Pe final de vară, când începem deja să vorbim despre ea la trecut, am invitat trei scriitori români contemporani pe care-i citim cu plăcere să scrie câte o proză scurtă pentru Scena9. Am avut o singură cerință: ca poveștile să aibă, în orice fel își doresc ei, legătură cu vara. Anotimpul i-a dus în direcții foarte diferite, așa că, în săptămânile care urmează, veți putea citi aici despre tot soiul de lucruri pe care vara le poate scoate din oameni: tensiuni surde, prietenii la marginea destrămării, singurătăți și obsesii care, în zilele dilatate de caniculă au, dintr-odată, prea mult loc să crească.
În proza de mai jos, „Să fie sănătos” de Dan Panaet, un jurnalist prost plătit și cam împotmolit în propria viață se trezește într-o vară bucureșteană fără bani și cu mult prea mult timp liber. Între excese de beri la terasă, sărit compulsiv din link în link și comparații cu foști colegi, din care clar nu iese bine, Paul își găsește în cele din urmă o misiune. E grandioasă, geopolitică, complet improbabilă și, pentru o vreme, fix lucrul de care avea nevoie ca să nu se mai gândească la viața lui.
Citise în acea dimineață că faraonul Seqenenre Tao, care a domnit pe la 1500 înaintea erei noastre, în timpul celei de-a șaptesprezecea dinastii, nu murise în bătălie, cum s-a crezut inițial, și nici nu fusese ucis în somn, așa cum sugera lipsa urmelor de violență de pe brațe. Potrivit unui studiu recent, faraonul, capturat în bătălie, fusese executat chiar pe câmpul de luptă. Mai întâi, o lovitură de topor i-a zdrobit maxilarul și l-a pus la pământ. O a doua lovitură i-a fracturat craniul și o împunsătură de cuțit sau de suliță la baza capului l-a omorât. Ce i-a atras atenția lui Paul a fost dramatismul brusc descoperit al acestei întâmplări de la începuturile timpului. Moartea faraonului intervenise înainte de orice eveniment istoric la care se putea gândi. O întreagă istorie a omenirii a urmat morții lui și iată că abia acum, în iulie 2023 s-a aflat adevărul și s-a făcut dreptate.
Pe Paul îl fascinau înțelesurile diferite pe care poate să le ia timpul, care trece și când aștepți metroul, și când se așază în brazde infinite peste moartea cuiva. Se gândea tot mai mult la asta pentru că, de o vreme, nu avea altceva de făcut. Viața lui se eliberase ca un apartament din care-ai mutat tot mobilierul și-a rămas cu pereții goi. Era vară, nu avea bani și stătea mai tot timpul singur, absorbit de seriale și de povești de pe internet. Revista la care lucra pe drepturi de autor plătise doar frânturi de contract în ultimele luni și-i dădea acum, drept compensație, timp liber nelimitat și-o evaluare indulgentă a textelor pe care le trimitea o dată pe săptămână. Paul nu se gândea să-și caute de lucru în altă parte. I se părea că trebuie să profite de timpul ăsta și se amăgea că vara oricum n-ai nevoie de mulți bani. E cald, e lumină și natura are grijă să te hrănească, chiar și la oraș. Când i se făcea foame, cobora trei etaje pe scări, prin briza rece a ferestrelor deschise la fiecare palier, și pleca la vânătoare prin pădurea de blocuri până la vânzătorii de pepeni de la Piața Norilor. Acolo, Paul alegea un pepene din grămada de pe trotuar, cerea să-i fie țăncușit și, după ce i-l și cântărea, vânzătorul avea mereu grijă să-i rotunjească suma în jos, nu în sus, cum făceau chelnerii și taximetriștii.
De când petrecea mult timp singur, Paul observase că el, ca om conștient de sine, se împuținează. Era ca și cum mintea lui se retrăgea din această lume, dar nu într-un mod violent sau dramatic; pur și simplu, trupul lui se descurca la fel de bine și fără. Lipsit de contacte umane, funcționa ca un automat. Era un fel de animal singuratic care cutreiera sălbăticiile prins într-o rutină simplă, care se repeta la infinit. Atunci când și-a dat seama că n-are amintiri distincte despre zilele în care face același lucru, s-a speriat ca de moarte și i-a scris unui vechi prieten, Șerban, să se vadă la o bere.
Au stabilit să se întâlnească la Nea Mihai, o terasă de la Timpuri Noi unde puteai să bei bine pe bani puțini. Și-au luat câte-o bere la draft, iar apoi au găsit un loc bun la umbră. Era încă devreme, ora la care beau șomerii cartierului și pensionarii. Paul se bucura de privilegiul ăsta, de a avea prieteni mai alcoolici decât el, pe care putea să-i scoată oricând la bere.
Dan Panaet (n. 1984, Buzău) este prozator, jurnalist și scenarist. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din București, unde a obținut un doctorat în filosofie politică. Între 2011 și 2023 a fost redactor la săptămânalul Cațavencii, iar din 2014 a scris scenarii pentru producții de televiziune, printre care Starea Nației și Las Fierbinți. În 2026 a publicat la Editura Trei volumul său de debut, Oameni suntem, care reunește nouă povestiri.
Lucrase cu Șerban în urmă cu vreo zece ani, la un cotidian național care între timp dispăruse cu totul. Paul scria reportaje pentru ziarul tipărit, iar Șerban lucra la ediția online, pe tura de noapte. Prietenia lor s-a sudat în acele dimineți în care unul începea programul de lucru și celălalt ieșea din tură și-avea urgent nevoie de-o bere ca să-l prindă somnul. Șerban n-a mai părăsit niciodată acest fus orar. Acum scria pentru o emisiune matinală și nu se trezea dimineața, cum făceau colegii lui. Prefera să stea treaz toată noaptea și să meargă la culcare abia la prânz, iar uneori nici atunci. Părea că trupul lui firav, cu un smoc de păr sârmos în vârf, n-are nevoie de odihnă și se-ncarcă de la soare.
- De ce nu pleci într-o vacanță? i-a spus Șerban, pe la a doua bere. Abia mai schimbi puțin aerul.
- De unde bani?
- Nu lucrezi?
- Ți se pare ție că lucrez? Suntem într-o joi la prânz, și stăm la bere.
- Dar îți apar textele în revistă. Asta contează. Altfel, fiecare cu programul lui.
Paul n-ar fi avut chef să se plângă, dar a ajuns să facă și asta. I-a povestit de banii care întârzie, de sediul pe care l-au evacuat pentru neplata chiriei, de colegii care-au plecat și-n locul cărora trebuie să scrie mai mult pentru bani mai puțini.
- Pleacă de-acolo, fă rost de bani! l-a sfătuit Șerban.
Acela a fost momentul în care Paul i-a expus o teorie la care se tot gândise în ultima vreme. În lumea noastră, lucrurile stau invers decât în balada cu greierele și furnica. La oameni, trebuie să muncești tot anul pentru ca vara să ai destui bani ca să pleci undeva. Dacă te-a prins vara fără bani, e deja prea târziu. Iulie și august sunt luni moarte, nimeni nu mai face angajări, nimeni nu mai organizează interviuri, iar dacă prin absurd îți găsești ceva de lucru, oricum banii vin abia toamna, când vremea vacanțelor a trecut. Vara, suferi pentru delăsarea din timpul anului, când ar fi trebuit să muncești. Doar că nu viața îți e pusă în pericol, ca-n cazul greierului care n-are cu ce să treacă iarna, ci confortul și poate un fel de succes social care-i direct măsurabil de ceilalți pe seama pozelor din vacanță.
- Atunci poți să faci altfel, i-a zis Șerban. Dacă vrei să creadă lumea că ai succes, poți să spui că vara asta în București e vacanța ta. Ai vizitat o capitală europeană. Ce vrei mai mult?
- Și de la toamnă? Iar vacanță?
- Nu, de la toamnă te muți. Cauți de lucru în altă parte și spui că-n București ai stat doar pe vară în vacanță, să te mai relaxezi puțin, să-ți încarci bateriile. Păi, nu?
- Păi nu ce?
- Nu e relaxare? Uită-te și tu!
Se apropia prânzul. Soarele urcase pe cer și începuse să ardă. Doar alte două mese erau ocupate la terasă la Nea Mihai. La una stătea singur un bărbat gras de vreo șaizeci de ani, îmbrăcat cu un tricou polo vechi care-i acoperea incomplet burta. Își ținea mâinile în poală și privea în gol. Dacă ar fi fost o statuie de piatră, nu s-ar fi mișcat mai puțin. La altă masă, doi bărbați tineri stăteau de vorbă, dar Paul auzea doar vocea unuia dintre ei. Celălalt, masiv și lent, presăra în discuție doar mișcări scurte ale bărbiei. Din ce-a înțeles Paul, unul dintre ei cânta într-o formație, iar celălalt voia să facă și el asta, însă nu-i era clar care-i care.
- E concediul perfect, unde mai vrei să pleci? Ai soare, ai liniște, ai bere ieftină. Dacă vrei, îți fac și poze, ca să pui pe Instagram. Dă-mi telefonul!
- A?
- Sau vrei să-ți fac poze cu al meu?
Paul și-a dat seama că tonul discuției îl irită și-l obosește, dar nu-i era clar dacă și înainte i s-ar fi părut la fel sau era ceva de dată recentă, poate din cauza unei sensibilități la care-l predispunea singurătatea. Ca atunci când ai stat mult pe întuneric și lumina bruscă te orbește.
A căutat să schimbe subiectul și într-un târziu chiar a reușit. Discuția a alunecat spre oameni pe care el, Paul, nu-i mai văzuse de mult timp și așa au ajuns să vorbescă despre Mircea. Mircea le fusese coleg și apoi șef pe vremea când lucrau la cotidian. Cu un an mai mic decât ei, era genul de om căruia încă de tânăr i se dau funcții de conducere. Pe Paul l-au fascinat mereu acești indivizi croiți să conducă alți oameni. Mircea vorbea mult, dar știa când să se oprească. Ai fi zis că spune tot ce-i trece prin cap, fără nici un filtru, dar de cele mai multe ori te-ntrebai ce gândește de fapt. Își etala discret importanța și, în ședințe, avea aerul sumbru al unui premiant. Când îi venea rândul să vorbească în fața șefilor mai mari, părea un sfânt tămăduitor care enumeră bolnavii puși pe picioare. Pentru că era gras, mereu îi ieșeau proaste analizele la ficat și-l auzeai urlând prin redacție că are consultații de plătit pe lângă ce era inclus în asigurarea medicală. Într-o zi, Paul s-a trezit gândindu-se: eu n-aș putea niciodată să discut așa problemele mele, de față cu niște necunoscuți.
Între timp, Mircea plecase cu totul din presă și acum ajunsese implicat într-un start-up fintech cu birourile în Londra, despre care se tot spunea că urmează să fie listat la bursă și că o să fie următorul unicorn românesc. Într-un interviu, probabil plătit, dintr-o publicație financiară de la noi, Mircea vorbea despre provocările care-i așteaptă. „Cine nu ține pasul cu timpurile riscă să rămână în 2023” era citat în titlu, de parcă ar fi aterizat din altă galaxie și-ar fi descoperit cu stupoare că încă trăim în Evul Mediu. Șerban continua să vorbească despre acel interviu cu o ironie amestecată cu admirație. Părea că spune: era ca noi și uite unde a ajuns; poate că într-o zi, dacă avem noroc, o să ajungem și noi celebri, vorbind în documentarul pe care Netflix o să-l facă despre el.
- Să fie sănătos! i-a zis Paul.
I-ar fi venit să fie mai tranșant, aproape agresiv, dar știa că Șerban mai vorbește cu Mircea și n-ar fi vrut să ajungă la urechile lui niște cuvinte prea dure. Să fie sănătos era suficient. În fond, ce făcea? Îi dorea celuilalt sănătate, ceea ce e literalmente cel mai salutar lucru pe care poți să-l faci față de o persoană cu care n-o să te mai intersectezi niciodată. Iar Mircea chiar avea nevoie de sănătate. În zece ani, problemele lui cu greutatea doar s-au agravat. Nu-i folosea la nimic să se bucure Paul pentru succesul lui, o urare de sănătate e de-o mie de ori mai valoroasă, iar dacă Șerban alegea să o transforme în altceva („a zis că i se rupe de tine”), atunci el era cu conștiința curată și doar mesagerul a fost neonest.

Când a ajuns acasă moleșit după trei beri, Paul s-a întins pe canapeaua din garsonieră și a adormit cu telefonul în mână. S-a trezit după vreo oră, plin de sudoare în bătaia soarelui de după amiază. A tras draperiile, a dat drumul la aerul condiționat și s-a dus la bucătărie să-și facă o cafea. Reușise să scape de senzația că se dizolvă în singurătate, dar acum altceva îl sâcâia. Succesul lui Mircea și al tuturor celor ca el îi stătea pe creier. Îl făcea să se gândească la cum își irosise viața până atunci. Și nu doar viața, s-a gândit el în timp ce-și răcea cafeaua fierbinte din cană cu o măsură egală de lapte. Își risipise mintea pe mici detalii care-i atrăgeau atenția pentru un moment și-n care plonja cu capul înainte ca și cum ar fi universuri infinite. Nu-și construise ca alții, o carieră. La 34 de ani, intra în faliment dacă i se strica mașina de spălat.
S-a întors în cameră cu cafeaua în mână și s-a așezat la biroul pe care-și ținea laptopul. În spatele lui murmura aerul condiționat. Mintea i se limpezise de la somn, cafea și răcoare și se simțea cuprins de un sentiment al urgenței, amestecat cu multă încredere-n sine. Până acum poate că n-a făcut nimic, dar de-acum încolo ce i-ar sta în cale? Lumea era un cub Rubik care i s-a pus în palmă și pe care trebuia să-l rezolve. Sigur exista o cale să-și transforme mintea în bani, ca să nu mai trăiască această umilință recurentă a verii în oraș.
Spre seară, răsfoind internetul în căutarea unui capăt de ață pe care să-l apuce, a dat de cazul lui Serghei Erbashev. Pentru cine nu-și mai aduce aminte, Erbashev, om de afaceri și disident, locuia de vreo 20 de ani la New York, dar a făcut greșeala să pună piciorul în consulatul din Ciudad de México al republicii central-asiatice în care se născuse. Nimeni nu l-a mai văzut ieșind de acolo. Soția lui a alertat autoritățile după trei zile. După alte două zile, trupul i-a fost găsit pe un câmp, tranșat și înghesuit în geamantane. Sadgiev, tânărul președinte al republicii, a negat orice implicare, deși se vedea clar pe înregistrările de pe stradă că bagaje suspecte sunt scoase din consulat. Atunci când speța a ajuns în atenția lui Paul, tocmai sosiseră primele rezultate ale anchetei interne pe care-o comandase Sadgiev: disidentul nu murise în consulat, însă un angajat al consulatului a fost amendat că nu s-a îngrijit ca Erbashev să ajungă siguranță acasă, știut fiind că Ciudad de México poate deveni un oraș periculos după lăsarea serii.
A doua zi, Paul a căutat reacții. Biden a spus că-n asemenea cazuri e nevoie de o anchetă independentă, dar a lăsat de înțeles că ancheta s-a făcut deja și că rezultatele sunt cele pe care le știm. Președintele Mexicului a sugerat că e posibil să fie vina cartelului Sinaloa, cu care Erbashev se intersectase în trecut. Dinspre UE nu s-a auzit nimic, pentru că Sadgiev, singurul opozant al lui Putin din regiune, trebuia păstrat ca prieten. Doar presa vorbea despre implicarea evidentă tânărului președinte, dar ca un ecou care se stinge treptat.
După o săptămână în care a citit toate știrile despre uciderea lui Erbashev cu frenezia cu care urmărești traseul naționalei tale la mondial, l-a chemat pe Șerban la o bere în Tineretului. Voia să-i spună ce-are pe suflet.
- Cineva trebuie să facă dreptate în cazul ăsta, i-a spus.
- Adică?
- Sadgiev, ăla. Parcă prea scapă ușor când e evident că el e criminalul. Știi ce mă enervează cel mai tare? Că știm cu toții că el l-a omorât pe Erbashev și el știe că noi știm, dar nu face nimeni nimic. Și nici măcar nu recunoaște. Măcar de-ar recunoaște. Chiar ne ia de proști?
- Tu n-aveai nevoie de bani ca să pleci într-o vacanță?
- Ce legătură are?
- Are, că atunci când te plângeai de bani nu te-am văzut așa de pornit.
- Încerc să nu mă gândesc doar la mine. Mai sunt și alții pe lume.
- A murit, gata, nu mai poți să faci tu nimic.
Puțin jenat de toată discuția, Șerban s-a uitat în stânga și-n dreapta ca și cum ar fi căutat cu privirea pe cineva care să-l ajute să schimbe subiectul.
- Băi, pe bune, prea te aprinzi de la știri. Se-ntâmplă multe lucruri pe lumea asta. Nu trebuie să te consumi acum din orice. Mai mor și alți oameni, dar nu afli tu de ei. Zici că ești străbunică-mea. După ’90, când și-a luat televizor și-a început să se uite la știri, era convinsă că vine sfârșitul lumii. Trecuse prin două războaie mondiale, trei dictaturi și-un holocaust, dar se gândea că un accident de tren în India, un cutremur în Chile și-un uragan pe coasta Americii, toate prezentate în același jurnal, anunță Apocalipsa iminentă.
- Și n-avea dreptate?
- Cu ce?
- Uite unde se-ndreaptă lumea!
Paul a tras adânc aer în piept, ca și cum s-ar pregăti să spună ceva important. După un moment de ezitare, s-a uitat la pădurea de sticle goale care se adunase pe masa lor. Nu trebuia să mai aibă rețineri. De la patru beri încolo ar trebui să spui orice și să-ți fie iertat.
- Mă gândesc să fac eu dreptate în cazul ăsta.
- Fă dreptate, fratele meu.
- Adică să-l asasinez pe Sadgiev. Dacă nimeni nu se bagă, o fac eu.
- Eu te înțeleg, dar cum o să-l convingi să vină până-n Tineretului? Că tu bani să mergi în altă parte am stabilit deja că n-ai.
- Eu vorbesc serios, a încercat Paul să suprime râsul celuilalt.
Și chiar vorbea. Se gândise mult în ziua aia la crima comisă cu impunitate la Ciudad de México. I se părea că cineva îl minte în față și încearcă să-l ducă de nas cu ipoteze și explicații care sunt evident false. Nu era nici el absurd. Era gata să-i treacă cu vederea crima lui Sadgiev, dacă președintele ar fi avut cinstea să spună că da, el a făcut-o. Dar așa, să afirmi că albul e negru și negrul e alb nu se face. Oare nu trăim în aceeași lume, nu avem aceleași simțuri, nu vedem lucrurile la fel? Și-apoi, mai era figura lui Sadgiev. Era de aceeași vârstă cu el, născut tot în ’89, dar avea tot ce lui îi lipsea. Fiu al unui oligarh local al gazelor naturale, școlit în Elveția, Sadgiev devenise peste noapte cel mai important lider din regiune după ce păstrase legăturile cu vestul fără să-l sfideze fățiș pe Putin. În vizitele internaționale, apărea de multe ori alături de cei trei copii ai lui. Paul nu știa cum arată soția lui Sadgiev sau dacă măcar copiii au aceeași mamă. Pagina de Wikipedia era evazivă în privința asta și nici în mesajele anonime ale detractorilor de pe Reddit nu a găsit nimic, în nopțile sufocante în care stătea cu ochii în laptop până la 3 dimineața.
- Uite, dacă tu vrei să comiți un asasinat, eu te susțin. Promit să nu te reclam la poliție decât după ce se-ntâmplă tot.
- Ce prost ești!
La început, se gândea la planul ăsta ca la o problemă abstractă, o ipoteză care te stimulează să-ți pui mintea la treabă. Oare, dacă ar încerca asta, ar reuși? N-ar trebui să fie greu. Lumea e un mecanism complicat, dar, fiind totuși un mecanism, toate piesele sunt legate între ele și nu-i imposibil să ajungi la o altă persoană, chiar dacă trăiește de cealaltă parte a planetei. Apoi, tocmai pentru că planul era doar în capul lui și nu avea legături tangibile cu realitatea, a început să-l exploreze tot mai mult. I se părea că e ca și cum ar comite o crimă în vis. Crima s-a produs, dar nicăieri în lumea noastră nu e vreo urmă a ei.
A doua zi după ce-a băut iar cu Șerban, s-a trezit devreme. Era mahmur și nu dormise bine. În garsonieră era încă întuneric și-o căldură umedă, înăbușitoare. A dat draperiile la o parte ca să facă lumină și, când a deschis geamul, a simțit pe piele, ca o procesiune bruscă de furnici, aerul rece al dimineții. Atunci și-a dat seama că de asta are nevoie.
Nu se făcuse încă șapte dimineața atunci când a ieșit la plimbare prin Tineretului. A dat o tură de lac și a urcat treptele spre ieșire cu tema muzicală de la Rocky în căști. Poate că nu știa de unde să apuce planul de asasinat, dar, înainte de orice mișcare, trebuia să se asigure că e antrenat fizic. Marți dimineață, înainte să-și scrie textele pentru revistă, a ieșit iar în parc, de data asta într-un echipament improvizat pentru alergare. A sprintat ca nebunul pe câteva segmente scurte la început și-n rest a mers la pas normal pe malul lacului. La umbra unui copac a văzut coliba de cartoane a unor persoane fără adăpost care dormeau cu picioarele afară. Tot la Sadgiev s-a gândit și atunci. Dacă Serghei Erbashev n-a avut nicio șansă, ce să mai zică de acești oameni? Sadgiev i-ar strivi ca pe niște muște fără ca nimeni să-ntrebe de ei. Lui Paul i-ar fi plăcut să aibă un martor în interiorul minții lui, care să constate în momente de felul ăsta ce gânduri generoase are.
A început să facă flotări. Mai întâi cinci, apoi zece și tot așa. După o săptămână, ajunsese la treizeci, dacă le făcea incorect și în grabă, sau douăzeci, dacă ținea să coboare cu pieptul până pe covor.
Seara, înainte de culcare, își dădea tricoul jos ca să-și urmărească progresele. I se părea că arată la fel, dar, după câteva zile, și-a dat seama că dacă își palpează unele zone, corpul lui are acum o altă textură. Așa a descoperit și gâlma de sub coaste. Căuta să vadă dacă i-a mai dispărut din grăsimea de pe oblicii externi atunci când a dat peste o bucată de carne care se mișca liberă sub suprafața pielii.
A doua, a ajuns la clinica medicală cu patruzeci de minute înainte de ora la care-și programase consultația. În timp ce se plimba dintr-o parte în alta a holului, s-a gândit cât de mult i-ar plăcea să-și păstreze locul în lumea asta, așa cum e ea, cu toate nedreptățile ei. Medicul de la ecografie i-a spus că e un lipom banal, cel mai probabil benign, fără urme de vascularizare. Nu trebuia să-și facă griji. Era caz de operație doar dacă se mărea și începea să-l deranjeze estetic. Paul a răsuflat ușurat, dar, la întoarcere, în timp ce traversa la un semafor de pe Șincai, a simțit o durere sub coaste, în zona gâlmei, care n-ar fi trebuit să fie acolo.
N-a căutat pe google alte informații și nici nu i-a spus nimănui de vizita la medic. Șerban, însă, l-a întrebat după vreo trei săptămâni, pe final de august, ce-a mai făcut cu asasinatul. De la știri n-a auzit nimic. Oare așa de discret a fost? Atunci, Paul a trebuit să-i povestească de cele mai recente frici ale lui, care i-au mutat atenția în altă parte și i-au reconfigurat traseul acestei veri.
- Uită-te la partea bună, i-a spus Șerban. Dacă e nevoie de bani pentru tratament, ai la cine să apelezi.
- Am?
- Poate ceri ajutor de la prietenul tău, Sadgiev.
La început, Paul n-a avut nicio reacție, dar pe urmă, în timp ce râdea, s-a gândit că ar fi culmea să moară chiar acum, când a început să înțeleagă cum funcționează viața asta, de fapt.






