Între 15 mai și 21 iunie, în al treilea an de mandat al lui Milo Rau ca director artistic, Wiener Festwochen / WF se derulează în paradigma „Republic of Gods - Time for New Gods!”. Și oricât de demolatoare ar părea paradigma la prima citire, ceea ce Milo Rau spune este că lumea noastră, valorile, principiile, paradigmele ei au nevoie de o reimaginare, inclusiv de o actualizare a normelor etice, politice, sociale și a ideologiilor care ne guvernează, fără a exclude reafirmarea unora deja existente, precum democrația, care sunt supuse unor atacuri virulente. Însă WF are în mică măsură un conținut strict religios, fie și din perspectiva deconstruirii puterii religiei și bisericii, în special catolice — The Tribunal of Faith / Tribunalul credinței (29-31 mai) a fost un episod din seria de procese a lui Rau — și este mai mult o chestionare a direcțiilor către care lumea contemporană se îndreaptă. Dar festivalul a fost marcat de scandalul Thiel.
Capacitatea lui Milo Rau de a provoca controverse pare infinită. Peter Thiel, tech-miliardarul american cofondator al PayPal și Palantir Technologies, susținător și finanțator MAGA, urma să participe la o discuție cu profesorul și teoreticianul de stânga Wolfgang Palaver, care îi demontase anterior teoriile fanteziste. Dezbaterea „Armageddon and Antichrist? From Theology to Realpolitik” a fost însă anulată în urma valului de contestații și mai ales a retragerii unor invitați, ceea ce amenința însăși existența din acest an a festivalului. După o discuție cu consiliul WF, favorabil dezbaterii, Rau a decis totuși anularea participării lui Thiel. Ideea sa, că promotorii ideilor extremiste pot fi invitați în dezbateri pentru a putea fi contestați direct (o afirmă și aici) în cadru democratic, a cedat în fața reacțiilor incandescente care au argumentat că „îi știm teoriile, nu e nevoie să îi dăm și o platformă ca să le expună”. „Cred că așa-numita deplatformare, adică privarea anumitor opinii de o platformă, nu a funcționat niciodată. Dacă ar fi funcționat, FPÖ și AfD (n.a. partide de extremă dreapta din Austria și Germania) nu ar fi cele mai mari partide de astăzi”, zice Rau. Nu mi-e clar dacă democrația a câștigat sau a pierdut aici, dar e vizibilă polarizarea societății la un nivel la care dialogul nu mai este posibil.
De la Sisi la Florentina Holzinger
Ca și anul trecut, când a prezentat spectacolul Burgtheater la Burgtheater Viena, cu un text care pornește de la o piesă boicotată zeci de ani de-ale lui Elfriede Jelinek despre trecutul nazist al familiei Wessely-Hörbiger, o dinastie de artiști care a condus cel mai aristocratic teatru al Vienei și preferatul lui Hitler, Milo Rau a deschis și în acest an Wiener Festwochen cu o premieră legată de Viena, The Best Play Ever. Spectacolul jonglează cu memoria și arhivele în relație cu cei 75 ani pe care Wiener Festwochen îi împlinește anul acesta, deci este o producție creată special pentru festival, despre festival, chestionând evoluția acestuia în timp și, emfatic spus, moștenirea pe care o lasă lumii. Rau accesează elemente marcante din istoria festivalului pe bază de documente fără vreo tendință (auto)glorificatoare. Asta și pentru că chichirezul spectacolului este ceea ce include artistul în definiția arhivelor, adică persoana reală, martora festivalului de-a lungul timpului din diferite poziții: artiști participanți, tehnicieni, critici (criticul de teatru Heinz Sichrovsky are o apariție cameo live), spectatori. Memoria se reanimă pe scenă prin aceste persoane devenite performere nu ca să interpreteze roluri, ci ca să livreze propria versiune asupra WF împreună cu povestea personală. Căci conceptul lui Rau este de a vedea cum festivalul a penetrat și s-a integrat în viețile oamenilor, a devenit parte nu doar dintr-un oraș și din brandul lui, ci și din existența cotidiană și intimă a locuitorilor și a turiștilor.
Spectacolul se configurează ca o încarnare a arhivelor, care devin „vii”, și ca un exercițiu de democrație pentru că există o varietate a performerilor (multirasiali, multietnici, vin din diferite țări), a corpurilor, inclusiv anormative (persoane cu dizabilități), și a vârstelor (distribuția cuprinde doi bebeluși și mai multe persoane vârstnice). Pe scenă se vorbește germană, engleză, sârbă, hindi etc., iar teatrul, muzica, dansul coboară din sfera aristocratică în lumea oamenilor obișnuiți. Un minunat cal alb lipițan o însoțește pe împărăteasa Sisi într-un tur al scenei, ca o tușă istorică: sala E (și sora ei geamănă G) din MuseumQuartier, unde se joacă spectacolul, a fost la 1850 manej imperial.
De aici începe memoria vie, cu actrița Brigitte Weinberger, acum în vârstă de 80 ani, care era copil când festivalul a fost organizat prima dată și care a jucat în spectacolul Requiem de Romeo Castellucci, prezentat în 2022 în WF, rolul unei femei aflate pe patul de moarte. Patul se află și acum pe scenă alături de alte artefacte din spectacole — o cruce, care amintește de Sancta Florentinei Holzinger, un coș de baschet, steagul festivalului, cu un W uriaș, și un container care trimite la performance-urile lui Christoph Schlingensief.
Paranteza cu Schlingensief
Pe container scrie Ausländer raus!/ Străinii afară!, referința performance-ul lui Christoph Schlingensief Bitte liebt Österreich / Vă rugăm să iubiți Austria (2000), în care artistul a parodiat formatul TV Big Brother și a închis în containerul decorat cu steagurile și sloganurile FPÖ, partid de extremă dreapta care tocmai intrase la guvernare, 12 solicitanți de azil, urmăriți de camere video. În fiecare zi, publicul putea vota eliminarea din concurs a 2 azilanți, care urmau să fie deportați (nu se întâmpla asta în mod real). Câștigătorul a primit un premiu în bani și dacă se găsea un voluntar, urma să se căsătorească pentru a obține cetățenia austriacă (nu știu dacă s-a întâmplat).
Activiști de stânga au luat de bun terorismul cultural al lui Schlingensief și au devastat containerul, crezând că artistul face în mod real propagandă de dreapta. Umbra artistului, care a murit la 49 ani, în 2010, bântuie prin spectacol și prin festival. Într-o altă scenă, convenția se rupe și spectatorii sunt invitați să comunice cu actorii și să ia decizii (despre pedepsirea unui „câine” care a mâncat un penis) ca în celebrul Hamlet al lui Schlingensief în care fratricidul Claudius, devenit rege după crimă, instituie un regim nazist în regatul Danemarcei, iar în momentul Cursei de șoareci, actorii discută direct cu publicul despre fascismul contemporan. O excelentă expoziție, Es ist nicht mehr mein Problem! / Nu mai este problema mea!, cu înregistrări video (parțial și Hamlet), documente și elemente folosite de Schlingensief în performance-uri, inclusiv containerul amintit și Church of Fear (o instalație creată după atacurile din 11 septembrie în care critica modul în care statul și biserica comercializează frica, invitând publicul într-o capelă mică de lemn pentru a-și mărturisi și asuma frica), poate fi văzută la MAK / Muzeul Austriac de Arte Aplicate până în 13 septembrie. Mai mult, Milo Rau însuși îl aduce pe artist în WF, defilând îmbrăcat într-o salopetă — replică a celei purtate de Schlingensief în campania electorală a partidului său, Chance 2000 (care a fost, de fapt, un performance de succes transformat într-o formațiune politică eșuată electoral).
Înapoi la Milo Rau
Lucrările care servesc ca referință pentru The Best Play Ever îmi sunt doar parțial cunoscute, dar o listă a lor este prezentată la intrare. Prefer să nu mă țin totuși foarte strict de ea și să las spectacolul să se închege dincolo de repere precise. Recunosc La clemenza di Tito, opera regizată de Rau cu performerul de culoare Richi August-Chi, care apărea pe afiș în postură revoluționară, aici fiind un Iisus care se căsătorește și este răstignit sado-masochist, cu curele de piele.
Dată fiind tema WF, nu putea lipsi un alt spectacol de Castellucci, On the Concept of the Face, Regarding the Son of God / Despre conceptul chipului, cu privire la Fiul lui Dumnezeu, celebra scenă în care copiii aruncă bolovani în pictura Salvator Mundi a lui Antonello da Messina este reinterpretată aici cu sânge în loc de pietre (dar sunetul se păstrează) și cu o tânără care îngenunchează în fața icoanei și întreabă publicul De ce nu poate teatrul să respecte credința? Nu este vorba despre o acuză pioasă — ar fi surprinzător din partea lui Rau —, ci despre faptul că scena este deschisă tuturor viziunilor, inclusiv religiei, conform Republicii libere, conceptul-paradigmă al festivalului. Și apropo de scena asta, sângele provine dintr-o castrare — un contratenor care cântă nud își „bea” propria urină, după care este „scurtat de partea cea mai bună a sa”. Desigur, imaginea violentă conjugă elemente din performance-urile Florentinei Holzinger, dar aici castrarea perspectivei dominant masculine din teatru — cel care „vorbește” în teatrul burghez este mereu un bărbat — poate fi atât un citat din Holzinger, cât și o critică șmecherească a feminismului care detronează masculinitatea.
Performerii sunt tehnicieni (un light designer generează pe scenă un vortex de lumină ca explorare a necunoscutului artistic, cu regretul că spectacolele interesante „nu aveau nevoie de lumini complicate”), simpli spectatori sau actori amatori care au participat la festival de-a lungul timpului, unde unii și-au întâlnit partenerii de viață. Milo Rau demolează idolii, inclusiv din teatru, și oferă scena omului obișnuit. Actor amator vârstnic, Milan suferă acum de cancer metastazat, dorința lui este să moară pe scenă așa că finalul îi aparține — cu boala sa reală, el se întinde pe patul din Requiem, în care Brigitte doar juca bătrânețea și moartea.
Portretele artiștilor emblematici asociați cu WF, vechii zei, sunt purtate ca niște icoane — Elfriede Jelinek, Schlingensief, René Pollesch, Luc Bondy. Unii dintre cei decedați sunt reanimați ca holograme, dar Pollesch nu e prea încântat când i se întâmplă asta. „Tot mai jucați Cehov?”, întreabă el. Folosind exact elemente cehoviene, actorul Samouil Stoyanov de la Volkstheater vorbește despre un teatru nou (Treplev ar fi fericit) care se adresează comunității, dezbate prezentul și nu se mai poate face cu Shakespeare, Tolstoi sau Cehov.
Spectacolul este eclectic, fără să forțeze sensuri, negociază divers cu memoria, documentele și arhiva vie, citează, interpretează, comentează pasaje din trecutul festivalului și aduce poveștile oamenilor simpli ale căror vieți s-au intersectat cu WF. Publicul vienez pare să oscileze între o participare implicată și distanțare (să fie castrarea sau răstignirea cea care deranjează?). Pentru critici, arhitectura performativă a fost consistentă sau / și lipsită de emoție (totuși, poveștile personale sunt profund emoționante); pare că se așteptau la o nostalgică glorificare a festivalului, pe care nu au primit-o. Pentru mine, spectator conectat cu trecutul recent al festivalului și mai puțin cu arhiva de idoli, fie ei și rebeli, au fost mai atractive activarea arhivei umane, explorarea WF prin oamenii din variate poziții, citatele și parafrazele din spectacolele emblematice, deci democratizarea aparent haotică a scenei, preluată aici de către public.
„Teatrul este locul în care nu merge nimic”, se zice la un moment dat pe scenă. Milo Rau sabotează intenționat definițiile prețioase ale teatrului cu un spectacol în care, aparent, nu se întâmplă mare lucru (deși pudibonzii ar putea obiecta la asta). El plasează o altă replică, „Trebuie să învingem fascismul în viața reală, nu doar pe scenă”, ca o acuză directă la adresa publicului care aplaudă spectacole antifasciste ce îi confirmă opiniile „corecte”, în timp ce rămâne pasiv în viața reală. Am simțit spiritul lui caustic până în România.
Deplasare realizată cu sprijinul Biroului de Turism al Austriei
FOTO main: Scenă din „The Best Play Ever". Autor: Ines Bacher
