L-am vizitat pe pictorul Ștefan Câlția în atelierul său ascuns în inima Bucureștiului, cu puțin timp înainte de cea mai mare expoziție a sa de până acum.
„Transilvania | Extravaganza”, curatoriată de Liviana Dan, se întinde pe circa o mie de metri pătrați, în care adună lucrări din ultimele șase decenii. Expoziția se deschide azi, 19 iunie, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, și va rămâne deschisă până pe 16 august, în spațiul fostei școli pedagogice a Mănăstirii Ursulinelor.
Când am ajuns la muzeul Theodor Aman din București, am auzit o talangă din curtea vecină, unde își are atelierul Ștefan Câlția. Primul gând a fost că pictorul de 84 de ani a adus acolo câteva vaci, ca să fie mai aproape de Șona, satul brașovean în care a copilărit. Sunetul venea însă de la o talangă folosită drept sonerie la intrarea într-o grădină luxuriantă, unde o cărare duce spre casa-atelier.
Ștefan Câlția trăiește și lucrează în oraș ca un hobbit ascuns în pădure. Atelierul său, cu o podea veche, pătată de vopsea în dreptul șevaletului, cu pereți acoperiți de icoane și fotografii, cu rafturi încărcate de ulcele, cărți și suluri de hârtie ca niște pergamente, dă senzația unui sanctuar mitic. Cu barba mare și albă și un șorț lung, imaculat, pictorul brașovean, una dintre figurile majore ale artei românești contemporane, pare în sine un personaj de poveste. O prelungire vie a universului magic din satul transilvănean care i-a inspirat repertoriul vizual, populat de peisaje rurale desprinse de realitate, de personaje solitare, de basm, suspendate în melancolie sau visare, de păsări & pești ce plutesc pe fundaluri pline de simbolism.
„Cărarea asta care vouă vi se pare lungă, mie mi se pare destul de scurtă”, ne spune când îl întrebăm de secretul longevității lui în artă. Acest drum a început acum 70 de ani, pe vremea când lucra pe șantier, mergea la liceu, la seral și desena noaptea, și s-a cimentat pe ruta Timișoara-București, sub îndrumarea graficianului Iuliu Podlipny și a pictorului Corneliu Baba.
L-am vizitat pe Ștefan Câlția cu vreo lună înainte de cea mai mare expoziție a sa, într-un moment în care era plictisit de interviuri și mărturisea că întreruperile de la muncă încep să devină periculoase pentru el. Am povestit totuși un pic despre cum s-a născut realismul lui fantastic și despre ce îl mână mai departe în lupta cu semnul plastic.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Rădăcinile muncii
În 1942, mama era însărcinată cu al treilea copil, care eram eu. Era casnică, iar tata lucra la IAR, la fabrica de avioane. Bunica din partea tatălui, țărancă din Șona, a venit să stea cu mama la Brașov, s-o ajute. Într-o zi, m-am agitat prea tare și au ieșit amândouă în stradă, să meargă spre maternitate. Căutau o mașină, dar nimic nu se oprea. Tensiunea devenea tot mai mare, iar bătrâna îi spune mamei: Draga mamei, stai liniștită, c-am luat foarfecă la mine. Era acea siguranță pe care ți-o dă omul care le rânduiește pe toate în gospodăria lui. Acel om care gândea de dimineața până seara cum să gestioneze lucrurile, care avea totul pregătit. Munca era viața lui. Nu era o veselie să stai toată în ziua în soare, dar când vedeai că ți-ai săpat locul, aveai așa o bucurie. Dacă e să vorbesc despre drumul meu, ca parte lucrativă, îmi place să cred că nu e altceva decât lucrul pe care îl făceau bunicii mei.
„Zona frumosului”
N-am fost un copil care să deseneze teribil. Am colegi care au desenat într-una de mici. Eu am adunat altfel lucrurile. Am trăit între ele, în natură. M-am scufundat sub apă, am văzut cum bate lumina prin apă, cunoșteam pomii - era o relație extraordinar de frumoasă și puternică cu natura. Un obicei de-al nostru era ca în fiecare an să mergem să culegem teii. Țin minte că eram cu un frate de-al meu - eu aveam 13 ani, el avea 12 - în curte, vara. Era sfârșit de mai - început de iunie și ne-am dat seama că au înflorit teii. Era către vremea prânzului. Îi spun mamei că vrem să mergem să-i culegem, iar ea zice: Unde vă duceți acum? Că până ajungeți la Fântâna Sânzienilor, (unde erau teii), se face seară. Am mai stat noi ce-am mai stat și apoi ne-am dus iar: Mamă, dar rămânem peste noapte acolo. Mama își vede de treabă și, după un timp, iese și zice: Dar trebuie să vă luați la voi niște pături. Și ne-am luat fiecare câte o pătură, am făcut-o sul și am plecat spre pădure. Am ajuns acolo, ne-am făcut coliba, a plouat toată noaptea, în coliba noastră n-a intrat apă, iar când ne-am trezit, a fost una dintre cele mai frumoase dimineți din viața mea: ceață și verzuri, mirosul de flori de tei, că eram chiar sub ei. Povestea asta a rămas în mine. Îl mai lași astăzi pe un copil de 12 ani să se ducă să doarmă în pădure? Câtă siguranță era.
Lumea mea vizuală s-a creat, deci, în micul loc care însemna familia noastră. Mama făcea flori artificiale, tata lucra pe zona de proiectare și făcea mereu inovații. Aveam și „zona frumosului”, cum o numeam noi acasă: de exemplu, care face cel mai frumos buchet de flori. Doamnele se minunau: Vai, doamna Câlția, cum reușiți să îmbrăcați așa frumos copiii? Ne croșeta, ne făcea de toate. Deci am trăit într-un mediu în care imaginea era extraordinar de puternică, iar când am început să mă duc înspre zona asta, eram, într-un fel, pregătit.
„Povești spuse ca o realitate”
La noi, satul era renumit pentru cele șase movile de pe-un deal. O întrebam pe mama bătrână cum s-au făcut alea: Apăi, dragul meu, pe vremuri erau oameni foarte mari și când o trecut peste munți un om din ăsta foarte mare și o pus piciorul în zona Mândrii, (deci în zona de inundație a Oltului), o intrat în tină și când o trecut pe dincoace, pe locul nostru, și-o scuturat odată opincile și s-or făcut dealurile astea. Trăiam într-o lume în care aceste povești erau spuse ca o realitate, ca ceva firesc, chiar dacă bunica nu era femeia care să creadă că au existat uriași. Fără să vrei, trăiai într-o lume de poveste, care era firească.
- Duceți-vă și deschideți geamul la grajd, că trebuie să vină rândunelele.
- Mamă, dar de ce are rândunica roșu aici?
- Apăi, dragul mamii, când Isus o fost pă cruce, o rândunică o venit și i-o smuls un ghimpe care i-o intrat în frunte și atunci i-o sărit un strop de sânge pe gușă.
Lucruri din astea mărunte. Nu omorî șarpele, că el stă sub casă și-ți ține casa pe spinarea lui. Nu vreau să spun că apoi am venit și am descris poveștile astea, dar ele mi-au creat un fel de-a fi, de a vedea lumea.
„Orice faci tu cu mintea tău este drumul”
Eu nu am căutat aceste imagini, ele au existat. Eu cred că un artist nu trebuie să facă eforturi pentru a descoperi ceva. Trebuie să fie în el și el doar să conștientizeze lucrul ăsta. Pentru că suntem persoane unice. Dacă ești convins că ești o persoană unică și îți vezi de felul tău de a fi în relație cu lumea din jur, nu trebuie să fie o problemă. Am avut studenți și tineri care m-au întrebat cum mi-am găsit stilul. Domnilor, îl am. Îl ai și tu, și tu, și tu. Nu există două persoane la fel.
N-am simțit nevoia să experimentez în alte zone. E atât de mult de lucru pe bucățica mea, încât nu mai aveam unde să mă mai duc. Și apoi, ca fire, nu am fost vreun cerebral. Iar cu timpul, am început să privesc cu umor niște lucruri. Educația pe care am primit-o la Timișoara de la profesorul Polidpny, apoi contactul cu maestrul Baba, m-au creat un om foarte liber vizavi de obiectul artă. Podlipny spunea așa, că el vorbea stricat românește: Me draghe me, chind fost sfirșit secol XIX - început secol XX, me draghe, fost foarte mare libertate pentru artiști se ghindească. Acuma, tu nu trebuie se vezi cum fecut un artist, se crezi că asta este drumul. Acuma tu trebuie să crezi că orice faci tu cu mintea tău este drumul. Deci am intrat în viață cu convingerea că nu descoperirea unuia sau a altuia e cărarea, ci descoperirea pe care o fac eu cu mijloacele mele, pe parcela mea mică, dar bine lucrată.
Sunt artiști care au program, care au teze. Eu n-am nicio teză, niciun program. Nu am avut ambiția să fiu încadrat într-un curent sau într-o nișă foarte clară. Știu că sunt un artist care vibrează la lucrurile din jurul lui. Așa am fost crescut de-acasă, să nu fiu indiferent la lumea din jurul meu. De fapt, ce fac eu? Cu mijloacele mele, povestesc lumea în care trăiesc. Vorbesc despre lumea mea în această lume. De ce fac asta? Unu, pentru că probabil m-am născut povestitor în culori și doi, pentru că am senzația că prin ceea ce fac eu, pot să șlefuiesc un pic din această lume sau măcar să nu fiu o povară. Iar asta îți dă un firesc.
Mirosul culorilor
Sunt serios față de meseria mea și o privesc foarte simplu și clar. Trebuie să lucrezi, să te cizelezi. Imaginează-ți ce șansă am avut eu să intru în facultate alături de [Sorin] Ilfoveanu, de [Mihai] Cismaru, de Sorin Dumitrescu, de [Corneliu] Antonescu. Păi, cel puțin Cismaru, Ilfoveanu și cu mine nu vedeam alt loc decât atelierul, de dimineața până seara. Vrei să fii stăpân pe hățurile acestei meserii, să știi că poți tu să strunești calul cu care te duci. Tot Podlipny spunea: Me draghe, totdeauna chind tu faci o lucrare, este ceva care nu știi cum ai făcut și e bine, vezi că făcut bine și nu știi cum făcut. Me draghe, dacă momentul ăsta când tu nu știi cum ai făcut și este bine găsește pe tine la cârciumă, până ajungi la atelier, pa. Așa că am știut că trebuie să fiu aici. Primul lucru pe care îmi place să-l fac dimineața este să vin aici. Trec prin grădină, vin în atelier. Cu timpul, el devine ceva sacru pentru tine. Îmi plac mirosul culorilor, mirosul de terebentină, de rășini.
„Eu am crezut că tu ai inventat copacii ăia”
Când mă apuc de ceva, plec de la o stare, care apoi se cristalizează din bagajul tău de lucruri, din recuzita ta mentală, din care aduci niște elemente cu care crezi că poți compune acea stare. Elemente care trebuie să fie și semne plastice, pentru că, până la urmă, tot ce facem noi e un joc cu semnul plastic. Uite, de exemplu, un desen la care nu țin ca reușită, dar ți-l arăt ca să știi despre mine. Nu sunt indiferent la ce se întâmplă în lume. Știi ce înseamnă Balșoi Medvedi? Înseamnă Marele Urs. Marele Urs e Rusia. Și am făcut desenul ăsta. Am scăpat în ziua aia de furia că iar au tras cu bombă în Kiev.
Eu sunt mai legat de peisaj, într-un fel. Am o relație foarte bună cu natura, deși nu sunt un artist care să lucreze în natură. Am făcut în liceu și mai târziu încercări de plein-air, dar eu, dacă merg în natură, înregistrez mental detalii anatomice ale plantelor, ale lucrurilor cu care interacționez. Îmi mai și notez lucruri, dar ele rămân în mine foarte mult. Se așază în mine și știu să mă joc apoi cu ele. Prietenul și colegul meu, sculptorul Buculei, după ce a terminat facultatea, a ajuns și prin sudul Transilvaniei și, când ne-am reîntâlnit, el fiind foarte vulcanic, a venit la mine țipând: Băi, eu am crezut că tu ai inventat copacii ăia din picturile tale, dar am văzut că sunt pe toate dealurile astea.
Sărăcia și mizeria
[Faima] a început să-mi dea o siguranță financiară. Vin dintr-o lume foarte modestă: pâine prăjită în ulei de floarea soarelui și ceai, masa de dimineață; la școală, felii de pâine cu zahăr tos. Așa a fost copilăria mea. Nu o spun ca să mă plâng. M-am mutat de nouă ori în București: de la o cameră unde aveam wc-ul și apa în curte, în care s-a născut primul meu copil și în care și pictam, și găteam, până la atelierul ăsta. N-am fost speriat de sărăcie, pentru că veneam dintr-o familie robustă din punctul ăsta de vedere, și nici n-am vrut ostentativ să ies din ea. Dar, până la urmă, am ieșit, iar puțin echilibru financiar am de când m-a luat în brațe Galeria Posibilă. De douăzeci de ani. Până atunci, începusem să vând, dar eram pe supraviețuire, ca mulți alți artiști. Împrumutam bani de la Uniune, soția mea, care e arhitectă, făcea și modă, și așa a fost. Le spun și celor din jurul meu: în meseria asta a noastră, începi să trăiești din ea de pe la 50-60 de ani încolo. Până atunci, te lupți cu sărăcia. Dar sărăcia nu e un lucru urât. Mizeria e un lucru urât. Una e să fii sărac și alta e să trăiești în mizerie.
„La vârsta asta e aceeași încrâncenare pe care o ai cu lucrul tău”
Chiar dacă în lucrările mele se văd pensulație, vigoare, poate o ușurință în a le face, nu mi-e ușor. Am acolo o pânză care e întoarsă cu spatele. Nu o vedeți și nici nu v-o arăt. De trei luni vreau s-o rezolv și nu pot. Nu știu cum. Și iar o întorc, și iar o întorc, și iar o întorc. Deci, cel puțin în cazul meu, credeți că dacă ai ajuns la 80 de ani, faci ce vrei? Nu. Când am citit, în tinerețe, că Hokusai spunea, la 80 de ani, că încă nu știa să deseneze, mi s-a părut așa o chestie deșteaptă. Așa e. Nu am o rețetă. Trăiesc cu sentimentul că, dacă mâine dimineață mă voi trezi că, făcând cercuri cu roșu, galben, albastru, pot să-mi rezolv partea mea cu stările, așa o să fac. La vârsta asta e aceeași încrâncenare pe care o ai cu lucrul tău. Sigur că între timp ai căpătat niște lucruri și poate ești pe alt palier, dar poți să te trezești, la un moment dat, că nu știi cum ai scăpat cu pensula ceva acolo și ai transformat lucrurile. Ai pierdut șirul de la care ai plecat, care probabil era ceva închis, și ai găsit o cărare care te duce mai departe.
Nu te schimbi [cu vârsta], e aceeași poveste, și aici mă întorc la modelul acelor bunici minunați din copilărie. Un lucru care se întâmplă însă acum, la bătrânețe, e că fragmentarea e mult mai periculoasă. Mă lupt cu povestea asta, dar e totuși frumos. Nu sunt speriat. Astăzi, am venit să mă apuc de lucru și am fost întrerupt de un prieten care mă ajută cu ceva în grădină. Apoi a trebuit să mă tund. Ați venit voi. Dar eu sunt cu gândul aici, [la ce am de făcut în atelier]. Mă rog, să nu credeți că sunt smintit. Sunt un om normal. Când am aflat că [Lucas] Cranach a fost și primar și avea 11 copii, a fost un lucru extraordinar pentru mine. Am zis că pot fi și eu un om normal. O să am familie, o să am copii, o să am probleme cu aia, cu aia. Așa sunt eu. Dacă aș fi avut o structură precum Caravaggio, aș fi tăiat lumea.
***
În ultimul timp...știți ce? Mergeți la expoziția de la Sibiu și vedeți ce se întâmplă (râde). Eu nu vreau ca lucrările mele să fie înțelese așa cum le-am făcut sau în parametrii mei, ci pur și simplu să stârnească o altă așezare a gândurilor în privitor. Să se ducă acasă și să gândească puțin altfel despre el și despre lume pentru că a stat în fața lucrărilor mele. Atunci, el devine un creator la fel de important ca și mine.
„Transilvania | Extravaganza” adună la un loc 130 de lucrări realizate între 1970 și 2026, dintre care 105 sunt expuse în premieră. Expoziția este un proiect organizat de Fundația Ștefan Câlția, Galeria Posibilă și Asociația Galeria Artep, în colaborare cu Muzeul Național Brukenthal și Festivalul Internațional de Teatru Sibiu.
În paralel cu expoziția principală, Muzeul Național Brukenthal găzduiește o expoziție-capsulă curatoriată tot de Liviana Dan, care pune în dialog lucrări de Ștefan Câlția cu teme vegetale și animale cu piese din patrimoniul muzeului. Expoziția-capsulă poate fi vizitată pe baza biletului de acces la Muzeul Național Brukenthal.
