Am văzut în ultima vreme mai multe spectacole și acțiuni performative care au implicat publicul fie pentru a lua decizii etice care influențează narațiunea, fie pentru a reacționa față de teme provocatoare. Nu de puține ori reacțiile spectatorilor arată un compozit social eterogen, diferit față de percepția de la suprafață.
Teroare, regia Radu Nica, Teatrul L. S. Bulandra
Este etic să previi un rău printr-un alt rău? Ai dreptul să ucizi oameni nevinovați pentru a-i salva pe alții (mai mulți)? Argumentul numeric este suficient pentru a absolvi criminalul de fapta lui? O dilemă morală confruntă două perspective, cea utilitaristă (e acceptabil să ucizi mai puțini ca să salvezi mai mulți) și cea deontologică (crima nu poate fi permisă în nicio circumstanță). Dilema apare și în recenta premieră de la Teatrul Bulandra, Teroare de Ferdinand von Schirach, în regia lui Radu Nica. Este a doua montare a acestui text în România, după cea de la Teatrul Național Târgu Mureș, Compania Liviu Rebreanu, regizată de Bobi Pricop (2018).
Scrisă într-o perioadă (2015) în care terorismul era în toi (de la atacurile din 11 septembrie 2001 a fost un val de avioane deturnate și atentate sinucigașe în spații publice), textul imaginează un proces în care acuzatul (maiorul Lars Koch / Matei Constantin) este un pilot de vânătoare trimis să escorteze un avion de linie deturnat de teroriști care amenință să îl prăbușească deasupra unui stadion plin cu spectatori. Presat de timp, el decide să prăbușească avionul înainte ca acesta să ajungă la stadion, adică ucide 164 persoane ca să salveze 70.000.
În procesul din spectacol, publicul are rolul juraților (denumiți „judecători”) astfel că la final, trebuie să decidă dacă acuzatul este sau nu vinovat de crimă. Mai exact, de 164 de crime. Sunt multe detalii care pot influența spectatorul-jurat, dar dincolo de elementul emoțional și de argumente care au doar tangențial legătură cu fapta acuzatului, rămân două lucruri de evaluat: lipsa unui ordin direct de prăbușire a avionului și dilema etică: salvarea unor persoane justifică uciderea deliberată a altora? Se poate echivala o viață cu alta? Aș zice că niciunul dintre aceste elemente nu este în favoarea acuzatului.
În sistemul militar nu se poate acționa fără ordin, așa cum a făcut acuzatul, dar aici intervine un detaliu interesant. Din interogatoriile luate de procuroare (Silvana Negruțiu) acuzatului și unui martor, superiorul acestuia, Lauterbach (Lucian Ifrim), se deduce că există o facțiune în armată, susținută chiar de ministrul apărării, care ar răspunde violenței cu violență, chiar dacă se produc victime colaterale. În cazul dezbătut, nu a existat un ordin direct de a doborî avionul deturnat, dar a existat o așteptare în acest sens. Prin urmare, acest grup care îmbrățișează o ideologie agresivă consideră crima justificabilă.
Publicul votează și decide soarta acuzatului, iar verdictul este înregistrat pe un site unde sunt contorizate deciziile din toate spectacolele cu acest text create pe glob. Până acum, verdictul a fost „nevinovat” în 92,8% din procese, cu 63,9% din totalul voturilor spectatorilor (voturile individuale echilibrează un pic balanța). La reprezentația la care am asistat, majoritatea a votat în același mod, adică pentru nevinovăția acuzatului, iar judecătoarea (Camelia Maxim) a luat act de el și l-a eliberat pe Koch. De fapt, acuzatul este vinovat de crimă — a ucis intenționat 164 persoane —, cel mult, avocatul său (Cătălin Babliuc) poate cere luarea în calcul a unor circumstanțe atenuante care i-ar aduce o reducere a pedepsei (deși, din punct de vedere juridic, există circumstanțe agravante — acțiunea unui militar fără ordin e infracțiune). Dacă cei care au votat nevinovat au văzut în acuzat un martir al umanismului, pus în fața unei dileme imposibil de rezolvat, conjunctura subversivă a poveștii, cu gruparea radicală dispusă să ucidă ca să oprească atacurile, accentuează, de fapt, lipsa de umanism. Verdictul nevinovat validează violența și deschide cutia Pandorei, căci poate duce la creșterea crimelor „justificabile”. Roata violenței se rostogolește pe pista bunelor intenții.
Ora zero, text și regie Iulia Grigoroiu, Teatrelli
Aflat în programul Teatrelli work in progress, care presupune prezentarea publică a unei etape din lucrul la spectacol, Ora zero a avut reprezentații cu spectatori în decembrie, la jumătatea repetițiilor. Este un spectacol de gaming theatre, conceput ca un joc video, în care publicul decide prin vot cursul evenimentelor. Fără a da mai multe detalii dintr-un spectacol doar schițat, mă opresc, din nou, la decizia publicului. Una dintre dilemele morale este dacă se detonează o bombă care ar ucide doar inadaptații societății, marginalii aflați în suferință. În seara în care am văzut spectacolul, publicul a votat nu, dar majoritatea a fost fragilă.
Întrebarea este dacă spectatorii care au votat în favoarea detonării bombei au realizat că au decis uciderea selectivă a unor persoane care nu corespund criteriilor sociale decise de cei aflați la putere. Adică au luat o decizie fascistă. Cum s-a întâmplat asta? O influență poate veni dinspre discursul tot mai discriminatoriu la nivel mondial, mai ales când el apare în țările tradițional democratice, ceea ce pare să îl valideze și normalizeze. Un alt element ar fi desensibilizarea populației într-o lume tot mai conflictuală și dominată de o tehnologie care funcționează ca vehicul pentru agresivitate și ură. Se poate face un exercițiu cinic: dacă ne-am imagina că bomba ar ucide numai pisicile comunitare de pe planetă, oare publicul ar vota pentru detonarea ei? Risc un pronostic: 100% nu.
Catarina și frumusețea de a ucide fasciști, regia Mateja Koležnik, Schauspielhaus Bochum
La mijlocul lui februarie a fost agitație mare în lumea teatrală germană. O nouă variantă a textului lui Tiago Rodrigues, Catarina și frumusețea de a ucide fasciști (spectacol văzut în FNT 2023 în regia autorului) la teatrul din Bochum a stârnit revoltă. Să ne reamintim narațiunea — în fiecare an, la aniversarea uciderii muncitoarei portugheze Catarina Eufémia, în 19 mai 1954, de către acoliții regimului dictatorial al lui Salazar, familia ei ucide un fascist. Familia ajunge însă la un dezacord privind această tradiție sângeroasă și dezbate ideea de a răspunde violenței prin violență, lăsând să scape cu viață ultima victimă, un politician fascist.
Finalul constă în discursul acestuia, care începe aparent inocent pentru a câștiga treptat în intoleranță și violență. Politicianul pretinde că vorbește în numele unei majorități tăcute care este xenofobă, își dorește un regim naționalist și autocratic, care să anuleze opoziția și să suprime dizidenții. În versiunea actorului Ole Lagerpusch, personajul are aparența unui om bun și blând, ceea ce face ca discrepanța între text și ton să fie șocantă. Ideea este cea a lui Hannah Arendt — fascismul vine și dinspre oamenii buni și cu duhul blândeții, nu există întotdeauna semnale de alarmă precum discursurile demente ale lui Hitler.
La premieră (14 februarie), publicul german a reacționat violent la acest discurs, agresivitatea a devenit fizică — doi spectatori au încercat să îl tragă pe actor de pe scenă ca să-l facă să tacă. Lagerpusch a reușit să livreze tot monologul, dar s-a declarat traumatizat de experiență. Intenția autorului Tiago Rodrigues era ca prin acest discurs să scoată publicul din pasivitate, să îl oblige să gândească și să reacționeze, dar asta urma să se întâmple în interiorul unei convenții, deci a unor limite. Pe cine oprește publicul să vorbească dacă actorul nu poate să-și termine monologul, deci să joace personajul? Căci ideile fasciste sunt ale personajului, nu ale actorului.
Sunt două lucruri de evaluat aici. Unul este reacția promptă și efervescentă a publicului german față de un discurs fascist, ceea ce arată că anticorpii nazismului funcționează, dar și sensibilitatea populației la temă în contextul în care AfD / Alternativa pentru Germania (partid de extremă dreapta) are o susținere între 20 și 35%. Al doilea este dacă publicul știa sau nu de paradigma textului, care presupune acest discurs provocator menit să fisureze zona de confort a spectatorului.
După arată relatările despre incident, nu știau toți (majoritatea?), ceea ce este oarecum neobișnuit pentru că publicul german este de regulă bine informat, iar producția lui Tiago Rodrigues cu același text a făcut furori în Europa în ultimii ani și acum se află într-un turneul mondial. Dar ceea ce pare cu adevărat bizar este că nici criticii germani (unii) nu par să fie la curent cu textul. Mai multe cronici au catalogat spectacolul drept un eșec din cauza acestui incident (din cauza dificultății de a distinge între realitate și ficțiune), deși altele au apreciat reacția publicului la provocarea textului.
Însă societatea germană nu se împarte în alb și negru. O altă producție, reprezentată în aceeași săptămână la Hamburg, dovedește că situația este nuanțată: Procesul împotriva Germaniei.
Procesul impotriva Germaniei, regia Milo Rau, Teatrul Thalia, Hamburg
Milo Rau pare fascinat de potențialul performativ al procesului ca dezbatere de idei în cadru juridic, adică instanțe alternative într-un spațiu utopic / teatral. Rau a folosit mult timp și în formule diverse acest format în spectacole sale: documentare verbatim și/sau ficționalizată ale unor cazuri reale (Ultimele ore ale Ceaușeștilor, Moscow Trials, The Congo Tribunal, The Pelicot Trial), creație ad-hoc pe teme noi (chestionarea unor artiști, decedați sau în viață, privind relația dintre creația și persoana lor, a unor principii, fenomene, mișcări sociale precum corectitudinea politică - Vienna Trials și Vienna Congresses la edițiile anterioare ale Wiener Festwochen și The Tribunal of Faith pentru cea din acest an).
Cu cea mai recentă producție a sa, Trial against Germany, Milo Rau (împreună cu dramaturgii Mia Massmann și Robert Misik) face un pas mai departe — pune în boxa acuzaților un partid de extremă dreapta, AfD, care pe lângă discursul naționalist, anti-migrație și eurosceptic, susține reducerea fondurilor pentru instituțiile de cultură critice cu statul german și cu AfD însăși (un scandal notoriu este cel din 2017, când AfD a cerut reducerea bugetului Teatrului „Maxim Gorki” Berlin pentru producțiile sale critice la adresa extremismului de dreapta și pentru că reprezentanții săi au semnat o scrisoare publică în care se cerea apărarea libertății artistice). Ceea ce trebuia să se decidă este dacă AfD trebuie interzisă, dar procesul atinge și chestiunea reglementărilor rețelelor sociale, ca parte a unei încercări de limitare a manipulărilor online, și influența mișcării MAGA în Europa.
În același timp, însă, au fost discutate critic și limitele juridice, libertatea de exprimare și pericolele unei reacții excesive din partea statului față de aceste provocări care testatează democrația. După 3 zile (13 -15 februarie) și 5 episoade cu magistrați, jurnaliști, sociologi, procesul ajunge la un verdict nuanțat: AfD ar putea fi interzisă pentru că include elemente neconstituționale (încalcă principii democratice și demnitatea umană, dar strict legal, este un partid constituțional) și nu ar trebui să aibă acces la fonduri de stat, iar rețelele sociale nu trebuie reglementate. Procesul a fost marcat de controverse și a demonstrat că societatea germană este polarizată, însă nuanțele de o parte și alta sunt numeroase.
O scurtă clarificare privind procesul ca format performativ: deși în unele cazuri, ca aici, participanții la actul artistic sunt magistrați și avocați reali, la fel ca experții de tot felul, care își construiesc singuri discursul, își exercită rolul în instanță, deliberează și dau verdicte conform propriei conștiințe și a probelor, fără un scenariu prestabilit, iar procedura este similară celei din instanțele reale, asta nu înseamnă că procesul produce efecte juridice, că verdictul are valabilitate legală și poate fi pus în aplicare. Aceste procese rămân mecanisme eminamente performative și ficționale de investigare a unor idei și fenomene, deci nu au forță juridică reală. În schimb, ele chestionează cât se poate de serios controversele din realitatea noastră, produc dezbateri și determină publicul să gândească, discute și reacționeze, iar prin asta, reprezintă (și) debușee ale tensiunilor sociale.
Milo Rau a transformat Teatrul Thalia din Hamburg într-o sală de judecată, cu o instanță prezidată de fosta ministră federală a justiției Herta Däubler-Gmelin, cu acuzare și apărare (ambele echipe sunt formate dintr-un avocat și un jurnalist), martori (mulți sunt politicieni și susținători ai AfD) și jurați (7, aleși în urma unui anunț public). Martorii au generat primele controverse chiar înainte ca procesul să înceapă. Cum lista participanților a fost anunțată cu puțin înainte de prima zi în „instanță”, unii dintre invitați s-au retras când au aflat că se aflau în compania unor adepți ai AfD (politiciana Frauke Petry, fostă membră a AfD, influencer-ul Erik Ahrens, fost strateg pentru TikTok al AfD, simpatizant declarat al SS și care se imaginează următorul „Führer”, conservatorul Harald Martenstein, editorialist al publicației Bild etc.). Argumentul lor este că astfel i se dă partidului o platformă pentru autopromovare și că practic, demersul va ajuta la legitimizarea extremei drepte.
S-ar putea spune că argumentul și-a dovedit o oarecare valabilitate. Martenstein a vorbit despre „despre sfârșitul democrației și înlocuirea ei cu altceva”, a acuzat folosirea cu prea multă lejeritate a termenului „nazism” și a concluzionat că „alegătorii AfD, cel puțin majoritatea lor, nu vor un alt Hitler”. „Folosind justificarea apărării democrației, poți ajunge să abolești democrația”, a spus el referitor la posibila interzicere a AfD. Discursul lui s-a viralizat și oameni cu un spectru larg de opțiuni politice au văzut în el o opinie (aparent) echilibrată. Doar că Martenstein nu face decât să dezvinovățească AfD de intențiile sale criminale, să o cosmetizeze ca pe o formațiune politică ce joacă în limitele democrației.
În interviul pe care mi l-a acordat anul trecut, Milo Rau spune că susținătorii extremei drepte trebuie să participe la astfel de demersuri performative care le chestionează pozițiile pentru că numai așa pot fi provocați să spună ce gândesc și pot fi contestați. Argumentul lui Rau este susținut și de alții care cred că în lipsa unor reprezentanți ai AfD din proces, participanții nu ar face altceva decât să-și valideze reciproc ideile. Asta a fost chiar una dintre acuzațiile aduse actualului proces și a venit din ambele sensuri: unii au reclamat predominanța participanților anti-AfD, alții au susținut că susținătorii AfD au avut un impact mai mare în media (vezi discursul lui Martenstein) și au înclinat balanța în favoarea lor. S-a reclamat și „un teatru al consensului” care predică celor deja convinși - publicul a fost în general ostil AfD așa că procesul a creat o reacție omogenă în loc de dezbatere. Teatrul a devenit un loc în care spectatorii își confirmă reciproc că sunt „de partea corectă” a lucrurilor. Dar fără confruntare nu există schimbare.
Un alt discurs important a fost cel de închidere, al lui Michel Abdollahi, jurnalist și scriitor germano-iranian, cunoscut pentru articolele sale de investigație asupra extremei drepte. „Ne-am schimbat suveranitatea pe comoditate”, spune Abdollahi. Nu AfD este principalul acuzat în acest proces, ci „comoditatea așa-numitului centru”. „Democrația este muncă, iar noi am devenit al naibii de leneși” concluzionează el. Și mai mult: „nu mai e timp pentru teatrul care se sărbătorește doar pe sine”. Concret, Abdollahi reamintește că principiul arta pentru artă e mort.
În timp ce mai multe voci avertizează că preluarea puterii de către AfD ar însemna sfârșitul democrației și al culturii, unii susțin că poate AfD nu este cauza crizei culturale, ci simptomul ei: cultura nu moare pentru că își pierde importanța, ci își pierde importanța și de aceea moare. AfD umple doar spațiul lăsat liber de o cultură inertă, nu distruge o cultură vie. Dacă teatrul și cultura servesc doar un anumit mediu, ele încetează să mai fie atractive pentru restul societății, iar oamenii nu mai participă la cultura mainstream pentru că aceasta nu le mai reflectă realitatea.
Milo Rau a pus din nou lumea pe jar. Dacă demersul lui a fost echilibrat și justificat, asta este ceva ce poate fi dezbătut, însă că nu a lăsat indiferentă Germania este o certitudine. Și indiferent de critici, ăsta e un lucru bun. Când teatrul, arta, discursul public nu mai chestionează polemic realitatea, societatea își pierde capacitatea de autoreglare prin dezbatere.
Ceea ce aduc în prim plan cele patru producții este publicul, către care întorc reflectorul. Cine ocupă astăzi locurile din sala de spectacol? Publicul de teatru este reprezentativ pentru întreaga societate sau doar pentru un anumit mediu? Mai este vorba despre dialog autentic la teatru sau doar despre reconfirmarea unor valori ale unui anumit segment din societate? Și ce se întâmplă dincolo de această bulă, cu cei care nu ajung niciodată sau doar rar la teatru?
Mă gândesc la ultima replică a politicianului fascist din Catarina și frumusețea de a ucide fasciști - „Viitorul ne aparține” - și la regizoarea Mateja Koležnik care prevedea că „următorul val de fascism nu va mai aduce monștri, ci oameni normali, drăguți”. Ce putem face ca viitorul să nu le aparțină?
FOTO main: Andrei Gîndac (Two Bugs)
