The Carpenter’s Son, noul proiect trăsnit al lui Nicolas Cage, aterizează în golul verii cu ambiția de a face din evanghelie un bazin pentru trucuri horror get-beget, de la semne prevestitoare pe cer la întrupări schimonosite ale necuratului.
Înainte să își poarte crucea pe Golgota, Hristos a fost un adolescent cârlionțat, cu trăsături demne de un viitor heartbreaker (Noah Jupe, deja Hamlet în Hamnet anul trecut). The Carpenter’s Son se petrece într-o așezare retrasă, ilustrând cu aere solemne de spoiler alert clipele când Iisus realizează cine este de fapt. Filmul e cu adevărat un coming-of-age: vedem aici un puști neadaptat care se confruntă cu bullying din partea colegilor și cu o figură paternă exigentă, niciodată satisfăcută. Axul narativ urmărește emanciparea freudiană a fiului din umbra autoritară a părintelui – apoi remușcarea cu care actul vine la pachet. S-o preocupa tâmplarul de soarta divină a progeniturii, așa cum se sforțează să ne sugereze, sau e pur și simplu invidios pe micile sale reușite – reanimarea unei lăcuste, vindecarea unui lepros, un fel de teaser pentru miracolele grandioase de mai târziu? Cert e că filmul lui Lotfy Nathan evoluează la prezent, dorind să injecteze actualitate în acest tablou din anul 15 după Hristos: muritorul Iosif își bănuiește consoarta că s-a culcat cu un roman, iar purtarea sa paranoică de ansamblu aduce cu cea a unui terorist politic în ascunziș. Debutul lui Christian Petzold, Die innere Sicherheit (2000), vorbea chiar despre viața clandestină a unor asemenea ex-militanți ai acțiunii directe. Ar putea vorbi, mutatis mutandis, și despre Iosif și Fiul Domnului.
The Carpenter’s Son e în egală măsură despre tâmplarul respectiv, chiar dacă aici Cage este redus la a alerga în urma evenimentelor, mereu siderat, înfricoșat, supărat pe viață. (Cântăreața FKA Twigs, în rolul Mariei, e chiar mai dezarmată, opțiunea demascându-se destul de repede ca simplă manevră de marketing.) Cu părul lung, de un gri murdar, înțolit cu o biată cârpă încinsă la brâu, actorul execută acum doar una dintre multele sale transformări recente, și nici pe departe cea mai radicală. Cage a devenit în ultimii ani o imagine-fetiș a cinefililor, propulsat de opțiunile sale de carieră aparent arbitrare, dar în fapt conduse parcă de o logică ascunsă, care l-au purtat alternativ prin cele mai unsuroase petarde de filme și prin niște improbabile titluri cult. Așa se face că omul pare să fi acompaniat mutațiile contemporane ale horror-ului înspre o chestie artsy-fartsy, devenind un fel de egerie pentru spectatorii care cer mai mult de la genurile pop. A fost un păpușar diabolic travestit în femeie în pomposul Longlegs (Osgood Perkins, 2024) și un profesoraș ticăit, cu burtă și chelie, catapultat în miezul unei frenezii mediatice, în Dream Scenario (Kristoffer Borgli, 2023). În hiperstilizatul Mandy (Panos Cosmatos, 2018) se răzbuna urlând și horcăind, scoțându-și cuie din palmă și târându-se prin noroi, mâzgă și sânge, pe hipioții care i-au omorât partenera, până ce se transforma într-un înger drăcesc, cu drujba în mână.
Niciunul din aceste filme nu e tocmai bun, dar toate flirtează măcar declarativ cu riscul întru dezechilibru, exces și prost gust. E de notat devenirea lui Cage dintr-un meseriaș mercantil chitit să își autosaboteze cariera într-o referință oportună pentru toți acești artiști mainstream manieriști, dotați cu conștiință de sine, care vor să arate cu orice preț că gândesc. În genere, Cage e mai viu decât filmele în care joacă: se aruncă în ele cu o anumită inocență, o plăcere camp a metamorfozei, o formă de gratuitate, conferindu-le niște energie lumpen acestor creaturi culturale altminteri împăiate.
The Carpenter’s Son e mai puțin memorabil decât titlurile ante-menționate: pariul modest al filmului ține doar să placheze pe itinerarul fantasmat al lui Hristos niște borne clare, prea clare de partitură horror. E un film cu multe cruci, mult sânge fals – dar nu prea mult, nu ca în Mandy, unde gâlgâia în arteziene jugulare kitsch –, mulți oameni cu bube pe corp, care imploră ajutor. Dracul – în engleza filmului se pronunță „Satán” – e o fetiță cu cicatrici de lamă pe chip, care îi oferă lui Iisus un șarpe de lemn. Simbolistica pusă în joc de cineast e dintre cele mai stătute: oamenii sunt ei înșiși locuiți de un șarpe făcut din CGI, care se stropșește la Iisus, cerul devine roșu apos (tot CGI), iar în momentele cu încărcătură cântă muzică „din aia” apocaliptică. Protagonistul e bănuit de toată lumea, ca într-o repetiție pentru ce va urma. Viața lui, ni se dă să înțelegem, va fi more of the same.
Evanghelia e apocrifă, ne înștiințează un carton de la început; eliberat de răspundere, filmul se dovedește hotărât să o asimileze într-o poveste simplistă despre Rău, pe gustul sensibilităților infantile de azi. Există, grosso modo, două moduri de raportare la viața lui Iisus: cel clasic mitizează cu voluptate, în acord cu plăsmuirile strămoșilor; cel minoritar caută să înscrie lucrurile într-o materialitate, să le smulgă aura care se pretează prea ușor la efecte speciale și senzații tari la kilogram (vezi Histoire de Judas al lui Rabah Ameur-Zaïmeche, din 2015 și, inevitabil, filmul mut al lui Dreyer Blade af Satans bog, din 1920). Un timp – adică câteva minute –, The Carpenter’s Son încearcă să cultive o cale de mijloc, printre terenuri pietroase și păstori pierduți în văzduh. Apoi își pierde cu totul atenția pentru asemenea detalii, propunând divertisment previzibil cu exorcizări și răstigniri. Există mai mult frison hristic în moaca confuză a lui Niels Schneider din L’Inconnue, filmul de anul ăsta din competiția canneză a lui Arthur Harari, decât în tot acest pedestru The Carpenter’s Son.
The Carpenter’s Son rulează în cinematografe din 14 august.
