Pe final de vară, când începem deja să vorbim despre ea la trecut, am invitat trei autori români contemporani pe care-i citim cu plăcere să scrie câte o proză scurtă pentru Scena9. Am avut o singură cerință: ca poveștile să aibă, în orice fel își doresc ei, legătură cu vara. Anotimpul i-a dus în direcții foarte diferite, așa că, în săptămânile care urmează, veți putea citi aici despre tot soiul de lucruri pe care vara le poate scoate din oameni: tensiuni surde, prietenii la marginea destrămării, singurătăți și obsesii care, în zilele dilatate de caniculă au, dintr-odată, prea mult loc să crească.
Există despărțiri pentru care avem toate clișeele și toate cântecele și altele pe care abia știm cum să le numim. În „Măsurători inexacte. Aida”, scriitoarea Cătălina Stanislav se întoarce la o prietenie care a ocupat, timp ani întregi, spațiul unei mari iubiri. Construită în jurul unei zile de festival, cu body glitter, pizza, foști iubiți, mici cruzimi și alte lucruri pe care două femei nu și le spun niciodată la timp, proza desface încet, în fâșii, o legătură alcătuită din tandrețe, gelozie, încredere și abandon.
Îmi amintesc vag că am citit o carte care începea cu ceva despre femeile cu inimi frânte de bărbați, dar și acum și atunci m-am gândit că despre femeile cu inimi frânte de femei nu se scrie aproape niciodată. Îmi vine să-i spun asta uneori, deși noi nu obișnuim să vorbim lucruri de genul ăsta una cu cealaltă. Sau nu mai obișnuim. Cine s-ar fi gândit, în ziua aia de pe plajă de când aveam câțiva ani, doi, trei, patru, când eu purtam costumul de baie întreg cu steluțe și ea purta ochelari de soare roz în formă de steluțe, că o să ne reîntâlnim? Când ne-au făcut ai mei poza pe spatele căreia scrie că sunt eu cu Aida, pe plajă la Eforie Nord în 2001. Nu și-a amintit de poză când i-am arătat-o, ani mai târziu, după Crăciunul pe care îl petrecuse flirtând cu prietenul meu cel mai bun de care eram iremediabil îndrăgostită. Mereu va spune că noi două ne-am cunoscut la Crăciunul ăla, când nici nu știu de unde a apărut în grupul nostru, dar noi ne-am cunoscut de fapt pe plajă, în Eforie Nord, în 2001, când am lăsat-o să mă îngroape în nisip și mi-a lăsat burtica afară ca să râdă de mine și părinții noștri ne priveau de pe scaune de pescuit în dungi, de sub umbrele cu Bergenbier.
Eram puțin amețită de la cel mai ieftin cocktail cu gin din festival când mă gândeam la chestiile astea și le scriam într-un mesaj pe care nu știam cui să-l trimit, dar de fapt știam cui, pentru că deși venisem la festival cu ea și iubitul meu, voiam foarte tare să i-l trimit unui tip cu care dezvoltasem un fel de relație în paralel, care consta numai în mesaje scrise și vocale, nu ne vedeam aproape niciodată, pentru că locuiam în orașe diferite. Dar nu era ca și cum el știa despre ea, pentru că de fapt relația noastră era destul de unilaterală, astfel încât ori de câte ori o menționam, el întreba Care Aida? De parcă ar fi fost un nume extraordinar de comun și aș fi putut avea chiar două Aide în viața mea. Până la urmă nu i l-am trimis, pentru că nu voiam să par disperată, l-am salvat în notes.
— Cu cine vorbești? m-a întrebat ea.
Am ridicat capul din telefon. Eram într-o zonă împădurită, undeva mai ferit de restul lumii, pe niște bean bags. Printre crengile copacilor cădeau raze de soare și ne strălucea pielea pentru că folosiserăm amândouă body glitter. Iubitul meu, total neimportant în povestea asta, stătea deja pe telefon de foarte multe ore și singura mea amintire cu el de la festival avea să fie că petrecuse foarte mult pe telefon, se strâmbase la aproape toate trupele în afară de una după care era nostalgic din liceu, o trapperiță pentru că arăta bine și încă unii pentru că erau foarte cool pe atunci. După ce ne vom fi despărțit, pentru că inevitabil aveam să facem asta, eu și Aida plecam să studiem împreună în străinătate după festival, putea să le spună fetelor de pe Bumble că îi văzuse acum niște ani la un festival și pe mine să mă omită total din conversație, de parcă nu existasem niciodată. I-am zis că vorbeam cu altcineva, cu altă prietenă, nici nu voiam să mă dau de gol cu relația mea paralelă și nici nu voiam să-i spun în general cu cine vorbesc. Avusese o viață romantică foarte precoce Aida, dar, pentru că nimerise și foarte mulți nesimțiți, simțeam mereu și că flirtează cu interesele mele romantice, dar și că le disprețuiește în egală măsură. Sau că disprețuiește ideea că eu aș fi în orice fel de relație sau combinație cu ei. Lucru care mă stresa deseori și pe care nu-l înțelegeam, așa că începusem să nu-i mai zic aproape nimic. Stând tolăniți pe bean bags, Aida a văzut o față cunoscută și s-a ridicat repede să se ducă să-l bată pe umăr. Era băiatul înalt cu care făcusem sex pentru prima dată, colegul ei de bancă, despre care nu i-am zis niciodată pentru că detestam felul în care se raporta la sex. Nu eram eu vreo pudică, dar Aida își începuse viața sexuală la 14-15 ani și de atunci încolo n-am mai putut avea o conversație cu ea despre altceva în afară de ea și iubitul ei cu care trebuia să facă skin to skin contact în absolut orice moment, oriunde, în oraș, la mine în cameră, la mine în apartament, oricând. Aveau inside jokes despre sex pe care de multe ori nu le înțelegeam, pentru că eu nu fusesem inițiată în lumea schimburilor de fluide și floră. Cu toate astea, eu eram cea care punea întrebările inconfortabile la doctor sau la farmacie, cea cu care mergea să-și facă analizele, cea la insistența căreia se ducea, de fapt, să și le facă, cea care cumpăra testele de sarcină atunci când era nevoie de ele și cea care stătea cu ea să dea pe gât o sticlă întreagă de Nestea cu piersici pentru că nu putea să facă pipi de stres. În timp ce ea a fugit să-l salute pe băiat, eu m-am prefăcut că nu-l văd, m-am ridicat și am întrebat dacă vrea cineva ceva de băut și m-am îndreptat spre un stand la întâmplare din festival ca să-mi iau o băutură pe care plănuiam să o beau foarte lent, pentru că uram wc-urile din festival și speram să nu trebuiască să le folosesc prea curând. Mă uitam cu coada ochiului la ea cum își schimbase brusc starea de spirit, pentru că era veșnic nostalgică după liceu și oricând avea șansa să se intersecteze cu fosta ei viață, în orice formă posibilă, era total altă persoană. Nu fuseserăm la același liceu, dar ne vedeam foarte des și împărțeam același grup de prieteni, niște oameni cu care mie îmi era foarte greu să dau ochii acum. Avusese diverși iubiți în perioada asta, înainte de relația care durase cel mai mult și relația pe parcursul căreia mă și ignorase cel mai mult, doar ca să se întoarcă înapoi în viața mea odată ce s-a încheiat. Noi două ne-am împrietenit pe bune într-o tabără la mare, stăteam în aceeași cameră, erau trei paturi, două suprapuse, unul dublu, iar ea stătea în patul de sus. Deși îmi aminteam de ea de la acel Crăciun cu câțiva ani în urmă (încă nu descoperisem poza de pe plajă), se purta de parcă nu ne cunoaștem și era distantă față de restul grupului. Eu dormeam în patul dublu cu o colegă de clasă și mai aruncam câte un ochi la ea să văd ce face, pentru că petrecea foarte mult timp în pat, dând mesaje de pe un Blackberry glisant care arăta ca o consolă de jocuri video mai micuță. Într-o zi, din senin, mi-a zis că crede că e însărcinată și că e foarte speriată, că e într-o relație cu un tip mai mare decât ea care e în armată și cu care își pierduse virginitatea într-un setting care pe vremea aia părea ideal pentru toate fetele. Fusese a big deal, cu cameră închiriată la hotel, cu petale de trandafiri pe pat, cu șampanie și lenjerie sexy. La mine se întâmplase în baia părinților mei, lângă o bicicletă statică pe care n-o folosea nimeni și unde fuseserăm întrerupți chiar de mine pentru că m-am răzgândit imediat ce l-am simțit înăuntrul meu și mi-am dat seama că nu așa îmi doresc să se întâmple și nu cu el îmi doresc să se întâmple. Am întrebat-o de ce crede că e gravidă și a zis că i-a întârziat ciclul. I-am zis că se mai întâmplă asta și atunci când călătorești sau schimbi mediul în orice fel și că poate e aceeași situație și la ea, dar că dacă vrea putem merge împreună să luăm un test și o să stau cu ea până îl face. Mă simțeam atât de flatată că avusese încredere să-mi zică asta, încât simțeam cum mă înroșesc până în vârful urechilor, doar că încercam să fiu și nonșalantă în același timp și să par cât de cât casual. Până la urmă i-a venit ciclul a doua zi și ne-am calmat amândouă, însă nu-mi puteam scoate din cap că face sex cu un tip de douăzeci și ceva de ani, ea având șaisprezece și am continuat să petrec foarte mult timp cu ea în tabăra aia în speranța că o să-mi dea mai multe detalii. Ne-am dus la mall împreună și și-a luat o Cola cu foarte multă gheață pe care a băut-o foarte repede pentru că era dependentă de Cola și după primele înghițituri și-a dus ambele mâini la sinusuri și a zis wow, brainfreeze, ceva ce aveam să aflu mai târziu că face foarte des când bea băuturi reci. Îi plăcea mult să flirteze cu băieți și era și foarte bună la asta, avea niște ochi verzi și mari foarte memorabili și era de ajuns să se uite în direcția lor de câteva ori ca să fie abordată, lucru care pe vremea aia pe mine mă aliena foarte tare. Altădată, fusesem cu ea la o terasă unde lucra o prietenă în weekenduri. Pentru că ea era o persoană foarte activă și avea foarte multe hobby-uri, mergeam deseori în oraș împreună și ea desena sau scria sau învăța vreo limbă străină și eu fie scriam, fie citeam ceva. Și stând acolo în liniște amândouă, au apărut doi tipi cu un pui de pitbull. Deși îmi plăceau câinii, a existat o perioadă în viața mea în care m-am temut foarte tare de ei și eram ușor inconfortabilă, însă ea a început acest joc de priviri cu unul dintre tipi, până când el ne-a chemat la masă cu ei, unde evident că eu nu voiam să merg, și din pricina câinelui, și pentru că eram o persoană precaută și erau evident mult mai mari decât noi. Tipul văzuse că desenează și a zis că și el desenează și îi propusese să se deseneze unul pe celălalt sau așa ceva. În astfel de momente deseori îmi vedeam viața ca pe o imagine obținută cu ajutorul unei drone și iată-mă singură la masă, un punct mic, alb cu negru, pentru că vara purtam doar culorile astea, obsedată fiind să nu îmi apară pete de transpirație pe haine. Mă prefăceam că am niște mesaje de dat pe telefon, tastând pe sub masă și încercând să-mi țin lacrimile în frâu. Aproape văd imaginea cum survolează în jurul capului meu cu păr ondulat și un pic sârmos de la umiditate, evitând cu privirea masa lor, sperând să se elibereze prietena barmaniță și să vină să stea cu mine la masă, sperând cumva, oricum, să scap de sentimentul ăsta, pe care aveam să-l am și mai târziu în viață, de copil murdar de marmeladă la gură, pe care nu are cine să-l șteargă.
— Hey, hai să-l saluți pe Andi, a urlat către mine chiar când mă îndreptam spre bar și am încremenit așa, întoarsă cu spatele, cu nasul încrețit și încercând să mă gândesc dacă e prea târziu să mă prefac că nu am auzit-o. M-am întors încet și, zâmbind absolut nesigur, am dat din cap în semn de salut și am întrebat Ce mai faci, Andi.
Pentru că ori nu știa să citească niciun fel de intonație sau expresie facială, ori realmente voia să mă rănească, i-a zis să ni se alăture puțin, dacă vrea. Eu nu mai vorbisem cu persoana asta de la un revelion la care fusesem foarte geloasă pe o fată și mă purtasem foarte urât cu el, dar în același timp și ca și cum am fi fost împreună, deși nu eram, ceea ce m-a făcut să mă gândesc săptămâni, dacă nu luni, la cât de disperată oi fi părut. El era brusc foarte drăguț și foarte carismatic și mă complimenta des, atât de des încât situația începea să devină una nepotrivită, pentru că eram aici și cu iubitul meu, totuși. Pe care îl înșelam emoțional, ar fi spus ea dacă ar fi știut, dar totuși. Mi se părea că se bucură de situația incomodă în care ne aflam deodată și o detestam că o provocase, că tipul putea să treacă liniștit pe lângă noi și să nu ne observe, dar, în schimb, ni s-a alăturat și a început o lungă excursie down memory lane care mie mi se părea extrem de inconfortabilă și mă uitam întruna la expresiile faciale ale iubitului meu, imaginându-mi cum aveam să mergem în camera de hotel și el urma să încerce din greu să nu pară deranjat de această interacțiune făcând tot felul de glumițe cu aluzii, așa cum îi plăcea să facă. Îmi venea să-mi dau pumni pentru că știam că îi spusesem cândva că a existat un băiat în viața mea căruia îi plăcea foarte tare de mine și care într-o zi mi-a dăruit o pungă de Haribo mâncată pe jumătate și din ea lipseau fix culorile care mie nu-mi plăceau și evident că menționase treaba asta și acum mă întrebam cât de repede avea să unească iubitul meu punctele cu linii ca să-și dea seama că despre el vorbeam. Sigur că oricum nu și-a amintit, cred că în punctul ăla al relației noastre îi păsa de mine cam cât de tare îmi păsa și mie de el, adică spre deloc. Însă Aidei i se păruse foarte wholesome toată această interacțiune și au vorbit neîncetat despre beții din adolescență și petreceri haotice în care toată lumea se cupla cu toată lumea și dimineți în care mâncam pâine goală cu muștar și ketchup și ascultam melodii pe care le ascultau și părinții noștri în tinerețe. Dacă o porneai pe Aida să vorbească despre liceu, nu mai termina niciodată, era perpetuu nostalgică după anii ăia în care eu doar am suferit și în care probabil mi s-au format cele mai oribile nesiguranțe. Doar că adevărul e că și eu aveam răni pe care doar o seară cu ea, doar noi două, un șpriț rece și țigările ei, le puteau vindeca. Însă ziua asta mă obosea din ce în ce mai tare. Spre seară, iubitul meu a zis că vrea să se culce, ceea ce evident că mă enerva la culme, pentru că tânjeam cu disperare să fiu cu cineva a cărui energie să se potrivească mereu cu a mea și eu nu aveam niciodată chef să mă duc devreme acasă și să dorm, chiar dacă nu făceam mare lucru, îmi plăcea să profit de absolut orice lucru la maxim și am suferit de un fomo teribil toată viața mea. Așa că am rămas doar cu Aida, care fuma cu poftă dintr-un pachet de Kent Click și se conversa prin mesaje cu iubitul ei din Italia, șezând turcește pe iarba de care eu nu prea voiam să mă ating că era și un pic umedă, și mă și temeam de căpușe. Îmi tot făcea semn să mă așez lângă ea.
— Nu crezi că sunt căpușe pe aici? am întrebat. Și-a dat ochii peste cap.
— Nu.
Și doar acest „nu” scurt pe mine mă liniștea imediat, o credeam imediat. Nu credeam pe nimeni altcineva, dar pe ea o credeam mereu. Crezi că fac vreun infarct? Nu. Crezi că dacă mergem acasă pe jos se ia cineva de noi la ora asta? Nu. Crezi că alunița asta arată dubios? Nu. Oare am atins din greșeală butonul de la aragaz și acum stă gazul pornit în casă? Nu. O credeam. Dacă răspundea oricine altcineva la întrebările astea, nu credeam o clipă. M-am așezat lângă ea și o vreme doar am tras tăcută băutura printr-un pai și am privit-o cum fuma țigară după țigară și își scria cu iubitul ei. Din când în când scutura scrumul de pe genunchii ascuțiți cu un gest rapid, cât să revină imediat la conversație. Îi vedeam colțurile gurii mișcându-se în lumina telefonului și încercam să intuiesc ce fel de conversație au, dar rareori îi puteam citi ceva pe față, mai ales dacă voia să nu citesc nimic. Și de obicei chiar voia să nu-i citesc nimic.
Cătălina Stanislav (n. 1995) este scriitoare, traducătoare și cercetătoare. A absolvit Facultatea de Litere din Sibiu și are un masterat în Studii de Gen la Utrecht University. În 2021 a debutat cu volumul de poezie Nu mă întrerupe (OMG Publishing), nominalizat la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, la Premiile Observator cultural, categoria Debut, și la Premiul Tânărul Poet al Anului. Cercetarea ei doctorală, la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, se concentrează asupra romanelor scrise de femei în România în secolul al XIX-lea. A tradus beletristică și teorie feministă și de gen.
Cu câțiva ani în urmă, chiar la începutul unei veri extrem de călduroase, pe la început de mai, când urma să îmi serbez ziua de naștere, m-a sunat foarte târziu într-o noapte. Nu dormeam, de obicei amândouă stăteam treze până târziu, de asta ne și plăcea să dormim una acasă la cealaltă, să stăm treze până noaptea târziu, să dormim în același pat și să o găsesc dimineața cu capul unde îmi erau picioarele, pentru că avusese mereu un somn foarte agitat. Am răspuns ușor enervată, fiind convinsă că are o criză legată de iubitul ei de atunci, pentru că trăia o dramă continuă cu acest băiat din Moldova pentru care mă lăsase baltă de nenumărate ori și care îmi dăduse un feeling prost de la început (și despre care avea să afle oricum, la finalul relației, că o înșelase de foarte multe ori). Nu, a murit tata. Asta a zis când eu am întrebat sictirită ce a mai făcut prostul de data asta. Îmi amintesc cum efectiv m-am scurs de pe scaunul de birou pe jos, în genunchi, cum îmi auzeam inima în cap și cum nu am reușit să scot nicio propoziție coerentă. Am îngânat ceva, am întrebat, cred, cum pot să o ajut, ce să fac, nu mi-a zis nimic, a ajutat-o un prieten cu toate lucrurile logistice, eu doar am ținut-o în brațe și i-am pupat obrajii sărați, înecați cu lacrimi, în fața sicriului tatălui ei, printre mătuși care voiau să-l atingă, ea suspinând dacă mai vine una și-l atinge, îi dau jos baticul și o tund zero. După ziua aia, nu am mai văzut-o plângând niciodată.
— Vrei să ne luăm ceva de mâncare? Mi-e foame, a zis.
— Da. Ce? Îmi era și mie de niște ore, dar dacă ziceam eu prima, sigur n-ar fi vrut. Mie îmi e poftă de burgeri, vrei să ne luăm?
— S-a închis food truck-ul de burgeri.
— Nu cred.
— S-a închis, că am văzut eu. Hai să luăm altceva.
Am dat o raită cu ochii să scanez ce mai era deschis și mai erau doar ceva fructe de mare și pizza. Mâine aveam un drum lung de făcut și eram prea paranoică și în general fără noroc la lucruri de genul ăsta ca să-mi iau fructe de mare dintr-un festival de la marginea Bucureștiului, iar pizza nu voiam pentru că mai mereu îmi cădea rău aluatul.
— Ok, nu mai e deschis. Nu vrei să ne comandăm un burger sau altceva? Sigur mai sunt deschise altele, ies eu și le iau și le aduc aici sau mergem spre cazare și luăm de acolo.
— Nu vreau. Ia-ți tu.
Mi-a scăpat un țâțâit scurt printre dinți. Nu voiam să plătesc singură transport, era prea scump.
— Bine, lasă, hai să luăm ce vrei tu.
Am luat două felii de pizza cu blat foarte gros și le-am mâncat în același loc pe iarbă. Era în continuare tăcută, dar parcă mai era ceva. Rămânea uneori o tăcere ca asta între noi, îmi era familiară. N-a existat om în viața mea cu care să comunic mai prost decât cu ea, pentru că nu exista nici furie în ochii ei, nici dezamăgire, ci o combinație de resemnare și ceva amenințător în același timp. Ca într-o noapte în club, la câteva săptămâni după ce murise tatăl ei, când băusem amândouă prea mult și dansaserăm numai una cu cealaltă. M-am dus la baie și i-am auzit vocea de pe cealaltă parte a ușii. Pot să intru? Dar n-a așteptat să răspund și a încercat clanța. I-am descuiat, a intrat și s-a lăsat pe vine în fața mea. Vorbea în șoaptă. Te iubesc foarte mult, a zis. Dar mi-e ciudă că tu nu pățești nimic rău niciodată. Mă doare că toate lucrurile din viața ta sunt bune și toate vin ca pe tavă. N-am zis nimic, nu și-a amintit a doua zi. Când ieșeam în club, era genul de prietenă care credea că îmi place să fiu abordată de tipi necunoscuți, că e un compliment. Avusesem multe prietene de genul ăsta în școala generală, când dacă mă plângeam că îmi dau băieții palme peste fund, ele ziceau că sunt norocoasă, că unele ar vrea. N-am știut niciodată cum să mă port cu genul ăsta de femei, și iată că și ea era așa.
Am mâncat feliile de pizza și i-am luat o bucată de salam picant care-i picase pe genunchi și am băgat-o în gură. I-am făcut cu ochiul și a zâmbit.
— Mă duc să mă spăl pe mâini, i-am zis.
Când m-am întors nu mai era acolo. Am făcut un cerc cu privirea să o caut, n-am mai văzut-o. Am căutat-o prin toate locurile din festival unde fuseserăm împreună, dar nu o găseam nicăieri și nu-mi răspundea la telefon. I-am scris iubitului meu, care evident a zis că probabil e ok și că să plec și eu și gata. Nu ne făceam astfel de lucruri una alteia din motive evidente, ne dădeam mesaje că am ajuns acasă safe, ne însoțeam noaptea una pe cealaltă, era destul de out of character. Când mai aveam un pic până să mă duc la cineva din organizarea festivalului (sau la poliție?) să întreb ce ar trebui să fac, am văzut-o dansând în grupul cu care era Andi. Mă observase, sunt sigură. Mi s-a părut că a schițat un zâmbet doar din colțul gurii, apoi și-a întors părul mare și perpetuu electrizat, mai ales vara, și i-am văzut un obraz sclipind în întuneric. Am luat-o încet spre stația de autobuz.
— Hai odatăăă! am auzit doar într-o ureche și am deschis ochii dezorientată.
— Ce se întâmplă?
— Trezește-te și împletește-mi părul, please.
— Ce?
— Fă-mi-l cum îl aveai tu ieri.
— Nu știu dacă pot pe altcineva.
Era pe pat în camera noastră de hotel, în poziția copilului, lângă urechea mea stângă. A țopăit în genunchi ca un iepuraș până la piciorul patului și s-a dat jos, îmbufnată.
— N-ai chef să mi-l faci ca al tău, e?
— Ce? Ai cinci ani? Nu cred că pot, dar dă să încerc.
— E ok, lasă. Merg să-mi iau o cafea. Vrei ceva?
— Nu, mersi. De ce ai plecat așa aseară?
— Tu ai plecat.
— Poftim? Aida, te-am văzut înainte să plec dansând.
— Și de ce nu mi-ai zis?
— Tu nu mi-ai zis!!
— Păreai îmbufnată rău că nu ți-ai luat burgeri și mi s-a părut cam de căcat să mă faci să mă simt prost că nu am avut bani de ei.
— Ce??
— Am mai avut chef să stau, atât.
— Păi poate și eu aș fi avut.
— Și de ce n-ai venit??
— Cum adică?? Că ai plecat fără să-mi zici. Am presupus că nu VREI să vin.
— Ok.
A apucat o cămașă de pe scaun și a trântit ușa.
[...]
În anul ăla de sărbători, am venit acasă amândouă. Am luat un zbor de noapte prin Varșovia și eram amândouă extrem de obosite și eu m-am certat cu un tip care lucra la aeroport, amândurora ni se părea că toată lumea era extrem de nesuferită și nesimțită cu noi, însă dintre noi două, doar eu eram relativ proaspăt despărțită și toate simțurile mele erau foarte ascuțite. Cât am stat acasă nu ne-am întâlnit, eu mi-am văzut de treaba mea, cu familia mea, și ea la fel. Într-o seară, după ce am dat de o tipă pe instagram care avea foarte multe like-uri de la fostul meu iubit și m-am enervat până am plâns, am sunat-o. Avusesem cea mai drăguță perioadă din viața mea cu ea în Anglia și am sunat-o pentru că mă simțeam singură și abia așteptam să ne întoarcem după vacanță.
— Eu o să merg în Italia să fac partea de muncă de teren pentru disertație acolo, mi-a zis. Și mi s-a dărâmat lumea în momentul ăla. Nu i-am zis niciodată cât de tare m-a afectat și cât de abandonată m-am simțit.
Ne-am întors împreună la finalul vacanței de Crăciun și am mai avut câteva săptămâni cât de cât libere, în care ne-am uitat la Twin Peaks și am mâncat varză de Bruxelles cu cartofi mici la cuptor, am băut Martini varianta ieftină și am fumat pe balcon. Înainte să plece, am ieșit la o cină în oraș și i-am făcut un mic cadou de despărțire, deși urma să se întoarcă în câteva luni. I-am dăruit un medalion cu o căsuță pentru că îmi zisese recent că tot ce și-ar dori pe lumea asta ar fi un loc în care să se simtă acasă și că visul ei cel mai mare e să dețină pământ și să-și construiască o casă și eu am făcut o glumă cu Ion al Glanetașului și ea a râs. Și l-a pus imediat la gât și m-a pupat pe obraz. A doua zi am condus-o în stația de tren din Durham și atunci a fost ultima dată când am văzut-o. Ne-am mai vorbit doar pentru că a venit pandemia și ea nu s-a mai întors niciodată în Anglia, i-am trimis toate lucrurile cu un serviciu de transport, i le-am împachetat și înfoliat. Peste câțiva ani m-am întors în România și de atât de multe ori am avut senzația că o văd, dar nu era ea. Într-un an de Crăciun mi s-a făcut foarte dor de ea și i-am scris un mesaj mai lung. Mi-a răspuns ceva sec și vag și parcă mi-a mai frânt o dată inima.
