele adverse (tensiune arterială mică, răcirea mâinilor, uscarea cavității bucale și multe alte riscuri). Cred că este vorba despre o dependență psihologică, iar prin răcirea emoțională obținută forțat dispare nevoia de lucru la încrederea în sine și în propriile resurse. Poate emoțiile sunt mai vii și mai calde atunci când inima bate mai tare.
Care este diferența dintre domeniul sănătății muzicienilor și muzicoterapia propriu-zisă? Unde se intersectează și unde se separă aceste două arii?
Ambele arii împart același mediu de exprimare, aceeași rădăcină: muzica. Sănătatea muzicianului se preocupă cu felul în care poate muzicianul să funcționeze și performeze mai bine prin prevenție, optimizare și suport muzical fiziologic. Muzicoterapia este în schimb o disciplină clinică, care acompaniază persoana (pacient/client) cu tulburări fizice, psihice și emoționale spre vindecare, reglare emoțională și dezvoltare prin muzică, prin intervenții terapeutice care au loc într-un cadru terapeutic. Ambele ramuri susțin dezvoltarea personală și grija de sine a muzicianului, a celui care performează și a celui care este terapeut. La rândul lor, muzicoterapeuții lucrează cu muzicienii prin diverse tehnici care îi ajută să redescopere și redefinească relația emoțională cu muzica.
De ce crezi că muzicoterapia este încă privită uneori cu scepticism în România?
Există încă multe confuzii despre cine este muzicoterapeut. Confuzia privind statutul muzicoterapeutului apare din cauza lipsei unei reglementări legale clare și a unor standarde profesionale bine definite, care ar putea susține și proteja practicienii formați, dar și beneficiarii. În absența acestora, diverse practici care implică muzica, precum activități de relaxare, animație sau educație, sunt adesea prezentate în mod eronat ca fiind muzicoterapie. Aceste oferte discutabile care se revendică drept „muzicoterapie”, fără a avea însă la bază o formare profesională adecvată, contribuie la o derută semnificativă în spațiul public și profesional, afectând atât înțelegerea domeniului, cât și siguranța beneficiarilor. Muzicoterapia nu reprezintă o activitate recreativă sau un simplu joc muzical, ci o formă de intervenție terapeutică structurată, desfășurată într-un cadru profesional, care implică responsabilitate, competențe clinice și respectarea unor principii etice riguroase.
Dacă ar fi să oferi câteva recomandări esențiale tinerilor muzicieni pentru a preveni problemele fizice, psihice și emoționale asociate studiului intens, care ar fi acestea? Pornind de la observația colegei mele pianiste – „Durerea este doar un semn că ceva nu este în regulă” –, cum crezi că ar trebui să învețe muzicienii să interpreteze și să gestioneze aceste semnale ale corpului?
Printr-o reflecție atentă a propriilor gânduri, cu asta aș începe. Apoi cu atenție pentru momentul prezent, pentru studiul la instrument cu conștientizare și urmărire a senzațiilor din corp. Dar mai ales prin integrarea exercițiilor de respirație și relaxare musculară. Îndemn către căutarea continuă a sensului expresiei muzicale și a dorinței de a nu stagna, pentru că, așa cum spune pianistul Daniel Barenboim, „nu devii muzician pentru că poți, ci pentru că nu poți trăi fără asta”.
