Totul despre iubire: Noi perspective, de autoarea feministă bell hooks, apare pentru prima oară în traducere în limba română, la proaspăt apărută editură Magga Books. Traducerea îi aparține Laurei Sandu, iar prefața este semnată de feminista romă Carmen Gheorghe.
bell hooks este una dintre cele mai importante autoare feministele ale epocii noastre, cărțile ei influențând mișcarea și activismul feminist de astăzi, dar și modul în care înțelegem relațiile moderne și relațiile sociale.
Pe numele real Gloria Jean Watkins, bell hooks s-a născut în 1952 într-o familie afro-americană din clasa muncitoare. Pasionată de citit, hooks s-a îndreptat spre studii de literatura. A debutat în 1978 cu volumul de poezii And There We Wept. În 1981 a publicat Ain’t I a Woman: Black Women and Feminism în care analizează efectele rasismului și sexismului asupra femeilor de culoare. În 1984 publică In Feminist Theory: From Margin to Center o critica asupra rasismului din mișcarea feministă. Ambele au fost extrem de influente pentru feminsmul intersecțional, care analizează relațile dintre rasă, gen sau clasă.
În All about Love: New Visions (Totul despre iubire: Noi perspective) – Publicată în 2000 – autoarea se uită la iubire în epoca modern. Organizată în 13 capitole, fiecare analizând un aspect diferit al iubirii. Cartea este prima din trilogia A love song to the nation, din care mai face parte și Salvation: Black People and Love, publicată în 2001, și Communion: The Female Search for Love, în 2002.
bell hooks a murit în 2002, la vârsta de 69 de ani.
Mai jos poți citi un fragment din Totul despre iubire: Noi perspective. Cartea va apărea în librăriile Cărturești și pe siteul editurii, după data de 25 noiembrie. Cei care doresc să-și precomande cartea vor primi un discount de 30% și sunt rugați să trimită un mail la doru.somesan@magga.ro cu subiectul comanda bell hooks.
Trei
ONESTITATE:
FII SINCER(Ă) ÎN IUBIRE
„Când ne dezvăluim în fața partenerului nostru și ne dăm seama că acest lucru mai degrabă ne vindecă decât să ne rănească, facem o descoperire importantă – aceea că relația intimă poate servi drept sanctuar într-o lume a fațadelor, drept spațiu sacru unde putem fi noi înșine, exact așa cum suntem… Acest tip de dezvăluire – faptul că afirmăm ce considerăm că este adevărat, că vorbim despre luptele noastre interioare și că ne dezvăluim părțile mai puțin șlefuite – este o activitate sacră, care le permite sufletelor să se întâlnească și să se atingă la un nivel mai profund.”
– John Welwood
Nu este întâmplător faptul că atunci când aflăm pentru prima oară despre dreptate și fair play în copilărie, acest lucru are loc de obicei într-un context în care cineva trebuie să spună adevărul. Inima dreptății este afirmarea adevărului, capacitatea de a ne vedea pe noi și lumea mai degrabă drept ceea ce suntem și ceea ce este, decât drept ceea ce am vrea să fim și să fie. În anii din urmă, sociologii și psihologii au documentat faptul că facem parte dintr-o națiune în care oamenii mint tot mai mult, pe zi ce trece. Cartea filosoafei Sissela Bok, Lying: Moral Choice in Public and Private Life, a fost printre primele lucrări care au atras atenția asupra măsurii grave în care minciuna a devenit acceptată și banală în interacțiunile noastre zilnice. Cartea lui M. Scott Peck, The Road Less Traveled include o întreagă secțiune despre minciună. În Dance of Deception, Harriet Lerner, o altă terapeută foarte citită, atrage atenția asupra felului în care femeile sunt încurajate, prin socializare sexistă, să se prefacă și să manipuleze, să mintă pentru a-i mulțumi pe ceilalți. Lerner subliniază modurile diverse în care prefăcătoriile și minciunile constante le alienează pe femei de adevăratele lor emoții, ducând la depresie și lipsă de conștiință de sine.
Minciuni se spun despre cele mai nesemnificative aspecte ale vieții cotidiene. Când ni se pun întrebări simple, de exemplu: „Ce mai faci?”, o minciună înlocuiește adevărul. Mare parte din minciunile spuse de oameni zilnic are drept scop fie evitarea conflictului, fie cruțarea sentimentelor cuiva. Prin urmare, dacă ești invitat(ă) la cină alături de cineva de care nu prea-ți place, nu spui adevărul și nici nu refuzi pur și simplu, ci inventezi o scuză. Spui o minciună. Într-o asemenea situație, potrivit ar fi să refuzi pur și simplu, dacă afirmarea motivelor pentru care refuzi ar putea să rănească în mod inutil pe cineva.
Mulți oameni învață să mintă în copilărie. De obicei învață să mintă ca să evite pedeapsa sau să evite să dezamăgească sau să rănească un adult. Cât de vii sunt amintirile multora dintre noi despre momentele din copilărie când practicam cu curaj onestitatea pe care fuseserăm învățați de părinți să o prețuim, doar ca să descoperim că ei nu voiau, de fapt, ca noi să spunem adevărul tot timpul. În mult prea multe cazuri, copiii sunt pedepsiți în situații în care răspund cu onestitate la o întrebare pusă de un adult cu autoritate. Li se imprimă devreme în conștiință, atunci, ideea că spunerea adevărului va provoca durere. Și astfel învață că minciuna este un mod de a evita durerea proprie și rănirea altora.
Mulți copii sunt derutați de insistența cu care sunt presați să fie onești și totuși să învețe în același timp să practice o duplicitate convenabilă. Pe măsură ce se maturizează, încep să înțeleagă cât de des mint adulții. Încep să înțeleagă că puțini oameni din jurul lor spun adevărul. Am fost crescută într-o lume în care copiii erau învățați să spună adevărul, dar în care ne-am dat seama repede că adulții nu puneau în practică ce ne învățau pe noi. Dintre frații mei, cei care învățau cum să spună minciuni politicoase sau să spună ce voiau adulții să audă de la ei erau întotdeauna mai plăcuți și mai recompensați decât aceia dintre noi care spuneau adevărul.
În grupurile de copii, nu este niciodată clar de ce unii învață rapid arta fină a disimulării (adică să ia orice înfățișare necesară pentru a manipula o situație) în vreme ce altora li se pare greu să-și ascundă adevăratele sentimente. Din moment ce prefăcătoria este esențială în jocurile copilăriei, acestea reprezintă contextul perfect pentru perfecționarea artei disimulării. Ascunderea adevărului este deseori distractivă ca parte a jocului în copilărie, dar când devine o practică banală, se transformă într-un preludiu periculos la minciuna perpetuă.
Uneori, pe copii îi fascinează minciuna, pentru că văd ce putere le dă asupra adulților. Imaginați-vă: o fetiță merge la școală și îi spune profesoarei că e adoptată, știind în tot acest timp că nu este adevărat. Se scaldă apoi în atenție: atât în afecțiunea și înțelegerea obținute, cât și în frustrarea și furia părinților când învățătoarea îi sună să discute despre această informație nouă. O prietenă de-ale mele care minte mult îmi spune că adoră să păcălească oamenii și să-i facă să acționeze pe baza unor informații despre care doar ea știe că sunt neadevărate; prietena mea are zece ani.
Când aveam vârsta ei, minciunile mă speriau. Îmi creau confuzie și creau confuzie și în afara mea. Ceilalți copii râdeau de mine pentru că nu mă pricepeam să mint. Într-un episod violent dintre mama și tatăl meu, el a acuzat-o că îl minte. Apoi a fost noaptea în care o soră mai mare de-ale mele a mințit și a spus că a făcut babysitting, când de fapt fusese pe-afară, la o întâlnire. În timp ce o lovea, tatăl nostru continua să strige: „Tu pe mine să nu mă minți!” Chiar dacă violența răspunsului său a creat în noi teroarea de consecințele pe care le poate avea minciuna, ea nu a schimbat cu nimic faptul că știam că nici el nu spune întotdeauna adevărul. Modalitatea lui preferată de a minți era omisiunea. Motoul lui era: „nu trebuie decât să taci” când ți se pun întrebări, și astfel nu „vei fi prins cu minciuna”.
Fotografie principală de Karolina Grabowska preluată via Pexels.
