Fără să fi citit vreo altă carte de Cornelia Funke, am ales Regele hoților (Ed. Arthur, traducere de Iulian Bocai) ca lectură pentru grupa intermediară (da, între timp avem trei grupe de „noi cititori”, pentru că am primit o mulțime de mesaje de la copii care-și doresc să participe, așa că i-am împărțit, după vârste: 9-11 ani, 12-13 ani și 13-14 ani). Știam o mulțime de lucruri despre autoarea germană de bestseller-uri pentru toate vârstele (printre care și faptul că acum locuiește într-o vilă din Toscana unde organizează an de an rezidențe artistice), însă nu mă atinsesem nici măcar de vreun volum din Inimă de cerneală.
Dintr-un motiv ciudat, popularitatea acestei serii fantasy nu mă atrăsese deloc; în schimb, coperta și scurta descriere a volumului Regele hoților mi-au făcut cu ochiul imediat, recunosc că în mare parte și datorită slăbiciunii pentru canalele și aleile întortocheate și pline de mister ale Veneției. Nu mă îndoiam că o poveste plină de întorsături neașteptate, deghizări și urmăriri, plus o doză subtilă de magie, va fi o lectură cât se poate de plăcută pentru cei șase mici cronicari. De data asta, am avut consens general și dezbaterile s-au concentrat mai ales asupra personajului preferat, iar copiilor le-a plăcut să-și imagineze diverse backstories pentru personajele secundare ale cărții, despre care autoarea nu ne dă prea multe detalii, preferând să se concentreze pe o construcție narativă cu multe surprize.
Regele hoților e o poveste fantasy plină de aventură și presărată cu un pic de magie. Ajungând în Veneția ca să scape de mătușa lor, Prosper și Bo se alătură unei bande de copii hoți care trăiesc într-un cinematograf părăsit. La început totul merge perfect, apoi apar probleme atât în afara grupului de copii, când mătușa băieților angajează un detectiv ca să-i găsească, cât și înăuntrul grupului, când află că Regele Hoților, liderul lor, nu este chiar cine pare a fi.
Povestea conține personaje colorate, cum ar fi Scipio, un băiat pe care nici măcar prietenii lui nu-l cunosc foarte bine, sau Bo, fratele mai mic al lui Prosper, care continuă să vadă lumea într-un fel mai copilăros, chiar și trăind cu o bandă de hoți. Mai e și Victor, un detectiv cinstit, dar frustrat că cei doi frați, împreună cu prietenii lor, se dovedesc a fi ingenioși și greu de prins.
Mi-a plăcut cât de frumos sunt descrise străzile, casele, bisericile și însuși spiritul Veneției – te face să te simți de parcă te afli acolo, în Piazza San Marco, în cinematograful Stella sau oriunde se aventurează eroii cărții. Am apreciat modul în care sunt strecurate în dialog și câteva cuvinte în italiană, ajutând la crearea atmosferei.
Totuși, au fost și lucruri care mi-au displăcut. Mi s-a părut că povestea a început un pic mai greu. Nu pot spune că m-a prins de la primele pagini, de abia după ce am trecut de câteva capitole și a început acțiunea propriu-zisă, a ajuns să fie mai interesantă. Însă, pe măsură ce misterul avansa, povestea a devenit din ce în ce mai captivantă, iar spre sfârșit eram deja cu sufletul la gură, așteptând să văd cum se va rezolva totul.
În carte nu sunt dezvăluite prea multe despre personaje, nici măcar despre cele principale – Prosper, Bo, Mosca, Viespe și Riccio. Mi-a plăcut mult de Mosca, cu dragostea lui pentru bărci. Îmi place să-mi imaginez că, înainte să se întâlnească cu Riccio și Viespe, iar mai târziu să fie găsit de Scipio, trăia cu bunicul lui într-un atelier la marginea apei. Acesta era mecanic, iar de la el a învățat Mosca să repare bărci, radiouri și multe altele. (Maria Cioflec, 13 ani)
🔳 🔳 🔳
Deși, după nume, pare a fi o persoană rea, nemiloasă, chiar și crudă, nu este așa! Regele hoților poate fi comparat cu Robin Hood, fură de la cei bogați și dă la cei săraci – în cazul lui, o bandă de copii orfani care bântuie canalele Veneției. De curând, li s-au alăturat doi frați, Prosper și Bo. După moartea mamei celor doi, Bo urma să fie adoptat de mătușa și unchiul lor, iar Prosper să fie trimis la un orfelinat. Cum nici unul, nici celălalt, nu îi plac pe unchiul și mătușa lor, au decis să fugă din orașul lor natal în Veneția. Acolo li s-au alăturat lui Riccio, Viespe și Mosca.
Între timp, Estera Hartlieb, mătușa lor, angajează un detectiv din oraș pentru a-i urmări, prinde și aduce înapoi la ea. Oare va reuși detectivul în misiunea lui? Ce se va întâmpla cu copiii? Singurul mod de a afla este să citești singur cartea.
Cornelia Funke are un fel aparte de a scrie. Nu numai că povestea poate lua întorsături în cele mai surprinzătoare moduri, în așa fel încât îți este greu să te oprești din citit, dar și modul în care descrie te face să te simți că ești acolo, pe o străduță din Veneția.
Din cauza regulii din grupul copiilor care spune că niciunul dintre ei nu este obligat să spună nimic despre trecutul lor, majoritatea sunt învăluiți de o aură de mister, fiind cunoscute puține amănunte despre fiecare. Așa că fiecare cititor este lăsat să-și imagineze originea personajelor, după bunul plac. Părerea mea este că Riccio a crescut într-o familie cu certuri dese, până când a fugit de acasă. Mai târziu, el a fost prins și dus la un orfelinat, dar a fugit și de-acolo. Pentru câteva zile a trăit pe străzi, până când s-a întâlnit cu Scipio care i-a oferit un loc de dormit. (Alexandru Furfurică, 13 ani)
🔳 🔳 🔳
Cine se plimbă, fără știrea nimănui, pe întortocheatele canale ale Veneției? Cine locuiește în Ascunzișul cu Stele? Cine sunt cei care cunosc diverse metode și vicleșuguri pentru a scăpa de polițiști și detectivi? Nimeni alții decât o bandă de orfani, pricepuți la mici tâlhării, conduși de fascinantul și misteriosul Rege al Hoților.
Când Prosper și Bo fug de acasă și ajung în orașul ridicat pe ape, se alătură grupului de copii ce par ai nimănui. O vreme totul merge bine, însă lucrurile încep să se complice atunci când malefica și egoista mătușă Estera, care dorește să îl ia pe Bo de la fratele său, își dă seama că nepoții ei nu s-ar putea afla altundeva decât în uimitorul Oraș al Lunii, despre care mama lor le spusese multe și frumoase povești. Estera pornește în căutarea lor și îl angajează pe Victor, un detectiv particular, iubitor de țestoase și mustăți false.
O descoperire neașteptată despre Scipio, Regele Hoților, este pe cale să destrame grupul. Amenințați de iarna geroasă, cu Bo capturat de Estera și o geantă plină cu bani falși, totul pare pierdut. Însă lucrurile se rezolvă în mod neașteptat prin intervenția excentricei Ida Spavento și a detectivului Victor, la care se adaugă neascultarea lui Bo și transformarea în copil a necinstitului comerciant de artă Barbarossa, ce s-a produs prin magia caruselului Surorilor Milostive.
Probabil că nu întâmplător Veneția a fost aleasă drept fundal pentru desfășurarea acțiunii. Mi s-a părut că orașul poate fi considerat de-a dreptul un personaj, care îi protejează și îi ajută pe cei care au un suflet sincer și pot crede în miracol. Citind descrierile minunate ale Orașului Lunii, n-ai cum să nu-l consideri un loc fermecător sau chiar să-ți dorești să-l vizitezi într-o zi!
La fel de fascinante sunt și câteva dintre personajele-copii. Cartea se încheie fără să ne dea prea multe informații despre Mosca, Riccio sau Viespe. Chiar dacă aflăm numele adevărat al acesteia din urmă, despre trecutul ei nu se spune nimic. Poate că acest lucru nu este întâmplător, ci are rolul de a lăsa imaginația cititorilor să prindă aripi. M-am întrebat de ce a ajuns Viespe să locuiască singură la Veneția. Bazându-mă pe un indiciu din text, aș spune că a fugit de la părinții ei. Dar pot fi și alte variante! Tu ce crezi? Citește cartea și formează-ți o părere! În orice caz, dacă te numeri printre pasionații de cărți fantasy, presărate cu mister, vei îndrăgi cu siguranță romanul Corneliei Funke! (Sonia Abrudan Caciora, 12 ani)
🔳 🔳 🔳
Regele hoților de Cornelia Funke mi-a captat atenția încă de la primele pagini, fiind o poveste antrenantă despre prietenie și încredere. Aici întâlnim șase copii ai străzii care trăiesc într-un cinematograf părăsit și care își duc traiul în mare parte din furat. Mi-a plăcut la această poveste faptul că, deși condițiile în care copiii trăiau nu erau foarte bune, ei nu încearcă să-și găsească un nou cămin, la orfelinat sau la vreo mătușă bogată, ci preferă să rămână împreună, căci se simțeau ca o familie. Cartea mai pune în discuție și ideea de copil care vrea să ajungă adult și invers, mai ales când aceștia găsesc un carusel misterios în care, dacă te dai, poți deveni adult sau, dimpotrivă, copil.
De asemenea, pe lângă această ispititoare descoperire, vin și multe alte probleme cu care copiii trebuie să se confrunte... vor rămâne oare uniți în tot acest timp?
În timpul lecturii, m-am întrebat despre trecutul personajelor, pe care autoarea pare că l-a lăsat la latitudinea imaginației cititorilor. Am încercat să-mi imaginez trecutul lui Viespe, cea îndrăgostită de cărți și povești. Ea m-a dus cu gândul la Matilda, personaj dintr-o carte pe care sigur o știți: Matilda de Roald Dahl. Mi-am imaginat că Viespe a fugit de acasă din cauza părinților care aveau o părere diferită despre educația copiilor, despre învățătură și cărți. Dar sunt bucuroasă de felul în care s-a terminat cartea, în special pentru ea. (Ștefania Lăzărescu, 12 ani)
🔳 🔳 🔳
Când am primit link-ul de la cartea pe care urma să o recenzăm, am fost cam dezamăgită: titlul Regele hoților suna la prima vedere a carte care nu va fi pe placul meu. Mă gândeam la gangsteri și la hoți răi care fură din lăcomie și sunt jerpeliți… Apoi am citit rezumatul și tot nu m-a convins complet. Când a ajuns cartea, eram totuși curioasă să văd mai în detaliu despre ce era vorba, deși la început fusesem dezamăgită. Am citit din nou descrierea de pe spate, m-am mai uitat puțin la ea și am început să citesc.
Cei șase copii (Prosper, Bo, Viespe, Riccio, Mosca și Scipio) se confruntă cu diferite situații: fie cu probleme în relația dintre ei, fie în relația dintre ei și părinții lor (cazul lui Scipio), iar cel mai adesea cu lupta pentru supraviețuire care îi pune la încercare de multe ori. La un moment dat, intrăm puțin și în mintea și sufletul unor personaje, Prosper si Scipio, unde ne e mai ușor să îi înțelegem pe cei doi, să le înțelegem dorințele și să ne punem în papucii lor, cum s-ar zice, iar momentul acesta dă mult contur poveștii. Am urmărit totul cu mare plăcere și entuziasm, iar faptul că acțiunea este situată în Veneția, un oraș pe care eu îl consider magic, face povestea atât mai interesantă!
Personajul care mi-a plăcut cel mai mult este Scipio. M-a impresionat faptul că îi fusese milă de acei cinci copii ai străzii și voia să-i ajute să supraviețuiască, deși nu era datoria lui s-o facă și ar fi putut să nu-i pese. În același timp, am admirat și faptul că avea încredere în el la o vârstă atât de fragedă.
Regele hoților este o carte minunată despre prietenie și libertate, care merită citită, recitită de multe ori și păstrată ceva vreme în bibliotecă! Și am și eu o lecție de învățat: Never judge a book by its cover! 🙂
Povestea lui Viespe: Viespe a fugit de la părinții ei când avea 10 ani, pentru că amândoi erau alcoolici și sufereau de demență, iar ea era lovită și abuzată în toate felurile. Atunci a decis să plece și să-și caute o viață mai bună, undeva prin Venetia. La început a dormit pe bănci și prin canale, a înghețat de frig și a răbdat de foame, iar apoi, într-un final, a fost găsită de Scipio, care a dus-o la Ascunzișul cu Stele și i-a dat ceva de mâncare. De atunci, Viespe a locuit în Ascunzișul cu Stele, împreună cu Mosca, Riccio și, mai târziu, Prosper și Bo. Vă invit să-i descoperiți aventurile alături de celelalte personaje în cartea Regele hoților! (Ioana Pistol, 12 ani)
🔳 🔳 🔳
Regele hoților începe de la o dorință ce încolțește de multe ori în gândurile noastre de zi cu zi. De multe ori m-am întrebat: ,,De ce nu ne putem juca cu timpul?” Să devenim adulți respectați, iar când ne e dor de viața de dinainte, să revenim pe tărâmul copilăriei. Autoarea pune în evidență visul arzător al oamenilor de a avea ceva ce nu pot să aibă: să fie iarăși tineri sau să devină oameni mari cât mai repede.
Această poveste a unor copii orfani ce umblă pe străzile orașului Veneția arată, de fapt, o altă față a maturității care este preluată de micii luptători. Fiecare din membrii așa-zisei ,,bande de hoți” impresionează prin caracterele curajoase și fac față unor situații neobișnuite pentru vârsta lor. Copiii locuiesc într-un cinematograf abandonat și trăiesc de pe o zi pe alta din mici furturi. Această ipostază le arată cititorilor o nouă perspectivă a perioadei copilăriei, considerată de mulți ,,lipsită de griji și obligații”.
Cadrul tainic și atrăgător al Orașului Lunii m-a fascinat în mod special, deoarece fiecare stradă întortocheată și clădire învechită are personalitatea ei. Arhitectura impresionantă a Veneției pare să prindă viață sub ochii cititorului, iar atmosfera unui oraș acoperit de valuri te scufundă în poveste. Acțiunea s-a desfășurat ca un joc, o alergare de-a prinselea printre ungherele orașului, ce a prins aripi, ca fanteziile create în copilărie. Personajul Victor ilustrează această nostalgie pentru imaginație și aventură, prin entuziasmul său de a participa la comploturile copiilor.
Unul dintre cele mai importante mesaje transmise de autoare, ce mi-a rămas în suflet, este cât de ușor putem uita sau altera evenimentele din trecut. Când ne uităm spre ceva ce nu mai cunoaștem, totul pare mai ușor și mai vesel. Oare copilăria fiecăruia a fost într-adevăr atât de lipsită de responsabilități? Sau doar am uitat cum era?
Ariciul: Auzeam strigăte din cealaltă cameră și știam că ar trebui să fac ceva, dar pur și simplu eram atât de speriat, încât încremenisem într-un colț din camera mea. Stăteam acolo cu picioarele strânse la piept și mâinile la urechi, așteptând ca valul de furie a tatălui meu să treacă. Încercam să mă gândesc la personajele din benzile mele desenate, dar atunci când am auzit o bubuitură din camera alăturată, lacrimile au început să-mi curgă șiroaie. Știam că mama ar fi putut pleca de aici, să evadeze din mâinile tatei, dar ca de fiecare dată, ea nu făcea nimic și doar aștepta ca totul să se termine.
Mi-am făcut curaj și am deschis ușa pentru a vedea ce se întâmplă. Mama era întinsă pe canapea cu o față îngrozită, în timp ce palma lui era ridicată deasupra ei. Fără să mă gândesc de două ori am prins mâneca tatei :
- Oprește-te!
Dar era prea târziu. Ochii roșii și înnegurați s-au îndreptat spre mine și o lovitură puternică m-a făcut să-mi pierd echilibrul. M-am întors spre mama pentru ajutor, dar aceasta se uita cu ochii goi înspre mine. Atunci, o furie neobișnuită m-a cuprins și am fugit înapoi în camera mea. Am deschis geamul și, cu sângele bubuindu-mi în urechi, am ieșit din casa asta pe care o uram. Am sărit în curte și, în timp ce traversam strada, știam că nu mă voi mai întoarce. Niciodată. (Maria Bia, 13 ani)
Seria Noii cititori este susținută de editura Arthur.
