Pe final de vară, când începem deja să vorbim despre ea la trecut, am invitat trei autori români contemporani pe care-i citim cu plăcere să scrie câte o proză scurtă pentru Scena9. Am avut o singură cerință: ca poveștile să aibă, în orice fel își doresc ei, legătură cu vara. Anotimpul i-a dus în direcții foarte diferite, așa că, în săptămânile care urmează, veți putea citi aici despre tot soiul de lucruri pe care vara le poate scoate din oameni: tensiuni surde, prietenii la marginea destrămării, singurătăți și obsesii, îndatoriri și dinamici de familie.
În proza lui Remus Boldea, „Fratele cel mare”, un tip își ia liber de la muncă pentru o conversație pe care niciun fiu n-ar trebui să fie nevoit s-o poarte cu tatăl lui. Într-o zi aproape banală la Obor, printre mici, bere, Modern Talking și TikTok, încearcă să găsească momentul în care să-i pună tatălui o întrebare extrem de grea - și să înțeleagă ce înseamnă, de fapt, să fii „fratele cel mare”.
1.
Îmi scrie taică-miu pe messenger:
„Cf vi la obor”
Nu stă în București decât până la ora 4, apoi tre’ să se întoarcă acasă, la Petroșani. A venit cu unchi-miu și mătușă-mea pentru o consultație la ORL. Tata nu mai aude cu urechea stângă de acum doi ani când s-a pensionat. Acum câteva luni i s-a mărit pensia cu vreo 1000 de lei. De atunci e greu să te mai înțelegi cu el. Câștigi ceva, pierzi ceva.
Îi scriu:
„Hai că vin. Unde ești?”
Răspunde:
„la catedrală”
Eu:
„Bine, mă îmbrac.”
Pun telefonul la încărcat cât fac un duș rece. Mi-e greață. În stomac n-am decât o cafea. Iar am băut aseară. 4-5 beri. Bine că măcar am băut și apă minerală. E a 10 a zi de când beau câte 4-5 beri la rând. Sau 5-6? Nici nu mai știu.
N-am cum să beau suc cu taică-miu. Mai ales că vreau să discut ceva serios cu el. Genul ăla de discuție pe care un fiu n-ar trebui s-o aibă niciodată cu taică-su:
„Auzi, mă, tată, tu dai în mama?”
Remus Boldea (n. 1993, Motru) este scriitor și absolvent al Facultății de Filosofie a Universității din București. A debutat în 2022 cu volumul de proză scurtă A râs și tata, iar în 2025 a publicat, tot la Editura Trei, Degeaba ai citit atâtea cărți. A publicat proză și în reviste precum Revista de Povestiri, Familia și Scena9 și este, din 2022, unul dintre realizatorii podcastului RSS Reloaded.
Dar întrebarea e mai mult pentru efectul dramatic, pentru că știu că a dat. Mi-a zis mama. Acum câteva luni de Paște. Eram la țară, era primul Paște fără bunica, adică mama maică-mii. Mama se tot agita, cum face de obicei la sărbătorile astea, totul să fie gata, mâncarea, lumea să fie tratată cum trebuie. La un moment dat am simțit că ceva nu-i în regulă, parcă agitația ei era și mai intensă, nu putea sta locului, nu mai știu cum am prins un moment în care am rămas doar noi doi în curte. Atunci a izbucnit în plâns și mi-a zis:
- Dă în mine...
În fine, intru în duș, ar trebui să dau direct pe rece, dar nu pot, am nevoie să-mi relaxez mușchii. Nu mai am gel de duș. Mă spăl cu săpunul de mâini. După câteva ezitări îmi fac curaj și mă clătesc cu apă rece. Bine, e mai mult călâie, canicula intră și sub pământ...
Ies și-mi mișc brațele. Fac 28 de flotări. Măcar de 2 săptămâni le fac zilnic. Dar sunt apă de ploaie față de efectul berilor zilnice.
Cum am ajuns aici? Treptat, îți dai seama...
Mă îmbrac, îmi iau ghiozdanul și dau să mă încalț. Adidașii-s murdari, ar trebui să dau cu-o cârpă umedă pe ei, dar n-o fac.
2.
În tramvai găsesc un loc liber. Deschid cartea și mă las absorbit de ea. N-am chef să cedez locul bătrânilor. Azi nu. În general, da, dar azi n-am niciun chef. Bine, poate doar ăstora care par foarte bolnavi. Ca să evit o posibilă confruntate aleg să nu ridic deloc capul din carte.
Citesc „Mica mea inimă de om singuratic” de Vlad Drăgoi. Îmi place așa mult. Sigur, nu-i un roman perfect, nici măcar nu-l consider roman, ci mai degrabă un foarte lung poem în proză, dar e fascinant cât de multă singurătate poate trăi un om…
În cele din urmă mă ridic de pe scaun. Un bătrân care trage de un căruț din ăla specific pentru cumpărături are mai mare nevoie de el. Dar e ok, mai am 2 stații până la Obor.
Mi-e sete de apă, sunt semi mahmur, trebuie să-mi iau o apă. Cobor din tramvai, traversez parcul spre piața Obor, merg pe lângă un magazin, nu se poate plăti cu cardul. Pula apă.
Ajung la terasa Obor. Kitschul ăsta organizat... mă încântă textele lipite pe zidurile de plastic, fotografiile, muzica. O nostalgie fabricată. Micii sunt mediocri, dar câteva glume și câteva postere le dau un gust mai bun.
„Ești mai bețiv ca tac-tu” scrie pe un gard, pe-o foaie A4.
Sunt? Nu prea cred.
Cred că suntem la egalitate. Poate. Oricum eu nu fac așa de urât ca el. Bine, nici el nu face neapărat urât, doar vorbește multe prostii și are prea multă încredere în el.
În stomac n-am decât cafeaua neagră fără zahăr făcută la ibric. În curând i se alătură o bere la pahar, jumătate apa, jumătate bere. 8 lei. Bun preț. Ideal ar fi să nu beau deloc alcool. Să-mi iau o apă sau o cola. Și să port o discuție serioasă cu tata. Să-l iau direct? Să-i zic: auzi, mă, tu dai în mama? Tu o bați pe mama? Tu dai în ea? Din ăsta ești?
Cum poți să zici lucrurile astea pe apă plată? Sau Cola...
Mă așez la coadă la mici. Aproximativ 40 de persoane. E joi dimineața, ora 11 jumate, majoritatea oamenilor sunt la muncă. Acolo ar trebui să fiu și eu.
Dar mi-am luat liber ca să-l întreb pe tata de ce-o bate pe mama.
Încerc cumva să mă așez un metru mai în stânga, cât să nu-mi pierd locul la coadă, să pot fuma o țigară fără să-i deranjez prea mult pe ceilalți.
Din difuzoare se aude Modern Talking – You’re my heart, you’re my soul.
Nostalgie. Anii 2000. Asta era muzica pe care o asculta unchi-miu. Unchiul buldozerist bețiv. Am încercat să scriu despre el cu dragoste. El n-a citit. Dar a auzit că l-am făcut personaj negativ.
Mă rog, când ascult piesa asta știu sigur că nu mă mai pot întoarce acolo niciodată.
Coada se micșorează, sunt din ce în ce mai aproape de mici. După calculele mele, tata trebuie să ajungă și el. OK. O să mâncăm micii, bem o bere, și apoi o să-l confrunt. Nu pot să-l iau direct. Chiar așa, pe burta goală.
Telefonul vibrează. Mă sună tata.
- Da, unde ești? zic.
- Stai mă că greșii, zice el.
- Ce greșiși?
- Mersăi în altă parte, mă luai după unu care lucra la metrou.
- Cum adică? Unde ești?
- La Dristor. Acu vin, mai am 3 stații.
- Pfai, vii de atâția ani în București, îi zic și mă extrag din coadă.
- E complicat, totu-i complicat, zice el și râde.
- Ce fac? Iau mici acum sau mai stau?
- Mai stai...
- Bine, hai sună-mă când ieși de la metrou și iau atunci.
Îl întreb pe tip dacă pot să stau aici fără să comand, ca să nu stau din nou la coadă.
- Da, domnu, cum să nu, garantez eu, zice tipul de la tejghea.
- Mersi, îi zic, mă duc să-mi iau o bere de aici.
Beau deja a doua bere pe stomacul gol într-o zi când de fapt ar trebui să fiu la muncă... O zi de vară. Până la sfârșitul vieții n-o să mai am niciodată o vacanță de vară. Cu zilele alea lungi interminabile. Orice s-ar întâmpla până la sfârșitul vieții cred că singura certitudine e munca.
Așa că de ce să nu beau și a doua și a treia și a... 4a bere? Doar merit, nu?
Vine tata. Îl văd. E tot numai un zâmbet. Arată ca un actor de la Hollywood supus 55 de ani la o dietă balcanică: grătare, vin făcut în casă și muncă în 3 schimburi.
Între timp am luat micii. Găsim cu greu o masă și începem să mâncăm. Cum ar fi să-l întreb acum? Înainte să ia prima gură de mic: „Auzi, mă, tu dai în mama?”.
Să-i intre cu noduri mâncarea.
Însă... nu pot să fac asta, mai am nevoie de cel puțin o bere. În timpul ăsta îl las pe tata să vorbească despre ce s-a mai întâmplat pe acasă.
Îl studiez atent, încerc să accept că a făcut/face asta. De fapt cuvântul accept nu-i bun. Trăiesc. Încerc să trăiesc cu asta. E greu.
- Vin aici cum se duc alții la Arsenie Boca, zice tata.
Râd.
- Așa de mult îți place? întreb.
- Îmi ia stresu cu mâna, zice el și mai bagă un mic, apoi spală cu bere.
Cel puțin 4 colegi de-ai lui au murit de infarct la scurt timp după ce s-au pensionat. Nu-i ușor să fii sudor la cariera de cărbune. Statistic tata are șanse mari să o pățească, sper totuși să nu se întâmple. Dar dacă aflu azi că o bate mama de ani de zile aș mai spera asta? Nu știu, chiar nu știu.
- Ce mai e pe acasă? îl întreb și-mi aprind o țigară.
Față de el pot să fumez, față de maică-mea mi-e imposibil. Chiar dacă știe că fumez.
- Ce să fie... părăseală, zice tata, mai vrei o bere?
- Da, hai că mă duc se le iau eu.
Trebuie să găsesc momentul potrivit, poate acum că a terminat de mâncat. Cât aștept la rând mă gândesc la Darius, frate-miu mai mic. I-am zis și lui despre faza cu maică-mea de la Paște, când a început să plângă și să-mi zică că tata dă în ea. Da’ frate-miu mi-a zis direct că nu se bagă, are de învățat pentru bac, apoi urmează admiterea la facultate, n-are nevoie de stresul ăsta.
„Și oricum nu-i treaba noastră să intervenim.”
Așa mi-a zis.
Mi-a venit să-l înjur, păi bine, mă, sunt și părinții tăi, prostule... Dar nu i-am mai zis nimic, decât că mă descurc. Până la urmă sunt fratele cel mare, iar asta-i o treabă pentru frații mai mari.
3.
Mă întorc cu cele două beri. Din difuzoare se aude piesa Drumurile noastre toate a lui Dan Spătaru. „Se vor întâââlniii vreooodatăăăă...” Cât mă uit la taică-miu cum dă scroll pe TikTok mă întreb câți dintre noi am vorbi cu persoanele care sunt părinții noștri dacă de fapt n-ar fi părinții noștri?
Aleg să fac totuși un prim pas și-l întreb pe tata:
- Auzi, ce mai face mami?
Tata întoarce telefonul și face un selfie. Îl trimite pe grupul cu familia.
- Ce să facă, stă toată ziua în grădină, nu mai știe nimic altceva în afară de muncă, nu vrea să meargă și ea la un ștrand sau la o terasă... toată ziua muncește.
- Păi și tu o ajuți? plusez eu.
Dar nu-mi răspunde, schimbă subiectul, îmi arată un clip pe TikTok și mă întreabă dacă-i făcut cu AI, e un tip care cântă la saxofon.
- Normal că e, îi zic, se vede de la o poștă, tu nu vezi cât de nefirești sunt trăsăturile feței.
- Bă dă-l dracu, zice tata.
Apoi începe să-mi povestească despre cum s-a apucat să renoveze apartamentul, cum încearcă muncitorii să-l facă la bani, dar nu se lasă păcălit, că știe exact cât costă materialele.
- Abia aștept să văd cum o să iasă, îi zic.
- A, o să iasă fain, mă ajută prietenul meu LGBT-ul...
Râd. Tare.
- ChatGPT, se numește, tati, LGBT-ul e... cu totul altceva
- Nu știu, nu mă pricep, zice el.
- Vorbești des cu el?
- Toată ziua, da’ nici el nu știe multe, aiurează, îi scriu vezi că nu-i adevărat, el zice ai dreptate, am greșit...
Acum el râde tare.
Îmi mai aprind o țigară.
- Nu vrei să te lași? mă întreabă.
- O să mă las.
Termin țigara și mă duc la baie, îmi dau cu apă pe față, am tricoul lipit de spate.
Când mă întorc îl întreb direct:
- Deci zici că te înțelegi bine cu mami, nu?
El dă paharul de bere peste cap, mă fixează cu privirea și-mi zice:
- Nu mai vorbește cu mine.
- Păi de ce?
- Asta-i ultima bere, mergem după asta.
- Da, da’ de ce nu mai vorbește, ai făcut ceva?
- Le am și eu pe ale mele, zice el.
- Cu toții le avem, zic și mi se face instant scârbă de mine.
Eu cu cine țin de fapt? Respir greu, nu mai spun nimic.
- Nu-s perfect, zice tata, dar mamă-ta-i în stare să nu mai vorbească cu mine și-un an de zile.
- Da, știu, le are cu tăcerea când e supărată, țin minte că în liceu când s-a prins că fumez n-a mai vorbit cu mine 3 săptămâni...
Tata își bagă telefonul în borsetă, se ridică de la masă și-mi zice:
- Hai să mergem, că mă așteaptă ăștia.
- Hai.
Pe drum spre metrou îmi spune:
- Poate vorbești și tu cu ea, cu mine nu vrea să vorbească.
- O să încerc, îi zic și mă gândesc cum să demisionez din rolul fratelui cel mare.
Fotografie principală via Wikimedia. Piața Obor, mai 2006.
