Cabinetul de Literatură e o nouă serie video produsă de Scena9, care ia la întrebări scriitoare și scriitori: ce cărți le-au schimbat viața? Ce fac când dau nas în nas cu celebrul blocaj în scris? Care-i ultima carte care a rămas cu ei? Ne aduc în vizită în biblioteca lor ideală și ne sfătuiesc cum să ne deblocăm propriile crize de creativitate.
De ce un Cabinet? Gazda seriei, scriitoarea și jurnalista Alina Purcaru scrie: „Cabinetul de Literatură are și ceva old school, și ceva de terapie, și ceva comic, și ceva timeless, și ceva intim, ca un mic cabinet în care îți ții cremele și pastilele.” Cabinetul e cozy, dar e și-un loc unde poți să vorbești despre ce te macină sau te-apasă.
În primul episod din serie, a venit în vizită la Cabinet poeta, cercetătoarea și traducătoarea Cătălina Stanislav. Cele două scriitoare au stat de vorbă despre feminism(e), iar Cătălina a mărturisit că are niște sentimente complicate legate de prima ei carte, aclamatul volum de poezie Nu mă întrerupe. Dacă n-ai citit-o încă, uite ce părere a avut despre ea scriitoarea Elena Vlădăreanu:
„La 4 dimineața, când citeam cartea Cătălinei Stanislav, singura mea frustrare era că nu am cu cine împărtăși entuziasmul. I-am scris repede prietenei mele Raluca, singura cu care pot vorbi la ora aia (pentru că stă în Saigon): Doamne, a scris fata asta o carte superbă. De mult nu am mai citit o poezie care să-mi placă atât de mult: atât de matură, de profundă, de fucking sexy. Perfectă.”
Despre scris proză versus poezie, despre viața cu câini și un doctorat despre primele romane românești scrise de femei, despre cât de mare se poate face un festival mic de poezie – intră mai jos în prima ședință a Cabinetului de Literatură. (PS: Dacă preferi să citești, urmărește conversația în transcriptul de după video.)
Video de Gabriela Cozma
Animații de Laura Comănescu
Alina Purcaru: Bine ai venit la Cabinetul de Literatură, dragă Cătălina Stanislav!
Cătălina Stanislav: Bine te-am găsit, mulțumesc de invitație!
Mă bucur foarte mult că ești aici și că ai acceptat invitația mea. Îți propun să începem discuția de la cartea ta, Nu mă întrerupe, un volum superb apărut acum câțiva ani la OMG Publishing. De ce mi s-a părut mie extraordinar, pe lângă faptul că a fost foarte prețuită de critici, este că a fost un volum hit, pe care oamenii continuă să-l citească, să-l recomande și să vorbească despre el. Și mi s-a părut că a funcționat și ca o carte care ajută foarte mult. Oamenii s-au conectat la un nivel foarte personal cu cartea asta, care vorbește și despre relații și are și foarte mult umor. Ce ți-a adus ție publicarea ei și tot ce a urmat după?
Eu mă simt în continuare extraordinar de norocoasă pentru parcursul acestei cărți. Mi-era teamă că o să-mi fie rușine cu ea. Mi s-a mai întâmplat cu primele texte pe care le-am scris, să-mi fie rușine cumva de ele, dar nu simt asta față de cartea asta și mă bucur că s-a întâmplat cu ea exact ce îmi doream să se întâmple. Mi-am dorit să documentez un final de relație care pe mine m-a afectat foarte tare și să sper că oamenii vor găsi cumva un refugiu în lucrul ăsta și atât. Adică, nici măcar nu îmi imaginam că o să ajungă la atâția oameni, dar îmi ajungea și să ajungă la câțiva care să-mi scrie și să-mi spună: „M-a ajutat să trec peste ceva”. Sigur că nu mă bucur dacă îmi zic oamenii că au plâns după cartea mea, dar cumva mă bucur că poate o ajută pe o fată care se simte singură undeva.
Ce s-a întâmplat după cartea asta este că mi-a dat foarte multă încredere în mine, Doar că acum, la câțiva ani după, îmi dă și un pic de spaimă că ceea ce o să public, dacă o să mai public, nu o să mai primească aceeași atenție. Nu mai știu cine zicea recent... Am auzit într-un interviu că a doua carte e cel mai greu de publicat, de fapt. Mă rog, probabil asta dacă-ți merge bine prima, că dacă îți merge rău, poate la a doua îți va merge mai bine. Habar n-am. Dar, da, acum cumva îmi dă această spaimă că nu o să mai miște atâtea lucruri în oameni sau că nu mă pot desprinde suficient de tare de ea.
Și dacă nu mai scriu poezie, ci scriu proză, în mintea mea sau stilul meu, nici nu știu cum să-i zic, cumva tot la ea mă gândesc, tot în ea sunt când scriu. Tot temele astea le folosesc. Așa că mă chinui foarte tare să mă desprind de ea acum. Mi-a adus foarte multă încredere în mine și în ceea ce pot să fac și pentru asta chiar sunt recunoscătoare că a ieșit în lume.
Retroversiuni. Blocaje. Antologie de proză scrisă de femei
Mi se pare minunat și sunt niște substanțe acolo cu totul adevărate, că altfel nu ar ajunge la atât de multă lume și nu ar deschide atât de multe discuții, până la urmă. Are și o energie feministă foarte bună, are și foarte mult umor, are foarte mult adevăr despre relații, cum ziceai. Și uite, mie nu mi se pare neapărat că ar trebui să renunți la niște teme care te preocupă în continuare. Foarte multe și foarte mulți dintre noi chiar suntem foarte curioși de ce o să scrii în continuare. Am citit în Retroversiuni, o antologie de proză scurtă coordonată de Cristina Ispas și Victor Cobuz, o proză de a ta și mi-a plăcut foarte mult. Acum scrii proză sau poezie? În ce domeniu ți-ai mutat temele, în ce gen?
Eu, din păcate, nu am mai putut să scriu poezie după cartea asta. Am încercat, am avut câteva tentative, pentru că evident că mai sunt chemată uneori și acum la lecturi de poezie. Mă săturasem să tot citesc din cartea asta și am zis hai să încerc să produc niște texte noi. Au fost câteva, dar nu le-am scos foarte mult în lume, așa că m-am întors la ceea ce îmi doream eu de fapt să fac atunci când am început să scriu, și anume să scriu proză.
Când am început să merg la Cenaclul Zona Nouă, m-am dus cu proză prima dată. Dar mă bloca foarte tare scrisul de proză, pentru că îți trebuie o disciplină extraordinară, pe care eu nu o am și care, în poezie, mi se pare că nu îți trebuie atât de tare. Îți permiți să scrii un poem când ești într-o stare, să zicem… Nu știu, ceva la cald. Nu mi se pare că îți permiți să faci asta în proză. Adică mi se pare că trebuie să fii lucid, să fii treaz, să ai un program de scris, ceea ce eu nu prea am. Dar acum, pentru că am o rutină mai stabilă în viață, poate și datorită faptului că am câini acum și trebuie să am o rutină, am început din nou să mă joc cu gândul de a scrie proză, inițial, după care am început să scriu proză.
Mă ajută foarte tare când am… nu știu cum să le zic altfel decât în engleză, incentives (stimulente, imbolduri, n.r.) din astea – adică să îmi dea cineva o temă de scris și atunci mă forțează cumva să scriu. M-am bucurat foarte tare că mi-a scris Cristina Ispas și am acceptat fără să mă gândesc de două ori. Am zis „sigur că da” și am scris-o pentru antologie proza asta, adică nu o aveam înainte – parcă mi-am dat drumul. După asta am început să mai am câteva în lucru, câteva pe care le-am scris deja și sper să se lege într-un volum. Eu am visat tot timpul să am un volum de proză scurtă, cu niște proze care să se lege între ele, adică să existe foarte clar un fir roșu și să le citești într-o anumită ordine, nu aleatoriu – ceea ce e un pic ipocrit, pentru că eu citesc volume de proză scurtă aleatoriu, nu în ordine, dar în fine. Sper să se lege ceva și chiar să iasă, poate anul viitor, să reușesc să scot undeva un volum de proză scurtă.
Asta e o veste extraordinară, îți țin pumnii!
Mulțumesc frumos!
Aș vrea să-ți adresez una dintre cele trei întrebări fixe pe care le-am pregătit aici, la Cabinet, tocmai pentru că spuneai mai devreme despre dificultățile de a scrie proză. Ce îți blochează scrisul și ce faci să mergi mai departe, ce ajută?
Cred că-mi blochează scrisul același lucru care îmi blochează și cititul de ficțiune, și anume munca academică pe care o fac în paralel, faptul că nu am timp. Și poate același lucru care îmi blochează și scrisul academic – și anume că uneori simt că e irelevant sau mă simt irelevantă în timp ce scriu.
Acum, cumva, mă simt mai creativă decât înainte, pentru că îmi doresc foarte tare să fiu din nou creativă. M-am ocupat foarte mult de partea asta academică, am fost foarte prinsă cu predat, cu doctorat și așa mai departe, încât îmi lipsește foarte tare și atunci fac un efort activ în a mă ține. Și dacă îmi iese o propoziție în ziua aia. Dacă îmi iese o frază întreagă e și mai bine. Sau jumătate de pagină. Sunt fericită. Adică nu pun presiune să fie mult.
Îmi stabilesc cumva pe ore, adică îmi dedic următoarea oră să scriu și dacă nu iese nimic în ora aia, închid laptopul și asta e. Nu s-a întâmplat astăzi, încerc mâine. Ăsta e singurul sfat pe care pot să-l dau: să nu pui presiune neapărat. Mereu am încercat să nu pun presiune, pentru că scrisul e ceva ce mi-am dorit dintotdeauna să fac și e ceva ce iubesc cu adevărat. Și atunci nu vreau niciodată să mă simt presată în vreun fel că fac asta. Vreau să găsesc și un pic de plăcere în asta.
Mi se pare superb și mi se pare așa de important să tot repetăm că putem face lucruri minunate și fără presiune și fără ideea asta, că trebuie să producem încontinuu. Să nu confundăm spațiul scrisului cu spațiul generării de texte contra cronometru sau la cerere, indiferent ce ar presupune asta. Dar uite, pentru că ai vorbit mai devreme despre proiectul tău academic și despre cercetarea ta doctorală, povestește-mi un pic despre asta, te rog. Știu că scrii la un doctorat despre proza scrisă de femei în secolul XIX. Mi se pare un continent fabulos și cred că ai foarte multe de povestit despre asta.
După ce am plecat din Olanda, unde am făcut un master de studii de gen, mi-am dorit foarte tare să scriu un doctorat pe prozatoare din România. Doar că nu îmi doream neapărat perioada pe care am ajuns să fac doctoratul, ci îmi doream să lucrez pe interbelic, pentru că descoperisem, printr-un proiect de cercetare din care am făcut parte, acest roman din 1933, care se cheamă Marșul femeilor, scris de Alice Gabrielescu. E un roman cumva cu o voce, din ce îmi amintesc, aproape colectivă. Adică e un „noi” acolo și e despre câștigarea dreptului la vot al femeilor din România. M-am gândit oare câte alte romane de genul ăsta există, pe care eu nu le cunosc, scrise de femei? Și am zis: „Nu, neapărat trebuie să îmi fac doctoratul pe asta”.
Îmi doream să fac muncă de arhivă. Îmi doream să sap după chestii, doar că eram departe de locurile unde se poate face asta în România, adică în București. Între timp, multe s-au digitalizat. Poți să accesezi destul de multe lucruri așa. Și mă folosesc foarte mult de arhiva pe care am creat-o noi la Sibiu, Muzeul Digital al Romanului Românesc.
Ulterior mi-a fost sugerat de către coordonatorul meu de doctorat să încep cu începutul. Practic, să merg de la primele scriitoare și până la Primul Război Mondial, o perioadă care e foarte puțin explorată. Sunt foarte puține scriitoare, sunt vreo 30 de romane, multe sunt de aceiași scriitoare, deci nu știu exact câte scriitoare. Dar cam treizeci de romane am găsit eu aproximativ în perioada asta, deci nu am foarte mult material. Multe sunt foiletoane, primele sunt în alfabet chirilic, amestecate cu alfabetul nostru de acum, deci sunt un pic dificil de citit. Am descoperit câteva chestii interesante. Foarte multe sunt romane de dragoste, romane sentimentale, unde mai găsești strecurate teme politice, unele chiar aproape forțate. Dar lucrez mult pe romanul sentimental acum, chiar fix în perioada asta.
Iarăși, interesant este că primul roman scris de o femeie în România este sub pseudonimul Doamna L. E un roman scris de două persoane, e o colaborare între V A. Urechia și Marie Boucher, care n-a mai prea scris după și e o relație interesantă între ei. Am scris și un articol recent despre scrisul colaborativ în România și nu numai în România, dar în principal în România, între femei și bărbați. Cum funcționează dinamica asta? Cât le ajută pe scriitoarele astea să iasă mai mult în lume, pentru că scriau cu un bărbat și cât de mult era legat numele lor? E curios la ei, totuși, că e un nume de femeie pe care l-au ales ca pseudonim, Doamna L.
Câteodată mă plictisesc eu scriind, dar câteodată e interesant. Adică mă plictisesc, pentru că multe sunt despre aceleași lucruri și e plictisitor să le citești. Norocul meu este că sunt destul de scurte și poți să le parcurgi ușurel. Îmi și place, dar mă și obosește deseori munca asta de de doctorat, dar sper să iasă ceva consistent la final și să termin la timp, mă rog, sunt niște presiuni acolo.
Nu mă îndoiesc. Eu sunt absolut convinsă că noi n-o să ne plictisim citind cercetarea ta și sper că îți publici cartea asta, pe lângă cartea de proză și poezie. Tu știi cel mai bine ce ai acolo, în laborator. Mi se pare foarte important în continuare că tu îți menții demersul ăsta feminist și în munca ta de cercetare, munca academică. Legat de asta, cum ți se pare ție că arată feminismul în literatura noastră?
Sigur că există și cărțile militante, cumva, care au apărut în ultimii ani și pentru care mă bucur că există, dar cred că există și un feminism mai tăcut, care se află în multe cărți, mai, să zicem, discret. Eu nu cred că feminismul trebuie să fie discret, dar apreciez și așa. Sau nu știu dacă mai degrabă se citesc textele – sau le citesc eu sau oamenii cu care mă înconjor – într-o grilă feministă și ele, de fapt, n-au avut intenția asta.
Peisajul literar de acum arată mult mai bine. Sigur că există în continuare multe probleme, dar cred că totuși arată mult mai bine. Există mult mai multe spații în care te simți confortabil să te desfășori și în care te simți confortabil să vorbești. Mergem într-o direcție bună, doar că foarte încet.
Fiecare progres e un bun câștigat și e de aplaudat, mi se pare, mai ales într-un context destul de abraziv cu genul acesta de mișcări. Și eu cred că e speranță și că se întâmplă foarte multe lucruri. Și e o muncă susținută, care merită încurajată și aplaudată când se întâmplă.
Și în cercetare, adică chiar și în universități micuțe, cum e la noi, la Sibiu, mi se pare că începe să existe cercetare în zona queer, în zona de studii rasiale, ceea ce nu cred că se întâmpla. Adică, eu nu cred că la o Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu acum cinci ani vorbea cineva despre Queer theory. Și acum se întâmplă asta, ceea ce mi se pare extraordinar.
Mi se pare important că se și vede munca asta academică – legat de ce se întâmplă la Universitatea din Sibiu. Cumva ajunge pe niște canale către un public mai larg și asta mi se pare chiar esențial. Apropo de muncă, vreau să te mai întreb ceva de un tip de muncă pe care tu l-ai făcut. Ai muncit foarte mult în redacția revistei Zona nouă de poezie. Ați făcut lucruri minunate acolo, ați tradus niște autoare și autori care nici nu știu dacă înainte fuseseră traduși. Și ai fost parte din echipa Festivalului Internațional de Poezie Zona Nouă. Aș vrea să vorbim puțin despre asta. Cum se vede din interiorul unui festival de felul acesta literatura străină, poezia străină, poezia care se scrie în alte spații decât la noi? Și cum crezi tu că se racordează (sau nu) poezia care se scrie la noi cu ce se întâmplă în afară? Pentru că ai avut de a face direct cu poete și poeți care au venit la festival și au citit acolo.
Mie Zona nouă mi-a deschis o lume întreagă, adică de la cenaclu, apoi revista, apoi festivalul. Când am început să facem festivalul, eu habar n-aveam câtă poezie contemporană există în străinătate și cât de strânsă era pe-atunci. Nu știu dacă mai e, dar atunci poeții se cunoșteau între ei, era un network din ăsta super strâns între ei. Cred că și primii poeți pe care i-am invitat din străinătate la festivalul nostru se cunoșteau deja de la altele. Era un circuit întreg pe care eu nu-l cunoșteam. Eu habar n-aveam de lumea asta și atunci mi s-a părut la ani-lumină distanță poezia românească de ceea ce se întâmplă în străinătate. Mi se părea că n-are nicio treabă, că era încă puternic cumva douămiistă, să zic, poezia din România și că ei erau total altundeva.
Acum, în schimb, mi se pare că ne-am mai apropiat de ceea ce se întîmplă în poezia străină și mi se pare că acum în poezia străină există foarte multă diversitate. Adică nu mai e cum era în 2015, să zicem, când am început noi să facem Zona nouă. A însemnat foarte mult pentru mine proiectul ăsta și înseamnă în continuare. Noi am zis că o să luăm o pauză acum de la festival, pentru că ne doream să facem foarte multe lucruri în același timp. Era început ca un proiect mic, a tot crescut și la un moment ne-am dat seama că nu știm unde sau cât mai are loc să crească în Sibiu. Asta e și o problemă de fonduri, e și o problemă de oraș.
Ne doream să fie ceva mai interdisciplinar decât este sau era să aibă și o componentă de artă, să aibă și o componentă de muzică. Eu îmi doream foarte tare și mi-am dorit mulți ani să avem și roman, să avem și prozatori, nu doar poeți. La ultima ediție am avut am avut o prozatoare, pe Elaine Castillo. Mi-am dorit foarte tare să aducem, să aducem pe (poeta neozeelandeză, n.r.) Hera Lindsey Bird și am reușit cu un an înainte să facem și asta. Ne-am tot propus diverse chestii, fiecare dintre noi și am ajuns să le avem pe toate. Doar că, ți-am zis, mi se pare că nu mai aveam unde neapărat să creștem. Și am zis: hai să luăm o pauză, să vedem, să respirăm un pic, să vedem încotro putem să ne îndreptăm, dacă mai poate să continue proiectul ăsta, pentru că era foarte greu, toată lumea avea joburi în paralel.
Nu eram foarte mulți, eram 5-7 oameni. Nici nu poți să duci un festival foarte mare, cum e, nu știu, FILIT, cu o mână de oameni care nu se ocupă tot anul doar de asta, ci au joburi și traduceri și alte lucruri de făcut în paralel. Și devenise destul de destul de greu, mai ales zilele de festival. Eu, în ultimii câțiva ani de festival nici nu m-am mai putut bucura cum trebuie de el, pentru că eram absolut epuizată și toți eram absolut epuizați. Noi făceam și munca de voluntari. Ne consuma foarte tare și am zis: hai să luăm o pauză, să vedem. Poate să-l rebranduim, poate să regândim tot proiectul la un moment dat.
Mi se pare fabulos tot efortul ăsta și ce ați reușit să construiți. Ce mi se pare super important este că nu a rămas un proiect doar pentru Sibiu sau doar pentru scena locală și c-a iradiat în toată zona de poezie din spațiul nostru. Așa că vă felicit din tot sufletul și sper să vă regrupați ușor-ușor și să ajungeți la ce dimensiuni și ce format vă e confortabil. Dar pentru că sunteți în pauză, și e important să luăm și-o pauză, poate o pauză de citit? Alege, te rog, trei cărți formatoare pentru devenirea ta de scriitoare și povestește-ne despre ele.
Este o carte de la o scriitoare care nu cred că a mai scris nimic după asta sau eu nu mai știu nimic de ea, dar am citit-o când eram foarte tânără, când am început să merg la Cenaclul Zona Nouă. Cred că cartea asta m-a făcut să vreau să scriu proză și să vreau să scriu într-un anumit fel. Nu am recitit-o niciodată. E o carte de proză scurtă care se cheamă Votca-Cola, publicată la Curtea Veche în România, a unei autoare pe care o cheamă Irina Denejkina. Sunt proze scurte care, exact cum am zis că aș vrea să fie și cartea pe care aș vrea să o public, se leagă între ele (sau eu îmi amintesc că se leagă cumva între ele). E o chestie cumva punk, așa, adolescentină, într-un fel, care avea un limbaj pe care eu nu îl mai văzusem până atunci în literatură și mi s-a părut wow. N-am mai recitit-o pentru că mi-e frică să recitesc cărți sau câteodată mi-e frică să revăd filmele pe care le-am iubit foarte tare într-un punct al vieții mele, că mă gândesc că dacă, nu știu, n-o să-mi mai placă? Nu m-am mai atins de ea niciodată, dar o am în bibliotecă.
După aceea, pentru că m-am îndreptat mai mult spre poezie, cred că autorul care mi-a deschis cel mai mult lumea spre poezia contemporană este Frank O'Hara. Și atunci o să zic Lunch Poems sau Meditations in an Emergency. Amândouă sunt scurte. Lunch Poems e apropiată de inima mea, că sunt niște poezioare scurte pe care le scria în pauzele de prânz, când lucra la muzeu în New York.
Și poate aș mai zice, pentru că volumul meu seamănă foarte tare cu cartea ei și cred că a fost o inspirație foarte mare pentru mine, Hera Lindsay Bird, cu primul volum care se cheamă Hera Lindsay Bird și mi se pare tare chestia asta. E ca la muzică.
Dacă îmi permiți, o să mai zic una, pentru că nu pot să n-o menționez pe Elena Ferrante, care întotdeauna o să fie my number one author. N-aș zice neapărat Tetralogia napolitană, dar aș zice... În vara în care am început să scriu la volumul acesta am citit Zilele abandonului, care este o carte extraordinară. Am citit-o așa... Ca într-un fever dream parcă mi-o amintesc și așa am și citit-o.
Are atmosfera asta foarte intensă, foarte febrilă și mă bucur foarte mult că ai pomenit-o, pentru că multă lume se oprește la Tetralogie, dar mi se pare fabulos să citești toate cărțile și toate comentariile pe care dup-aia ea le-a făcut despre scrisul – e o lume întreagă. Îți mulțumesc tare mult că ai împărtășit asta cu noi și cărțile care țin de mitologia ta, dacă nu e prea mult să folosesc cuvântul ăsta. Și dacă tot suntem la cărți, a venit momentul și pentru a treia întrebare fixă din Cabinet. Care este ultima carte bună citită și pe care implicit ai recomanda-o?
Din păcate, anul trecut n-am citit foarte multă ficțiune, pentru că, din nou, citesc multe, multe articole academice, multe lucruri în zona asta. Poate o să fiu basic și o să recomand Intermezzo de Sally Rooney. În același timp, mi-aș dori foarte tare să menționez Change a lui Edouard Louis pe care am citit-o astă-vară și mi-a plăcut enorm, enorm. E o combinație între ficțiune și autobiografie, cumva, ceea ce el face, cred, în toate cărțile lui și eu dintotdeauna am iubit genul ăsta de roman.
Mulțumesc tare mult! Nu trebuia să fie neapărat ficțiune. O carte e o carte e o carte.
Corect. Nu pot să recomand ceva academic. Nu se poate așa ceva. Nu e pentru suflet. (Râde.)
Mulțumesc mult, Cătălina Stanislav, că ai venit la Cabinetul de Literatură și că am avut conversația asta. Succes cu tot ce faci și îți așteptăm cărțile, ficțiune sau nonficțiune.
Mulțumim librăriei Cărturești Verona pentru găzduire.